'Cause You took a chance on loving me,I took a chance on loving You!
marți, 8 septembrie 2009
sâmbătă, 5 septembrie 2009
joi, 3 septembrie 2009
Dulce autodistrugere
...cand peretii garsonierei iti raman mici si incep sa te stranag
...cand iti doresti mai multe ore de munca doar ca sa nu te mai gandesti la tine
...cand le zambesti celor din jur mai mult decat ti-ai zambit tie vreodata
...cand iti obligi creierii sa nu mai gandeasca
...cand iti fortezi inima sa nu mai simta
...cand te folosesti de autoizolare ca sa scapi de tot
...cand ti se pare ca viata s-a oprit in loc,tocmai cand ar trebui sa alerge mai repede
...cand dupa o noapte pierduta in sticle de bere si pasi nebuni de dans,fara sa te uiti la oameni te prabusesti in uitare
...cand te ascunzi intre copertile cartilor si dupa pixuri
...cand pastrezi la distanta tot ce ti-ar putea aduce aminte de trecut
...cand planuiesti sinucideri perfecte,dar lesini cand simti miros de spital
...cand te trezesti noaptea si nu te poti misca pentru ca visezi oamnei care mor
...cand plangi pentru ca doctorul iti spune"e bine",si tu,in idiotenia mintii tale,ti-ai dori sa nu
...cand plagi de mult uitate incep sa se deschida si sangereaza
...cand razi de lucruri si oameni care altadata te-ar fi facut sa plangi
...cand trantesi usi in fata oamenilor care vor sa revina,si-n fata carora ai ingenuncheat o data
...cand pierzi duminici intregi in anticariate,in loc sa dormi
...cand nimic nu te mai infioara,si nici inspaimanta
...cand nimic nu mai are sens
cand toate astea...
incetezi sa mai fii uman si incepe autodistrugerea.
dicolo de astea este nimic,sau totul.
...cand iti doresti mai multe ore de munca doar ca sa nu te mai gandesti la tine
...cand le zambesti celor din jur mai mult decat ti-ai zambit tie vreodata
...cand iti obligi creierii sa nu mai gandeasca
...cand iti fortezi inima sa nu mai simta
...cand te folosesti de autoizolare ca sa scapi de tot
...cand ti se pare ca viata s-a oprit in loc,tocmai cand ar trebui sa alerge mai repede
...cand dupa o noapte pierduta in sticle de bere si pasi nebuni de dans,fara sa te uiti la oameni te prabusesti in uitare
...cand te ascunzi intre copertile cartilor si dupa pixuri
...cand pastrezi la distanta tot ce ti-ar putea aduce aminte de trecut
...cand planuiesti sinucideri perfecte,dar lesini cand simti miros de spital
...cand te trezesti noaptea si nu te poti misca pentru ca visezi oamnei care mor
...cand plangi pentru ca doctorul iti spune"e bine",si tu,in idiotenia mintii tale,ti-ai dori sa nu
...cand plagi de mult uitate incep sa se deschida si sangereaza
...cand razi de lucruri si oameni care altadata te-ar fi facut sa plangi
...cand trantesi usi in fata oamenilor care vor sa revina,si-n fata carora ai ingenuncheat o data
...cand pierzi duminici intregi in anticariate,in loc sa dormi
...cand nimic nu te mai infioara,si nici inspaimanta
...cand nimic nu mai are sens
cand toate astea...
incetezi sa mai fii uman si incepe autodistrugerea.
dicolo de astea este nimic,sau totul.
miercuri, 2 septembrie 2009
Bucati din carti
"...Nu mai era decat moartea acum.
Nu am facut nimic.Am asteptat.Stralucirea de apoi,galbenul cel mai palid,apoi un verde slab emanand luminaapoi un albastrulimpede ca de vitraliu cuprins in cerul de deasupra imensitatii muntoase ce se intidea catre vest.Am asteptat,am asteptat.(...)Am asteptat acea vointa,acel moment de intuneric sa vina sa-mi ridice piciorul care sa se lase in jos;nu puteam.Aveam tot timpul senzatia ca sint urmarit,ca nu eram singur,ca jucam o scena in fata cuiva,ca gestul se putea face numai daca era spontan,pur si moral.Caci pe masura ce se lasa noaptea racoroasa,intelegeam mai bine ca ceea ce incercam eu sa comit nu era o fapta morala,ci una fundamental estetica,urma sa-mi curm viata senzational,cu smnificatie,cu insistenta.Eu cautam sa realizez moartea lui Mercutio,nu o moarte adevarat.O moarte memorabila,nu moartea printr-un adevarat suicid care face ca totul sa dispara.
Si vocea,si lumina,si cerul."
John Fowles - Magicianul (I,8)
P.S. Multumesc Nina,multumesc Cristian!
Nu am facut nimic.Am asteptat.Stralucirea de apoi,galbenul cel mai palid,apoi un verde slab emanand luminaapoi un albastrulimpede ca de vitraliu cuprins in cerul de deasupra imensitatii muntoase ce se intidea catre vest.Am asteptat,am asteptat.(...)Am asteptat acea vointa,acel moment de intuneric sa vina sa-mi ridice piciorul care sa se lase in jos;nu puteam.Aveam tot timpul senzatia ca sint urmarit,ca nu eram singur,ca jucam o scena in fata cuiva,ca gestul se putea face numai daca era spontan,pur si moral.Caci pe masura ce se lasa noaptea racoroasa,intelegeam mai bine ca ceea ce incercam eu sa comit nu era o fapta morala,ci una fundamental estetica,urma sa-mi curm viata senzational,cu smnificatie,cu insistenta.Eu cautam sa realizez moartea lui Mercutio,nu o moarte adevarat.O moarte memorabila,nu moartea printr-un adevarat suicid care face ca totul sa dispara.
Si vocea,si lumina,si cerul."
John Fowles - Magicianul (I,8)
P.S. Multumesc Nina,multumesc Cristian!
sâmbătă, 29 august 2009
Oamenii prosti au uitat cum arata desavarsirea.
Eu am gasit-o in ceasca verde azi dimineata.In ea,am vazut chipul tau.Era asa cum l-am stiut intotdeauna.Frumos si senin.Cu ochii verzi,fara breton,fara cercei.Fara niciun artificiu.Erai tu,acelasi el pe care l-am iubit atata timp.
Inca mai am momente cand cred ca viata s-a terminat la tine.Toata frumusetea lumii s-a inchis in cripta rece,in care te-au inmormantat nenorocitii de oameni.
Toti inca mai cred ca din tine n-a mai ramas decat crucea din marmura si numele scris cu litere negre,inghetate de timp.
Dar eu stiu ca esti tot aici,langa mine.Am stiut si azi cand te-am vazut in cana verde.
Oamneii ignoranti n-au invatat ca sufletele nu mor niciodata.Al tau mai traieste si azi,pentru ca eu inca te iubesc,si-n diminetile de weekend beau cafele cu aroma de lacrimi.
Dumnezeu nu implineste dorintele pacatosilor,pentru ca altfel eu azi as fi fost un inger si ne-am fi jucat prin ceruri impreuna.
Dar tu ai ramas inchis acolo,in ceruri,in timp ce eu imi caut rostul aici,pe pamant,printre oamenii superficiali.
Toate se leaga de tine,oricat de tare m-as chinui sa neg.
Pe rand le-am incercat pe toate.Fuga,uitare,ratacire,lacrimi,zambete,urlete.Nimic nu m-a indepartat de tine.Nici oamenii,nici viata,nici locurile.
Incoerenta pune stapanire pe toate simturile si mai torn o ceasca de cafea,sperand sa te mai vad o data.
N-as fi crezut vreodata ca viata se poate imparti in doua lumi.A ta mai calda,a mea mai rece.
Daca as fi stiut nu te-as fi lasat niciodata sa pleci atat de departe,sau cel putin as fi adunat,in ultima ora vorbita la telefon,tot ce am asteptat prea mult sa-ti spun.
Timpul mi se surge usor,si nu mai stiu care e drumul pe care ar fi trebuit sa merg.L-am ratacit de prea mult timp.Si-acum mi-e teama s-o recunosc.
Vreodata,am sa ma mut si eu acolo,langa tine.Dar nimeni nu va sti cum sa-mi faca loc in acelasi cavou.Pentru ca ei ma cred cand le spun ca am uitat de tine.
O ploaie rece inveseleste gladiolele albe,pe care din cand in cand,la asez pe piatra de mormant.
Oamenii care n-au invatat nici pana acum cum arata adevarata suferinta,ma intreaba de ce sunt trista,de ce ma imbrac in negru.Oricat m-as stradui sa-mi pun camasi colorate,doliul ramane culoare sufletului meu si-a orintelor cele mai ascunse.
Imi caut puteri nestiute in incercarea de a ma transforma intr-o Anna Karenina neinfricata de atingerea rece a briciului,de gustul amar al extraveralului dizolvat in sticle de votcka,si nici macar de sarutarea metalica a unui tren in mare viteza.
Dar vremea sinuciderilor amoroase a trecut,si nici sacrificarea familiei nu mai provoaca indiferenta.
Intre timp nu-mi ramane decat "Povestea muribunzilor",stiind ca-s una dintre ei.Uneori atat de aproape,alteori prea departe.
Dar despre cei care astepata sa moara si cei care au simtit atingerea entitatii Supreme,altadata.
Astazi sunt prea plina de tine...
Eu am gasit-o in ceasca verde azi dimineata.In ea,am vazut chipul tau.Era asa cum l-am stiut intotdeauna.Frumos si senin.Cu ochii verzi,fara breton,fara cercei.Fara niciun artificiu.Erai tu,acelasi el pe care l-am iubit atata timp.
Inca mai am momente cand cred ca viata s-a terminat la tine.Toata frumusetea lumii s-a inchis in cripta rece,in care te-au inmormantat nenorocitii de oameni.
Toti inca mai cred ca din tine n-a mai ramas decat crucea din marmura si numele scris cu litere negre,inghetate de timp.
Dar eu stiu ca esti tot aici,langa mine.Am stiut si azi cand te-am vazut in cana verde.
Oamneii ignoranti n-au invatat ca sufletele nu mor niciodata.Al tau mai traieste si azi,pentru ca eu inca te iubesc,si-n diminetile de weekend beau cafele cu aroma de lacrimi.
Dumnezeu nu implineste dorintele pacatosilor,pentru ca altfel eu azi as fi fost un inger si ne-am fi jucat prin ceruri impreuna.
Dar tu ai ramas inchis acolo,in ceruri,in timp ce eu imi caut rostul aici,pe pamant,printre oamenii superficiali.
Toate se leaga de tine,oricat de tare m-as chinui sa neg.
Pe rand le-am incercat pe toate.Fuga,uitare,ratacire,lacrimi,zambete,urlete.Nimic nu m-a indepartat de tine.Nici oamenii,nici viata,nici locurile.
Incoerenta pune stapanire pe toate simturile si mai torn o ceasca de cafea,sperand sa te mai vad o data.
N-as fi crezut vreodata ca viata se poate imparti in doua lumi.A ta mai calda,a mea mai rece.
Daca as fi stiut nu te-as fi lasat niciodata sa pleci atat de departe,sau cel putin as fi adunat,in ultima ora vorbita la telefon,tot ce am asteptat prea mult sa-ti spun.
Timpul mi se surge usor,si nu mai stiu care e drumul pe care ar fi trebuit sa merg.L-am ratacit de prea mult timp.Si-acum mi-e teama s-o recunosc.
Vreodata,am sa ma mut si eu acolo,langa tine.Dar nimeni nu va sti cum sa-mi faca loc in acelasi cavou.Pentru ca ei ma cred cand le spun ca am uitat de tine.
O ploaie rece inveseleste gladiolele albe,pe care din cand in cand,la asez pe piatra de mormant.
Oamenii care n-au invatat nici pana acum cum arata adevarata suferinta,ma intreaba de ce sunt trista,de ce ma imbrac in negru.Oricat m-as stradui sa-mi pun camasi colorate,doliul ramane culoare sufletului meu si-a orintelor cele mai ascunse.
Imi caut puteri nestiute in incercarea de a ma transforma intr-o Anna Karenina neinfricata de atingerea rece a briciului,de gustul amar al extraveralului dizolvat in sticle de votcka,si nici macar de sarutarea metalica a unui tren in mare viteza.
Dar vremea sinuciderilor amoroase a trecut,si nici sacrificarea familiei nu mai provoaca indiferenta.
Intre timp nu-mi ramane decat "Povestea muribunzilor",stiind ca-s una dintre ei.Uneori atat de aproape,alteori prea departe.
Dar despre cei care astepata sa moara si cei care au simtit atingerea entitatii Supreme,altadata.
Astazi sunt prea plina de tine...
