marți, 24 februarie 2009

Viaţă şi blestem

Capitolul 5

Se spune că atunci când cineva moare iar vremea de afară e urâtă, înseamnă că-i pare rău.
Şi acum se vedea că Mariei Vladinovici îi părea rău că a plecat. Tocmai acum când fiica ei începuse să trăiască şi ea simţea împlinirea pe care şi-o dorise toată viaţa.
Iarna se pornise dintr-o dată şi aduse multă zăpadă, cu ger şi viscol năprasnic.
Trenul cu care Andreea plecă spre oraşul în care mama ei zăcea fără suflare avu o defecţiune tehnică şi se opri în prima gară. De aici către destinaţie toţi călătorii fură urcaţi în nişte camioane acoperite, întocmai ca emigranţii din America Latină.
Cinci camioane porniră unul după altul, prin zăpadă de aproape un metru şi, deşi cauciucurile erau înlănţuite, parcă se învârteau în gol. Sau cel puţin aşa i se părea Andreei.
Oamenii din jur, zece la număr, aşezaţi pe băncile laterale ale benei, vorbeau zgomotos. Care mai de care se miră sau emitea câte o ipoteză cu privire la urgia de afară.
Numai Andreea privea în gol şi nu spunea nimic. Ştia că ce se întâmplă era singurul mod prin care fiinţa sfânta îi cerea iertare şi-şi lua rămas bun. Plângea înfundat. Vroia că timpul să treacă mai repede, să ajungă acolo şi să se convingă că nimic din ce-i spusese dădaca şi din ce-şi imaginase ea nu era adevărat. Îi era dor. Îi părea rău ca niciodată n-a fost în stare să-i spună cât de mult o iubeşte. Acum era prea târziu.
Unul dintre oameni se aşează lângă ea.
- Dumneavoastră unde mergeţi?
- La mama, răspunse Andreea şi ochii i se umplură de lacrimi.
- Adică acasă, continua bărbatul aşezat lângă ea.
Fata scutură din cap, în semn că "nu" şi tăcu, neştiind ce să mai spună.
"Oare acasă merg? Ce înseamnă pentru mine "acasă"? Cu siguranţă nu ceea ce este acum acolo. "Acasă"înseamnă mamă, iar ea... s-a dus!"
Andreea începu din nou să plângă şi se uită pe gemuleţul mic al benei în care se afla. Pustietatea de afară o înfiora. Nu se vedea nimic decât un infinit alb, copaci zgribuliţi de vânt şi tristeţe. Totul era mort.
Ajunsă în gara se aruncă într-un taxi şi ceru "pe Strada Măcrişului, nr.81".
Poarta mare a conacului se deschide greu, scârţâind, de parcă şi ea ar fi jelit moartea fiinţei blajine care a deschis-o de atâtea ori.
- Mamă!!! -şi toată curtea se cutremură la urletul Andreei.
O mulţime de oameni se iveşte în uşa conacului. Eduard aleargă spre ea şi o ia în braţe. Stau aşa minute în şir, plângând unul în braţele celuilalt.
- Andreea, doar tu mi-ai mai rămas.
Dar fata nu spune nimic. Doar murmură şoptit "mama". O cheamă şi speră că va veni.
Se desprinde brusc din braţele lui Eduard şi aleargă în salonul mare, ai cărui pereţi sunt împânziţi cu poze ale generaţiilor Vladinovici.
Andreea cade în genunchi lângă sicriul care îi ţine închisă mama. O durere imensă îi sfâşie pieptul şi-i smulge hohote de plâns. Niciodată n-a ştiut ce înseamnă moartea iar acum o simte atât de aproape şi este în tot ce o înconjoară.
Sleită de puteri rămâne nemişcată pe un scaun lângă sicriu şi plânge neîncetat. O mână grea, care i se aşează pe umăr o face să tresară.
- Andreea, hai să mergem. Trebuie să o luăm.
- Deja? Vă rog să mi-o mai lăsaţi. N-am să o mai văd vreodată...
- Stai aici de trei zile, nemişcată.
- Şi-aş rămâne lângă ea toată viaţa.
Vremea s-a încălzit brusc, ninsoarea s-a transformat în ploaie iar zăpadă în mocirlă.
Pe drumul cimitirului o mare de oameni îmbrăcaţi în negru merg în spatele unui dric, tot negru, care duce sicriul. Prinsă de braţul lui Eduard sta Andreea. Amândoi plâng. Ştiu că odată ajunşi acolo mama va dispărea pentru totdeauna. Nicicând mâna caldă n-o să le mai mângâie părul, buzele dulci n-o să le mai sărute obrajii şi nici "mama" nu mai au cui spune.
De aici totul se transformă în haos.
Cuiele care se bat în capacul sicriului le zguduie întreaga fiinţă şi le străpunge fiecare părticică a corpului.
Zgomotul primului pumn de pământ aruncat de preot se izbeşte violent de capacul din lemn, îmbrăcat într-o pânză neagră, şi le smulge din piept ultimele lacrimi.
Linişte, şi durerea sfâşietoare se aşterne din nou peste sufletele lor.

- Noi am plecat. La revedere!
- Andreea, te rog să nu pleci. M-am comportat îngrozitor cu tine, dar te iubesc. Sunt tatăl tău. Rămâi acasă.
- Nu aici este casa mea. Iar tu... nu eşti tatăl meu. Dacă aş fi avut un tată, cu siguranţă n-ar fi fost un criminal.
- Andreea...
- La revedere, domnule!
- Şi tu Eduard?
- Eu peste o săptămână plec la şcoală. Până atunci voi sta la Andreea.

Roţile trenului se pun în mişcare greoi. Andreea şi Eduard se privesc fără să-şi spună nimic.
Cuvintele sunt de prisos!

-va urma-

8 comentarii:

UN OM spunea...

of doamne... parca totul este din ce in ce mai trist.

sabina spunea...

@un om: vedem ce-o mai fi...

SmallStrAnger spunea...

Stii sa ne tii in suspans.. ca de obicei, cuvintele sunt de prisos pentru a descrie ceea ce scrii :)

sabina spunea...

@smallstranger: multumesc:) si ma bucur tare mult ca va place!:):*

camy spunea...

si de data aceasta ti-a reusit...impresionant ce sa zic...eu am ajuns in stagiul in care traiesc povestea asta...faza cu sicriul m-a intristat...si cat de adevarat e tot ce spui despre oameni care mor ,in general...viata...

SmallStrAnger spunea...

Ma faci din ce in ce mai curioasa, ca si pe ceilalti, de altfel :D
Ai idee cam pana cand ne vei tine in plop? :D
(iarasi :d :-s)

Mara spunea...

maxim. nu e trist e...pasional(si nu ma refer la pasiunea aia telenovelista). te stiu cum suferi si stiu si cum traiesti orice eveniment, bun, rau al vietii tale...cu pofta...cu suflet de-asta imi si imaginez disperarea Andreei si o si triesc. cred ca de-asta faci tu atata referire la moarte pt ca tu esti prea vie la tine totul este la intensitate maxima. de-aia ne vei ingropa pe toti :))))

sabina spunea...

@mara: da,stiu ca o sa va ingrop pe toti,si ma enerveaza al dracului de tare...
acum,dupa ce ai citit,intelegi de ce plang cand scriu???sper ca da,ca sa nu ma mai intrebi de fiecare data...:D

Trimiteți un comentariu