Oamenii prosti au uitat cum arata desavarsirea.
Eu am gasit-o in ceasca verde azi dimineata.In ea,am vazut chipul tau.Era asa cum l-am stiut intotdeauna.Frumos si senin.Cu ochii verzi,fara breton,fara cercei.Fara niciun artificiu.Erai tu,acelasi el pe care l-am iubit atata timp.
Inca mai am momente cand cred ca viata s-a terminat la tine.Toata frumusetea lumii s-a inchis in cripta rece,in care te-au inmormantat nenorocitii de oameni.
Toti inca mai cred ca din tine n-a mai ramas decat crucea din marmura si numele scris cu litere negre,inghetate de timp.
Dar eu stiu ca esti tot aici,langa mine.Am stiut si azi cand te-am vazut in cana verde.
Oamneii ignoranti n-au invatat ca sufletele nu mor niciodata.Al tau mai traieste si azi,pentru ca eu inca te iubesc,si-n diminetile de weekend beau cafele cu aroma de lacrimi.
Dumnezeu nu implineste dorintele pacatosilor,pentru ca altfel eu azi as fi fost un inger si ne-am fi jucat prin ceruri impreuna.
Dar tu ai ramas inchis acolo,in ceruri,in timp ce eu imi caut rostul aici,pe pamant,printre oamenii superficiali.
Toate se leaga de tine,oricat de tare m-as chinui sa neg.
Pe rand le-am incercat pe toate.Fuga,uitare,ratacire,lacrimi,zambete,urlete.Nimic nu m-a indepartat de tine.Nici oamenii,nici viata,nici locurile.
Incoerenta pune stapanire pe toate simturile si mai torn o ceasca de cafea,sperand sa te mai vad o data.
N-as fi crezut vreodata ca viata se poate imparti in doua lumi.A ta mai calda,a mea mai rece.
Daca as fi stiut nu te-as fi lasat niciodata sa pleci atat de departe,sau cel putin as fi adunat,in ultima ora vorbita la telefon,tot ce am asteptat prea mult sa-ti spun.
Timpul mi se surge usor,si nu mai stiu care e drumul pe care ar fi trebuit sa merg.L-am ratacit de prea mult timp.Si-acum mi-e teama s-o recunosc.
Vreodata,am sa ma mut si eu acolo,langa tine.Dar nimeni nu va sti cum sa-mi faca loc in acelasi cavou.Pentru ca ei ma cred cand le spun ca am uitat de tine.
O ploaie rece inveseleste gladiolele albe,pe care din cand in cand,la asez pe piatra de mormant.
Oamenii care n-au invatat nici pana acum cum arata adevarata suferinta,ma intreaba de ce sunt trista,de ce ma imbrac in negru.Oricat m-as stradui sa-mi pun camasi colorate,doliul ramane culoare sufletului meu si-a orintelor cele mai ascunse.
Imi caut puteri nestiute in incercarea de a ma transforma intr-o Anna Karenina neinfricata de atingerea rece a briciului,de gustul amar al extraveralului dizolvat in sticle de votcka,si nici macar de sarutarea metalica a unui tren in mare viteza.
Dar vremea sinuciderilor amoroase a trecut,si nici sacrificarea familiei nu mai provoaca indiferenta.
Intre timp nu-mi ramane decat "Povestea muribunzilor",stiind ca-s una dintre ei.Uneori atat de aproape,alteori prea departe.
Dar despre cei care astepata sa moara si cei care au simtit atingerea entitatii Supreme,altadata.
Astazi sunt prea plina de tine...