Un "coup de foudre" exact pe dos

Îţi rămâne sufletul agăţat în vise, de-atâta dor şi atâtea dorinţe.
Dar te trezeşti şi strângi în braţe o pernă prea moale să fie el. Ştii că e undeva acolo. Şi într-o zi o să vină. Şi toată răbdarea de până acum va fi meritat, cu vârf şi îndesat. Acum doar se ascunde de lume şi-ncearcă să construiască piramide în cariere de piatră. Şi tu stai aici şi citeşti "Un veac de singurătate". De parcă viaţa ta ar avea ceva în comun cu asta.
Din când în când îţi sună telefonul şi te uiţi lung la el şi nu ştii dacă să mai răspunzi vreodată, sau să ştergi sutele de mesaje şi toate numerele.
Şi stai de vorbă cu el nopţi întregi şi-i spui să uite de tine şi că de azi va deveni un străin ca oricare altul, ca şi cum nu l-ai fi cunoscut vreodată.
Dar uiţi de toate astea până dimineaţă şi te trezeşti cu un dor şi-o sete nebună de el. Şi nici asta nu poţi să-i mai spui. Crezi că a recunoaşte cât îţi e de greu şi-ai spune că ai vrea să fie altfel şi că îţi e dor, te-ar compromite şi mai rău decât acum. Iar tu te baţi cu pumnii în piept că nu vrei să-ţi mai calci sufletul în picioare. Fără să-ţi dai seama că în timp ce spui asta dansaţi şi tu şi el, un soi de "drumbeat" pe el.
Şi alte ori eşti fericită şi nu ştii de ce. Pentru că l-ai regăsit, pentru că e el, pentru că ce?
Ai uneori senzaţia că ai ales bine şi alteori îţi doreşti cu disperare să crezi asta, deşi nimic nu confirmă.
Mai tragi un fum din ţigară, pui mâna pe telefon şi vrei să-l mai suni o dată. Te răzgândeşti şi pixul aleargă în continuare nebun pe hârtie.
Prea multe întrebări şi nici un răspuns. Auzi doar cuvinte pe care-ţi impui să le crezi. Şi în naivitatea ta, speri că într-o zi o să fie bine. Că o să-ţi arate că alegerea a meritat, că aşteptarea n-a fost în zadar, că e bine şi toate întrebările n-au avut nici un rost.
Şi totuşi, acum cauţi logica, chiar şi acolo unde ea nu există. Şi rămâne o întrebare care răsună obsedant: "Ce fac?".
Pentru moment laşi toate armele jos şi păstrezi doar fărâmă de răbdare, cu care duci mai departe războiul ăsta. Cât o să mai ţină şi ea.
Când vei fi terminat şi ultimul strop de răbdare, toate uşile vor fi zăvorâte şi zidurile de mai 'nainte ridicate toate. Şi dacă o să vină, până la urmă, nu va mai fi nimeni acolo să-i deschidă. Şi nici cine să-l audă. Căci tu vei fi plecată de mult.
Pui punct, aşezi pixul lângă foaie şi mai pui o cărămidă la temelia zidului ce reîncepe să se ridice. Este cel dintâi zid, zidul care te desparte pe tine de întreaga lume.
Şi-acum încotro?!