Poveste din bucăţi

Ciudat cum se înghesuie oamenii să se adăpostească de ploaie. Care la metrou, care în maşini, care în taxiuri, pe care cu greu şi le permit din bugetele lor de corporatişti.
Eu, în schimb, nu suport înghesuiala de la metrou atunci când plouă. Miroase a descompunere. Şi pentru că bascheţii roşii rezistă eroic în maşina de spălat, o iau pe jos către casă. Pipera - Aurel Vlaicu - Herăstrău - Victoriei - Ştefan Cel Mare - Iancului.
Băltoace peste tot. Şi cum n-am stare, le ating pe toate cu vârful baschetului stâng. La fieşcare atingere, o frântură de amintire se conturează din stropi de apă.
Prima ţigară, primul 2 la fizică. Un telefon în miezul nopţii, ani pierduţi te miri pe unde şi cu oricine. Ani întregi de doliu şi plâns.
O frântură dintr-un weekend întreg. Eu şi un el, înghesuiţi într-un fotoliu prea mic pentru doi. Ne ţinem în braţe, şi plângem că doi proşti. El îmi citeşte mail-urile de la ea, mie îmi e prea greu să-i vorbesc despre el.
O sticlă de votcka ascunsă în cuptorul aragazului. O petrecere în pijamale, ca-ntre fete. Sute de nopţi pierdute în cluburi şi prin cafenele. Tot ca între fete.
Un apartament mare şi prea gol, în berceni. Al lui. Garsoniera mea înghesuită. Noi şi cafea, din ceşti desenate cu ursuleţi.
Alte mii de ţigări fumate cu tine. Mă întreb ce ne spuneam zile întregi şi nu ne plictiseam. Şi-acum, de parcă aş fi murit, nu vrei să mai ştii de mine.
Un buchet mare, de gladiole albe, aruncat în fiecare an, la început de noiembrie, pe acelaşi mormânt.
Şi aproape am ajuns.
Dintre toate amestecate, îmi rămâne imaginea ta. Mână caldă, despre care am vorbit de atâtea ori, culoarea turbată a ochilor, nici căprui, nici verzi, cea mai frumoasă prietenie din toate timpurile şi mirosul dulceag de Moschino. Mi-au rămas toate, numai tu ai plecat.
Tot tu mi-ai spus că e bărbatul perfect. Ne-am amuzat teribil, ani în şir pe tema asta, mai ales când îmi spuneai cum o să arăt la bătrâneţe, lângă el, într-un balansoar la Moeciu.
Ajung acasă udă până la piele, c-un zâmbet tâmp pe faţă. Mă aşez pe scaunul alb, din faţa biroului. Carnival of Rust rămâne melodia de suflet, din toate timpurile. E a lui, e despre noi, e cu noi.
Arunc bascheţii roşii într-un colţ de balcon, şi hainele, una câte unsă, în maşina de spălat.
Mă aşez din nou în faţa monitorului şi încep să-ţi scriu un mail. O să rămână, probabil, în draft, lângă celelalte pe care nu ţi le-am trimis.
Pe el l-am mai văzut de câteva ori la metrou. Pe tine niciodată...