joi, 5 februarie 2009

Viaţă şi blestem

Capitolul 3

- Te rog să încetezi în momentul ăsta!
Vladinovici se auzea urlând de la capătul scărilor de la demisol. Soţia sa stătea pe prima treaptă şi-l asculta înfrigurată, gândindu-se la tot ce i s-ar fi putut întâmpla rău fiicei sale.
În ciuda protestelor fetei, bătrânul nobil nu-şi întrerupse pledoaria.
- Îmi aduc aminte foarte bine că am avut exact aceeaşi discuţie la începutul anului. N-ai să te faci actriţă nici măcar după moartea mea.
- Tată, nici nu ţi-am cerut asta. Am găsit ceva care îmi place. Nu am de gând să mă închid în spatele unui ghişeu, schimbând valută şi manevrând conturi.
- Nu, minunato, nu vrei asta. Vrei să te închizi în schimb în spatele unui monitor, să nu ştie nimeni de existenţa ta.
- Da, asta vreau. Măcar fac ce-mi place.
- Ipocrito! Recunoaşte că unicul scop este să nu faci ca mine.
După prima discuţie pe această temă, lucrurile în casa lor se schimbaseră parcă şi mai mult. Încă de a doua zi Andreea răcise relaţiile cu mama atât de dragă.
Nu pentru că vreun sentiment îndoielnic i s-ar fi strecurat în suflet, ci credea că doar aşa ar putea-o salva. I se părea că dacă stă departe de dânsa, Vladinovici n-o va mai învinovăţi pe mama pentru deciziile sale.
În aceeaşi seară hotărâ să înceteze orice legătură cu tatăl. Aşa că tot timpul, în afara orelor de şcoală şi meditaţii, şi-l petrecea în camera de la mansardă.
Vladinovici aproape că uitase discuţia avută în toamnă, şi nu-şi deranja niciodată fiica, crezând că lucrurile au fost lămurite, şi că aceasta din urmă se pregăteşte intensiv pentru admiterea la facultatea dorită de el.
În toată casa domnea liniştea. O linişte apăsătoare, sufocantă, ce absorbea parcă toată energia şi viaţa din conacul de pe strada Măcrişului, numărul 81.
Totuşi, cea care suferea cel mai tare era mama Andreei.
Femeie credincioasă, aceasta se ruga în fiecare seară pentru fiica ei, şi implora soluţii prin care ar fi putut s-o scoată pe fată din strânsoarea nemiloasă a tiranului.
Singura legătură mama fiica era dădacă. Ea era cea care transmitea noutăţile de la una la alta, de cele mai multe ori neîntrebată. Dar spunea tot ce era de spus astfel încât niciuna nu se simţea stingherită.
Lunile treceau şi astfel se petreceau lucrurile în familia Vladinovici. Cu Andreea care învăţa pentru bacalaureat, cu mama singură şi tatăl, aparent, tot mai indiferent.
Indiferenţa lui Vladinovici era însă siguranţă şi satisfacţie. Era convins că Andreea îl va asculta şi în curând va fi studentă la Finanţe-bănci.
Fata însă, nici nu se gândea la asta. Renunţase, într-adevăr să mai viseze că va fi actriţă, dar se hotărâse să dea la Cibernetică.
Discuţia cu care am început această parte a poveştii se petrecea la scurt timp după bacalaureat.
- Am vorbit cu Manea şi o să stai la ei pe perioada examenului de admitere. -începu Vladinovici.
- Tată, ce examen?
- Pentru facultate. La ASE. Încep peste două luni.
- Te rog să mă ierţi, dar nu înţeleg nimic. Poate nu am fost destul de clară la ultima discuţie. Nu mă duc la ASE.
- Văd că insişti să mă enervezi.
- Dar nu-mi place, nu vreau! Şi în plus, n-o să mă fac actriţă.Că doar de asta te temeai cel mai tare. O să dau la Cibernetică! Punct.
Mama, aflată undeva la demisolul casei, ascultă înfrigurată discuţia ce se auzea din salonul cel mare.
Mai ai două zile timp de gândire. Ori ASE, ori te duci dracului de la uşa mea.
Foarte bine. Atunci o să plec. Iar cele două zile le voi folosi ca să-mi strâng bagajele.
- Din momentul ăsta să uiţi că ai tată.
- Am înţeles. La revedere,... domnule!
La uşa mare a salonului, mama se aruncă în genunchi şi strânse cu putere picioarele fetei.
O gheară îi strânse brusc pieptul, şi braţul drept începu să amorţească. Rozul viu al unghiilor se transformă şi el treptat în vineţiu.
- Mamă, nu! Te rog! -izbucni Andreea în hohote.
Faţa lui Vladinovici se înroşi şi mai tare, şi începu să urle.
- Uite, ca să vezi ce-ai crescut. Poate ai crezut că sunt nebun când ţi-am zis că nu faci bine. Ce educaţie i-ai dat? Mamă te numeşti tu? În viaţa mea nu am crezut că voi păţi asemenea ruşine. Sunteţi nişte curve ordinare. Zdrenţe depravate, să vă duceţi dracului de-aici. Amândouă.
Haosul din liniştea ce se aşternu din nou asupra casei e poate prea dureros pentru a putea fi descris în câteva cuvinte.

Pe strada Măcrişului, numărul 81, rezemate de poartă stau un geamantan roşu şi o geantă de voiaj neagră. Andreea îşi strânge în braţe mama care plânge.
Amândouă cu ochii roşii de plâns, abia dacă-şi mai pot spune câteva vorbe.
- Hai cu mine. O să ne descurcăm noi cumva.
- Nu pot, Andreea. Nu vreau să devin o povară şi pentru tine. Şi-n plus, asta e viaţa pe care am ales să o trăiesc.
- Măcar promite-mi că o să ai grijă de tine. Şi nu te mai gândi tu la toate, pentru că aşa nu poţi să le rezolvi.
- Eh, stai liniştită. E abia primul infarct. Bunicul tău a făcut 4 şi a trăit până la 70 de ani, Dumnezeu să-l odihnească!
- Nici în glumă sa nu mai spui asta vreodată!
- Hai lasă. Important este să-ţi fie bine. Asta mă face fericită şi-mi dă putere să continui.
- Te iubesc, mamă! Niciodată să nu uiţi asta!
Poarta se închide, zdruncinată din toate încheieturile. Vântul hăuie, iar bătrâna dădaca îşi strânge la piept iubita doamnă, neştiind cum să-i curme suferinţă!
-va urma-

13 comentarii:

camy spunea...

Am sa fiu de data aceasta prima care comenteza aceasta parte a frumoasei tale povestiri!!!
E super ...ce sa mai...atunci cand ai inceput sa scri ..primul capitol...tre sa recunosc ca nu prea mi-a atras atentia doar pentru simplul fapt ca nu am avut rabdarea necesara sa-l citesc pe tot...dar nu m-am lasat...si acum dupa ce am citi toate cele trei capitole ,cap-coada,...o nerabdare imensa mai cuprins...sa aflu mai mult...sa stiu ce urmeaza...e super interesanta povestea...si sper,din tot sufletul ca in cativa ani sa pot avea acasa,in biblioteca mea cu carti de colectie..o carte care sa aiba acelasi titlu ca aceasta poveste si,mai ales...sa fie semnata chiar de tine...:) pupicic...astept si eu continuarea....................

sabina spunea...

@camy: inteleg ca pana acum n-ai vrut sa fii prima care comenteaza?
ma bucur ca te-a prins povestea:)
cat despre publicare...intr-adevar imi doresc foarte mult sa ating nivelul la care sa-mi pot permite publicarea unei carti.povestea asta mi se pare neinteresanta,iar publicarea ei ar insemna,cel mai probabil,un esec,lucru care m-ar face sa renunt!:)

Anonim spunea...

nu cred ca ai putea renunta, e prea tarziu...cat despre poveste e foarte interesanta, vreau sa cred ca viata ta nu reprezinta sursa de inspiratie...dar cine stie?! viata fiecaruia dintre noi poate fi o sursa de inspiratie, doar ca nu toti avem darul de a o expune asa frumos.....astep continuarea...

sabina spunea...

@anonim: multumesc pentru aprecieri:)
niciodata nu e prea tarziu,iar esecurile pot veni oricand:)

camy spunea...

mai..au fost dati cand mi-a luat-o altcineva inainte...nu ca n-as vrea sa fiu mereu prima :).
Ti se pare povestea la fel de neinteresanta daca eu si multi alti cititori spun ca e o super poveste??
De ce gandesti asa de negativ inca de la inceput?? Chiar nu reusim,noi, CITITORII, sa te convingem ca e o poveste buna??
Hai lasa ca pana la publicare mai ai ceva timp de gandire,nu ?:)
Tu continua sa scri povestea...macar asa de dragul nostru...al cititorilor...:)

sabina spunea...

@camy: suntem diferiti,si tocmai de-asta avem pareri diferite:)pana n-o sa fie ceva care sa-mi placa enorm,nici nu ma obosesc!
iar povestea o sa o continui,doar n-o sa o las neterminata!:)

UN OM spunea...

hmmm... adica noua ne dai doar poevestile care tie nu-ti plac? imi vine greu sa cred. cred ca sondezi piata :-). e faina... si de cate ori o citesc ma simt ca un copil care vede un bucata mare de ciocolata din care nu primeste insa decat o mica bucatica... o data pe saptamana. astept cu infrigurare continuarea... si daca nu o sa publici tu, o sa luam noi, cititorii tai, povestea si o sa o publicam :-). Nu stiu cum ramane cu drepturile de autor... dar o sa ma mai gandesc la asta

sabina spunea...

@un om: nu!voua va dau totate povestile si tot ce scriu.nu am zis ca nu imi plac,doar ca pana acum nu am scris ceva ce ar merita publicat.parerea mea!
chiar zilele trecute imi spunea o prietena ca cineva ar putea sa ia tot ce e scris aici si sa publice...cu numele lui/ei.imi place sa cred ca n-o sa se intample asta!
si da,e frumos in lumea mea!:)

camy spunea...

esti mai pozitiva...parca un pic mai fericita...cel putin dupa toate aceste comentarii...ma bucur :).
Cat despre publicarea povestilor tale de catre persoane care s-ar da ei autorii...stai linistita...niciunul dintre noi,cititori tai fideli...nu o sa faca niciodata asta...suntem ca niste amici pentru tine acum...de cand cu blogu,nu?

sabina spunea...

@camy: maestrul Arsinel a spus intr-o emisiune"Oamenii aparent fericiti poarta dupa ei o mare tristete!"
in cazul de fata este 100%valabil:)

UN OM spunea...

eu oricum nu am spus ca as publica povestea in numele nostru. pe carte ar fi numele tau... dar drepturile de autor vor veni la noi :-))

sabina spunea...

@un om: super afacere:))
numai ca deja i-am promis unui prieten ca ii las"scrierea"mostenire,sa o publice post-mortem,si sa se bucure de toata faima:)

SmallStrAnger spunea...

Povestea e superba. Nu am cuvinte, sincer...
Cat despre tine.. sincer, te citesc si imi dau seama ca esti fff trista; cateodata ma intreb care e adevaratul motiv; tot dibuiesc eu cate ceva; ma intreb daca simti ce simt si eu. Spun asta pentru ca ma regasesc in fiecare din povestirile tale, gandurile tale si sentimentele pe care incerci sa le exprimi intr-un fel sau altul prin cuvinte.. o faci atat de bine ... :)
Sincer, esti prima persoana pe care o intalnesc.. (impropriu spus, dar lasa-ma sa ma bucur de asta, chiar daca nu te cunosc:) ).. si care vad ca simte, traieste si are intr-un fel sau altul aceleasi ganduri ca si mine.. surprinzator.. parca ai fi o a doua EU...:|

Trimiteți un comentariu