À bientôt

Cumva, într-un fel, am reuşit să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simt de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. Am reuşit e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, iar cele mai rele cu demonii dinăuntrul meu.
Am ajuns în punctul în care simt că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Prietenii nu-mi aparţin ca să-i pot pierde. Nimeni nu-mi aparţine. Faptul că mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă uneori.
Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi-atunci mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! E o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Azi insist să nu îl primesc.
Nu poţi să vii şi să pleci când ai tu chef. Nu poţi să dispari fără nici un cuvânt. Nimic nu-ţi dă dreptul să condamni un om, prin tăcere. E inuman. În cel mai general mod cu putinţă şi valabil pentru orice situaţie din viaţă.
Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie. De data asta, faci schimb de locuri cu celălalt. Şi o să fii tu cel care iubeşte, cel care crede, cel care speră. Şi într-o zi te trezeşti singur, în mijlocul tuturor.
Şi nu e nici pe departe ceea ce ţi-ai dorit. Când te trezeşti singur, în mijlocul tuturor, când n-are cine-ţi întinde o mână, când nu ai cui să zâmbeşti. Abia atunci începi să crezi că viaţa ta e doar un vis, din care, cu disperare, vrei să te trezeşti.
Şi ce faci atunci? Nu faci nimic. Te aşezi şi dormi. Şi ţi-ai dori ca somnul să se termine când vei fi uitat de tot şi de toate. Dar nu poţi. Societatea şi viteza cu care se petrec lucrurile nu-ţi dau voie să te opreşti. Nu ai forţa materială şi nici fizică să fugi, să te ascunzi, să uiţi. Nu eşti singur împotriva tuturor. Eşti singur şi atât. Şi ca să eviţi dramele şi mila şi cuvintele de complezenţă, ce faci? Zâmbeşti. Un zâmbet fals, pe care nu-l mai citeşte nimeni.
Încerci să-ţi pui o armură, şi să mergi mai departe. Să faci să pară că totul e bine.
Şi când inevitabil cineva întreabă ce e cu faţa asta, de câteva zile, cineva răspunde în locul tău. "Nu doarme!" Şi e bine. E bine că lumea să creadă că faţa posomorâtă se datorează doar câtorva nopţi de nesomn. E bine că nimeni nu vede mizeria în care te zbaţi şi nimicnicia pe care o simţi.
Când pui lacăt pe toate uşile şi nu dai nimănui răgazul să observe ce e dincolo de zid îţi acorzi ţie timp. Şi răgazul necesar să cauţi soluţii şi variante şi metode să ieşi. Te aduni, tu pe tine, pentru că nu ştie nimeni să lipească bucăţile aşa cum o faci tu.
Dar e o chestiune de timp până când toată lumea să înţeleagă că nu e chiar totul cum vrei să fie. Şi tu nu-ţi mai permiţi să nu-ţi fie bine.
Şi atât. Că sună ceasul, şi trebuie să te ridici şi să abandonezi patul şi pijamalele în care ai zăcut bolnav de victimita.
Şi ţii capul sus încercând să te comporţi altfel decât simţi, ca oamenii să nu vadă decât zâmbet şi cel mult o faţă obosită.
Şi o să fie bine, ştii. E doar o chestiune de timp.