Un "coup de foudre" exact pe dos

Îţi rămâne sufletul agăţat în vise, de-atâta dor şi atâtea dorinţe.
Dar te trezeşti şi strângi în braţe o pernă prea moale să fie el. Ştii că e undeva acolo. Şi într-o zi o să vină. Şi toată răbdarea de până acum va fi meritat, cu vârf şi îndesat. Acum doar se ascunde de lume şi-ncearcă să construiască piramide în cariere de piatră. Şi tu stai aici şi citeşti "Un veac de singurătate". De parcă viaţa ta ar avea ceva în comun cu asta.
Din când în când îţi sună telefonul şi te uiţi lung la el şi nu ştii dacă să mai răspunzi vreodată, sau să ştergi sutele de mesaje şi toate numerele.
Şi stai de vorbă cu el nopţi întregi şi-i spui să uite de tine şi că de azi va deveni un străin ca oricare altul, ca şi cum nu l-ai fi cunoscut vreodată.
Dar uiţi de toate astea până dimineaţă şi te trezeşti cu un dor şi-o sete nebună de el. Şi nici asta nu poţi să-i mai spui. Crezi că a recunoaşte cât îţi e de greu şi-ai spune că ai vrea să fie altfel şi că îţi e dor, te-ar compromite şi mai rău decât acum. Iar tu te baţi cu pumnii în piept că nu vrei să-ţi mai calci sufletul în picioare. Fără să-ţi dai seama că în timp ce spui asta dansaţi şi tu şi el, un soi de "drumbeat" pe el.
Şi alte ori eşti fericită şi nu ştii de ce. Pentru că l-ai regăsit, pentru că e el, pentru că ce?
Ai uneori senzaţia că ai ales bine şi alteori îţi doreşti cu disperare să crezi asta, deşi nimic nu confirmă.
Mai tragi un fum din ţigară, pui mâna pe telefon şi vrei să-l mai suni o dată. Te răzgândeşti şi pixul aleargă în continuare nebun pe hârtie.
Prea multe întrebări şi nici un răspuns. Auzi doar cuvinte pe care-ţi impui să le crezi. Şi în naivitatea ta, speri că într-o zi o să fie bine. Că o să-ţi arate că alegerea a meritat, că aşteptarea n-a fost în zadar, că e bine şi toate întrebările n-au avut nici un rost.
Şi totuşi, acum cauţi logica, chiar şi acolo unde ea nu există. Şi rămâne o întrebare care răsună obsedant: "Ce fac?".
Pentru moment laşi toate armele jos şi păstrezi doar fărâmă de răbdare, cu care duci mai departe războiul ăsta. Cât o să mai ţină şi ea.
Când vei fi terminat şi ultimul strop de răbdare, toate uşile vor fi zăvorâte şi zidurile de mai 'nainte ridicate toate. Şi dacă o să vină, până la urmă, nu va mai fi nimeni acolo să-i deschidă. Şi nici cine să-l audă. Căci tu vei fi plecată de mult.
Pui punct, aşezi pixul lângă foaie şi mai pui o cărămidă la temelia zidului ce reîncepe să se ridice. Este cel dintâi zid, zidul care te desparte pe tine de întreaga lume.
Şi-acum încotro?!

Într-un fel, care până şi mie îmi este străin, am reuşit, şi încă reuşesc, să-mi păstrez puterea de a iubi în ciuda nimicniciei care se întâmplă în jur. Chiar dacă de cele mai multe ori în spatele fortăreţei pe care am ridicat-o dintr-un simţ al apărării exagerat.
Azi, iată-mă din nou, iubind cu o sete mai mare decât a unui rătăcit în deşert. TOT! Nu mai văd nimic decât un vesel pastel în tot ce mă înconjoară. Iubesc zâmbetul pe care îl întâlnesc dimineaţa şi căruia îi răspund şi mai larg, chiar dacă uneori se întâmplă să fie doar un zâmbet într-o oglindă. Iubesc mirosul de verde crud care răsare dimineaţă din iarbă proaspăt tăiată, iubesc parcul plin de copii pe care îl văd din balcon, iubesc zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă.
Mai mult decât oricând iubesc oamenii care mi-au făcut rău de-a lungul vremurilor, intenţionat sau nu. Pe cei care m-au ocărât sau pe cei care m-au alintat. Pe cei care m-au înălţat pe piedestaluri sau pe cei care mi-au reproşat că sunt un om de nimic. Pe toţi, deopotrivă, fără nici o diferenţă.
Dar cel mai mult te iubesc pe tine. Mulţumesc. Pentru că m-ai lăsat dezgolită în văzul întregii lumi, fără nici o armă cu care să mă apăr. M-ai convins să dărâmăm împreună toate zidurile pe care le ridicasem în atâţia ani pentru ca mai apoi să-mi arăţi goliciunea lumii. M-am speriat la început şi am încercat să-mi acopăr ruşinea cu ce am avut la îndemână. Părul fluturat de vânt era prea scurt, mâinile prea lungi, iar genele de prisos. Apoi am încercat să mă acopăr cu lacrimi. Dar nu au făcut altceva decât să atragă şi mai mult privirile curioase ale trecătorilor.
Apoi... apoi am început să zâmbesc. Ştiam că oamenii fug de fericirea altora, de teamă că traiul celor fericiţi e mai îndestulat decât al lor, dar îmi lipsea confirmarea. E adevărat. Oamenii nu vor să ştie de ce zâmbeşti. De ce plângi? O, câte poveşti se nasc şi câtă curiozitate stârneşti. De ce râzi sau de ce zâmbeşti? Arareori un masochist se opreşte, se uită întrebător şi pleacă mai departe cu întrebarea încă tremurându-i pe buze.
Am reuşit. Acolo, în mijlocul universului pe care eu singură îl creasem pentru noi doi şi în care, dintr-o dată, rămăsesem doar eu, am început să zâmbesc. Simplu şi fără tine. Pentru asta pe tine te iubesc cel mai mult dintre toţi. Abandonându-mă mi-ai dat curajul de a îndrăzni să zâmbesc singură. Fără să simt nevoia unui alt zâmbet care să mă însoţească. Mulţumesc. Uită de toate celelalte vorbe pe care ţi le-am spus vreodată. Sunt de prisos şi nu-şi mai au rostul.
Iubesc! Iubesc tot ce mă înconjoară. Iubesc valurile în care m-am regăsit. Iubesc sărutul sărat şi pătimaş pe care l-am lăsat în Vamă. Iubesc muzica şi trăirile şi toţi oamenii pe care i-am întâlnit în timpul ăsta de când nu mi-a mai fost ruşine să-mi descopăr nuditatea sufletului şi nurii iubirilor care au murit în mine.
Iubesc zidurile pe care le-am ridicat într-un timp invariabil mai scurt decât înainte. Iubesc frescele pe care le-am desenat în interior şi tabloul tău, agăţat deasupra geamului prin care văd lumea zilnic, ca o alarmă ce-mi aduce aminte că zidurile sunt parte din mine şi că distrugerea lor nu va duce la nimic decât la ridicarea altora noi.
Iubesc geamul ăsta prin care văd lumea zilnic. Iubesc faptul că mă pot ascunde în spatele lui şi să iubesc tot ceea ce iubesc fără ca nimeni să nu-mi vadă slăbiciunea.
Îmi iubesc capacitatea de a-mi ascunde durerile sufletului, chiar şi când ele pârjolesc tot ce găsesc în interiorul zidurilor. Iubesc chiar şi mai mult disimularea zâmbetelor.
“Deţin cu atâta măiestrie arta disimulării încât v-am făcut pe toţi să credeţi că sunt fericită!”

À bientôt

Cumva, într-un fel, am reuşit să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simt de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. Am reuşit e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, iar cele mai rele cu demonii dinăuntrul meu.
Am ajuns în punctul în care simt că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Prietenii nu-mi aparţin ca să-i pot pierde. Nimeni nu-mi aparţine. Faptul că mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă uneori.
Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi-atunci mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! E o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Azi insist să nu îl primesc.
Nu poţi să vii şi să pleci când ai tu chef. Nu poţi să dispari fără nici un cuvânt. Nimic nu-ţi dă dreptul să condamni un om, prin tăcere. E inuman. În cel mai general mod cu putinţă şi valabil pentru orice situaţie din viaţă.
Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie. De data asta, faci schimb de locuri cu celălalt. Şi o să fii tu cel care iubeşte, cel care crede, cel care speră. Şi într-o zi te trezeşti singur, în mijlocul tuturor.
Şi nu e nici pe departe ceea ce ţi-ai dorit. Când te trezeşti singur, în mijlocul tuturor, când n-are cine-ţi întinde o mână, când nu ai cui să zâmbeşti. Abia atunci începi să crezi că viaţa ta e doar un vis, din care, cu disperare, vrei să te trezeşti.
Şi ce faci atunci? Nu faci nimic. Te aşezi şi dormi. Şi ţi-ai dori ca somnul să se termine când vei fi uitat de tot şi de toate. Dar nu poţi. Societatea şi viteza cu care se petrec lucrurile nu-ţi dau voie să te opreşti. Nu ai forţa materială şi nici fizică să fugi, să te ascunzi, să uiţi. Nu eşti singur împotriva tuturor. Eşti singur şi atât. Şi ca să eviţi dramele şi mila şi cuvintele de complezenţă, ce faci? Zâmbeşti. Un zâmbet fals, pe care nu-l mai citeşte nimeni.
Încerci să-ţi pui o armură, şi să mergi mai departe. Să faci să pară că totul e bine.
Şi când inevitabil cineva întreabă ce e cu faţa asta, de câteva zile, cineva răspunde în locul tău. "Nu doarme!" Şi e bine. E bine că lumea să creadă că faţa posomorâtă se datorează doar câtorva nopţi de nesomn. E bine că nimeni nu vede mizeria în care te zbaţi şi nimicnicia pe care o simţi.
Când pui lacăt pe toate uşile şi nu dai nimănui răgazul să observe ce e dincolo de zid îţi acorzi ţie timp. Şi răgazul necesar să cauţi soluţii şi variante şi metode să ieşi. Te aduni, tu pe tine, pentru că nu ştie nimeni să lipească bucăţile aşa cum o faci tu.
Dar e o chestiune de timp până când toată lumea să înţeleagă că nu e chiar totul cum vrei să fie. Şi tu nu-ţi mai permiţi să nu-ţi fie bine.
Şi atât. Că sună ceasul, şi trebuie să te ridici şi să abandonezi patul şi pijamalele în care ai zăcut bolnav de victimita.
Şi ţii capul sus încercând să te comporţi altfel decât simţi, ca oamenii să nu vadă decât zâmbet şi cel mult o faţă obosită.
Şi o să fie bine, ştii. E doar o chestiune de timp.

Acum si pentru totdeauna

Senzaţia de ţiuit în urechi persista.
Credeam că motivul era unul cât se poate de obiectiv şi, de altfel cel mai la îndemână: boxa lângă care stătusem un concert întreg, aproape o jumătate de zi.
Vorbisem mult despre tine în ziua aia şi încă de dimineaţă, de când m-am trezit, gândul mi-a fugit la tine. Habar n-am de ce. Poate pentru că era un al doilea mare concert rock la care mergeam în ultimul an. De data asta fără tine.
Din toată mulţimea aia de oameni eu trebuia să te văd pe tine. Bunul şi nebunul meu. Aceeaşi structură scheletică, înaltă, prea osoasă să fie atletică. Şi într-o secundă ochii tăi albaştri mi-au amintit de ce te-am iubit atâta amar de vreme. Încă... Încă ai zâmbetul ăla turbat în colţul gurii. Aşa-i că încă îţi transpiră mâinile când vorbeşti cu mine?!
Bunul şi nebunul meu... Ţi-am văzut zâmbetul şi am uitat de tot. De toate răutăţile lumii, de toată durerea pe care am adunat-o în adâncul sufletului meu, de toate eşecurile. Dar mi-am adus aminte cât te-am iubit. Ai fost şi, aveam să aflu în seara în care ne-am reîntâlni, ai rămas spiriduşul meu. Un Peter Pan rebel, care se împotriveşte oricăror reguli lumeşti. De rebelul din tine m-am şi îndrăgostit prima dată.
Pentru o oră, timp în care am străbătut Bucureştiul prăfuit, împreună, am redevenit zâna care am fost. Zâna şi spiriduşul ei. Sau spiriduşul şi zâna lui. După prea multă vreme timpul s-a oprit în loc. Bunul şi nebunul meu!
Cosmic. Ăştia am fost noi. Aşa a fost totul între noi. Cosmic. Şi pentru o oră a redevenit cosmic. Tot.
Credeam că o altă întâlnire cu tine avea să-mi distrugă din nou universul. De-asta mi s-au înmuiat genunchii şi inima a început să bată disperată. Am evitat pentru câteva secunde să te trag de mână. Dar îmi era dor de tine, bunul şi nebunul meu.
Paradoxal, întâlnirea noastră nu mi-a distrus nici pe departe universul. Din contră, l-a reîntregit. A pus cap la cap toate rupturile şi am redevenit eu. Te-am iubit şi sunt atât de fericită că am făcut-o. Dacă mi-aş fi ţinut promisiunea şi refuzam în continuare să mă îndrăgostesc de tine nu ştiu ce aş fi devenit. Dar acum sunt cea mai fericită că mi-am dat voie să te iubesc.
Ne-am despărţit în cel mai frumos mod cu putinţă. Acum, nu atunci. Buzele tale pe pielea mea mi-au reamintit, încă o dată, de ce şi cum am putut să te iubesc în felul ăla.
Acum şi pentru totdeauna, bunul şi nebunul meu!

Ultimul adio

Am strâns în cutii o viaţă de om. Mai mult sau mai puţin o viaţă. Mai exact ultimii 6 ani. Timp în care am adunat mai multe vieţi. Ale mele sau ale altora.
Garsoniera mică din Piaţa Iancului, care de-a lungul timpului mi-a ascultat şi lacrimile şi râsetele, rămâne pustie. Vine un moment în care simţi nevoia să o iei de la 0. Ăsta e momentul meu.
Iar pe TINE te las în urmă. Te-am închis în camera mică în care ne-am iubit, în care ne-am adorat şi, cel mai trist, în care ne-am urât. Tu mai puţin, eu mai mult.
Cu fiecare lucru pe care îl pun în cutii mă simt mai grea şi mai uşurată în acelaşi timp. E greu să las în urmă tot ce am trăit în anii ăştia, dar la fel de bine, simt că mă eliberez. Tot ce sunt azi am devenit aici. Aici mi-am trăit cele mai intense momente din viaţa de până acum, de fericire sau nu. Aici am simţit boala cum mă macină încet şi tot aici am învins-o. Aici mi-am plâns morţii şi am purtat doliul. La distanţă de ochii lumii. Casa asta mi-a fost scut împotriva răutăţilor, atât cât a putut şi cât i-am permis.
Aici ne-am început iubirea şi tot aici am omorât-o. Sec, într-o zi de duminică. Da, tot aici ţi-am plâns plecarea şi durerea şi frustrările şi golul pe care le-ai lăsat în urmă. După atâta vreme în care am simţit că mă sfârşesc fără tine, a venit momentul să plec. TU eşti tot ce s-a întâmplat, eu sunt tot ce urmează.
Aş fi ipocrită să nu recunosc senzaţia de pustiu pe care o am lăsând în urmă atâtea amintiri, în fiecare colţ al casei. N-am să iau nimic cu mine. Ce rost are să duc mai departe ce am trăit dacă nu pot întoarce nimic? De ce să mai port pietrele grele în spate când ştiu că pot face atâtea altele care să mă ajute să las în urmă toate durerile? Mi-am căutat alinarea în fiecare colţ al casei dar nu am reuşit să găsesc decât alte şi alte amintiri.
Iartă-mă. Iartă-mă că te las aici, că te abandonez şi te uit. Iartă-mă că nu iau nimic din tot ce-mi aminteşte de tine. Am lăsat doar o poză în colţul unei cutii, dar încă mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o arunc sau să o duc cu mine, în semn de amintire a unei dureri infernale.. Ah, mai e ceva. Cartea de la tine. Nu pot, în niciun fel, să mă despart de ea. Cred că la asta te-ai gândit atunci când ai luat-o de pe raftul unei biblioteci aflate la sute de kilometri depărtare. Ştiai că am o slăbiciune aproape fatală pentru cărţile vechi şi ai subliniat asta. “Cea mai veche carte din bibliotecă!” Ştiai că nicicând n-am să mă pot despărţi de ea. Dar am adunat între coperţile ei cele mai frumoase poveşti ale noastre. Cele mai dulci secunde pe care le-am trăit împreună, cafeaua băută în bucătăria mică în dimineţile de weekend, cuvintele scrise pe pereţi, cu carioca sau doar cu sufletul, strângerile de mână, timide la început, puternice pe măsură ce am învăţat să ne iubim şi să ne acceptăm mai tare.
Asta a fost tot şi nimic din ce urmează nu-ţi mai aparţine. Eu nu mai sunt a ta, iar tu nu mai eşti Semizeul meu sau Demiurgul. Nu mai sunt aceeaşi pe care ai iubit-o cu atâta disperare în ochi.
Am plecat şi le-am lăsat acolo pe toate. Ţi-am simţit ochii, cu cele mai turbate culori, dar mai ales albaştri, agăţându-se de suflet atunci când am răsucit cheia în uşă şi mi-am luat adio de la noi, de la mine, cea care am fost, dar mai ales de la tine, Semizeul pe care l-am iubit până la lacrimi. Să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată cât te-am iubit şi nici vâltoarea care mi s-a aprins în ochi de fiecare dată când te-am privit.
Încep să mă regăsesc pe mine. Acelaşi copil cu ochi senini, care râde şi cântă şi care lasă să-i fie puşi maci în codiţe împletite. Încet, încet reînvăţ să iubesc. Poate că nu mai ştiu cum se face, poate că nu o fac aşa cum trebuie său nu suficient. Drumul spre mine e greu, dar sunt fericită. Nu-mi mai permit să uit cine sunt pentru că nimeni, în afară de mine, nu mai are răbdare să îngrijească un suflet schilodit şi să iubească ochii pângăriţi ai unei copile sfârşite de atâtea dureri.

TESTAMENT

Să mor acum, aici, sub cerul ăsta verde, pe iarba asta gri.
Dar vreau să văd din nou tot ce-am văzut odat'
şi să trăiesc din nou tot ce-am simţit odat'.
Vreau să te am pe tine,
să simt miros de primăvară şi raze roz de soare,
să muşc din măr cu gust de pară, din pieptul tău cu gust de vară.
Să văd copii ce sar de bucurie şi oamenii ce plâng dintr-o prostie.
Vreau să alerg din nou prin univers
şi să adun în păru-mi stele, iar mai apoi să-ncing un joc cu ele.
Vreau să te-ating şi să te-nchid într-acest vechi pahar cu vin.
Să simt un gust amar pe buze venit din dulcele-ţi venin
ce mă omoară şi mă-nvie făcând din noaptea mea un chin.
Şi de nu vrei să vii acum, în ultim ceas ca mângâiere
să-ţi fie viaţa ta un chin şi gândul tău doar o prostie,
iar visul tău doar un cosmar şi ziua fără răsărit,
căci m-ai lăsat sa mor, nebune, ca un bătrân nefericit.
Şi să rămâi un stih pe veci, să bântui lumea-n lung şi-n lat
şi niciodată să nu afli cum să-ţi iei viaţa de la cap.
Şi să iubeşti mereu femei ce te atrag în jocul lor
iar toate astea vreau să-ţi fie numai un drum amăgitor.
Să le implori să te iubească iar ele nici să te privească
şi tu să le oferi comori...
iar ele să-ţi zâmbească fals...
atunci îţi vei dori să mori căci îţi e vocea fără glas.
Şi de-ai muri să vii la mine! O să am eu grijă de tine.
Dar până când mă vei găsi să umbli-un veac, noapte şi zi
şi-n drumul tău să întâlneşti o apă dulce cu ochi verzi,
cu buze roz de mandarin, ce izvorăşte din pelin.
Şi-atunci să crezi că m-ai găsit,
dar te înşeli căci am murit.
Să te întorci atunci în lume, să-ti cauţi viaţa după nume,
un nume sfânt cu vast ecou, nu ca al tău de derbedeu.
Un nume cald de serafim, cu zâmbet dulce de sabin.
Îţi scriu acum un ultim vers, lăsându-ţi-l ca testament,
Să-ţi fie veşnic căpătâi, până la ziua cea dintâi.
Lăsa-ţi-mă să mor acum, sub cerul ăsta negru, pe iarba asta roz.

Reminiscenţe adolescentine

M-am aşezat din inerţie la masa vechiului bar în care îmi făcusem veşnicia în studenţie. Mai exact, m-am aşezat chiar la bar. Cum intrai pe uşă, în stânga, se desfăta un bar lung după care se ascundeau sticle care mai de care şi tablouri aduse sau furate (n-am ştiut niciodată) de prin America.

Virgil, barmanul, era tot acolo, aşa cum îl cunoscusem în studenţie.
- Virgile, ce faci mai?
- Drace, tu eşti?
- Da...
- Ce faţă de corporatistă ai! - Şi izbucnim amândoi în râs.
Pe vremuri făceam cele mai tari glume pe seama corporatiştilor.
Aici mi-am făcut veşnicia în anii din prima studenţie. Când nu mă duceam la cursuri sau la job, sau dacă mă duceam veneam musai când terminăm, să semnez condica. Mă găseai aici mai ales când îl uram pe tata. Şi cel puţin în primii doi ani s-a întâmplat în fiecare zi. Cred că într-un fel încă îl mai acuz pentru toate nenorocirile care au urmat. Deşi eu am luat decizia de a-i face în ciudă, am sfârşit prin a-mi rata toate starturile. M-am faultat singură.

Virgil îmi ştie toată povestea vieţii.
Îmi zicea mereu "Sunteţi proşti, băi! Alergaţi după fericire şi după adevăr de parcă o să le găsiţi vreodată. Drace, ascultă la mine, cu cât ştii mai multe cu atât îţi vine să-ţi iei câmpii şi eşti mai trist."
Nu credeam niciodată că o să ajung să îi dau dreptate lui Virgil, barmanul ratat din Regie, care vindea vin fiert, cu 3 lei cana. Azi, spre surprinderea mea, realizez că nu e deloc ratat. E doar complăcut într-o situaţie care îi convine şi-l face fericit acum. E însurat, are doi băieţi, casă, maşină şi face suficient bacşiş cât să-şi facă vacanţele în Antalya, la all-inclusive. În lumea lui, e fericit. De ce-ar vrea să renunţe?!

- Ia zi, un vin fiert?
- Da, cu multă scorţişoară...

Era un început de decembrie sec. Venise iarna. Zăpadă, polei, gheaţă, ger. La mine era frig şi gol. În suflet, în ochi, în minte. Nu mai aveam nici un chef să trăiesc. Voiam cu disperare să încetez să exist. Pur şi simplu să se trezească toată lumea într-o dimineaţă şi eu să nu mai fiu.
Bucăţi de suflet şi fărâme din mine se rupeau în fiecare zi. Nimic nu mai era logic în toată lumea mea.
Îmi căutam motive şi explicaţii, eram disperată să înţeleg unde am greşit eu în toată ecuaţia asta şi cum dracului mi s-a întors toată lumea cu curul în sus.
Am început să mă caut în toate cotloanele prin care îmi dusesem nenorocirile şi bucuriile în ultimii şapte ani, doar, doar ’oi găsi ceva care să mă ajute să înţeleg.
Nimic! Orice piesă de puzzle destrăma şi mai rău ceea ce mă chinuiam să adun, în loc să lipească bucată cu bucată. Mai multe neînţelegeri, mai multe dileme, mai multe frustrări.
Îmi dădeam seama că îmi lăsasem prea multe socoteli neîncheiate cu trecutul. Am plecat fără să zic de ce sau unde, am ales să fug. Şi acum trecutul părea că îşi cere partea, aşa mă întorcea pe toate feţele şi mă chinuia. Dar eu refuzam cu vehemenţă să-i dau ceva. Cine zice că trebuie să plătesc?! Toată lumea...
Cumva, într-un fel, reuşisem să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simţeam de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. „Reuşit” e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, dar cele mai rele au fost cele cu demonii dinăuntrul meu.
Ajunsesem în punctul în care simţeam că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Familia sau prietenii nu mi-au aparţinut niciodată ca să-i pot pierde. Faptul că mă aflam şi încă mă aflu în universul lor e doar o întâmplare. Tristă, uneori.

Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi ajunsesem să mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! Mai avea vreun rost?! De ce şi pentru cine?! Era o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Dar în clipele alea insistam să nu îl primesc şi îmi era teamă că o să se găsească vreun deştept, atoateştiutor, care să mi-l dea.

Ştiu, ştiu de ce mi se destramă universul şi mi se prăbuşesc toate visele. Cu disperare am încercat să-mi găsesc o vină. Una mică. Mai mult decât că te-am lăsat să pleci sau că nu am ştiut cum să te fac să rămâi nu am ce să îmi zic. Şi sunt mai mult decât subiectivă când e vorba de autoflagelare. Am fost toată viaţa campioană la a da vina pe mine.
Îngenunchez şi-mi recunosc neputinţa de a trăi fără tine. Declar Crăciunul îndoliat şi toate zilele care îi urmează nule!

Bunul și nebunul meu...

Prima dată când am citit povestea asta mi-a plăcut. A doua oară am empatizat, pentru că nu conştientizam că mi se poate întâmpla şi mie. Încă.
A treia oară am plâns. Puţin, pe înfundate, pentru că eram la birou. Când am ajuns acasă am citit-o iar şi iar şi iar... de zeci de ori, până când durerea a început să devină amorţeală, iar amorţeala o învăluire dulce de inconştienţă.
Pentru prima dată în viaţă simţeam durerea aia surdă şi acută pe care o auzisem de la vreo două prietene în momentele în care se despărţiseră de iubirea vieţii lor. Dar de înţeles nu o înţelesesem niciodată pentru că la mine fusese de fiecare dată o durere exactă. Scurtă şi precisă, care trecea, până la urmă, după mai mult sau mai puţin timp. Pe asta doar mi-o imaginam.

Dar azi... azi o simţeam. Şi o simţeam mai rău decât mi-aş fi dorit-o vreodată. Mi-am amintit, scurt, de dependenţii de heroină. Simt o durere atât de mare în tot corpul încât, în disperarea de a o alunga, încearcă să o înlocuiască cu o altă durere. Şi atunci îşi scobesc rănile groteşti provocate de ace infectate.
Exact asta eram eu acum. O dependentă capabilă să-şi taie o mână sau să îşi scoată un ochi doar să nu mai simtă durerea aia înfiorătoare în tot corpul. Aş fi tăiat bucăţică cu bucăţică din mine, aş fi fost în stare să mă rănesc, fizic, dar să arunc asupra lui vreo fărâmă de vină sau un singur cuvânt urât, nicicum.
Mă uram, literalmente, pentru că ajunsesem să îl iubesc în halul ăla. Nu aveam voie! Îmi era interzis să mă îndrăgostesc atât de tare de el, era inuman să îl iubesc până la durere. Dar cine să mă oprească?!
Nu era pentru prima dată când treceam peste o despărţire, nu era prima dată când mă întâlneam cu un individ cu care, la un moment dat, împărţisem aceeaşi cană de ceai şi aceeaşi bucată de pernă. Dar era prima dată când nu mă aşteptam la reacţia asta din partea mea.

Mai suferisem de câteva ori. Trecusem cu greu, plasesem, urlasem, ţipasem, mă duruse, dar trecuse. Mă gândeam cum o să fie următoarea întâlnire şi-mi imaginau situaţii dureroase în care aveam să fiu. Ba că izbucneam în plâns, ba că leşinam, ba că mi se făcea rău, ba că fugeam. Trecusem neaşteptat de bine peste orice inevitabilă întâlnire. Cu zâmbetul pe buze, senină, cu privirea omului care reuşise.

Dar nu şi de data asta. Pentru că după îndelungi închideri în mine şi în ascunzători ferite de ochii lumii mă simţeam vindecată. Mă gândeam la o următoare întâlnire, evident întâmplătoare, cu oarece seninătate, fără remuşcări, fără păreri de rău. Trecuserăm împreună prin câteva despărţiri repetate şi era de la sine înţeles că, într-un sfârşit, aveam să accept situaţia şi să mă împac cu ideea că următoarele revederi aveau să fie ca şi ultima: ne salutăm sec, fără prea multe cuvinte şi ne vedeam mai departe fiecare de ale lui. Aşa că nu mai vedeam nimic rău în a merge în acelaşi loc prăfuit care fusese martor iubirii irosite dintre noi doi. De la mine mai mult, de la el mai puţin. Dar, mă rog, nu vorbim acum despre cine a iubit sau cine a urât mai mult.

Se zice că în iubire niciodată nu suntem egali. Ori eşti unul care dă, ori unul care primeşte. Privindu-l acum, când ne-am întâlnit, mi-am dat seama cât de uşor e să fii în postura celui care primeşte. Cu câtă nonşalanţă, lejeritate şi neimplicare îmi vorbea. Ştiu că am reuşit şi de data asta să impresionez prin indiferenţă, iar scrumul şi miliardele de bucăţi în care mi s-a împrăştiat toată fiinţa le-am simţit doar eu.
Un om declarat şi apreciat, pe alocuri, pentru că mânuieşte brav cuvintele, în speţă eu, acum nu le mai găsesc. Nu ştiu ce să spun, nu ştiu dacă mai e ceva de spus.
Aş vorbi despre început, dar ce folos, căci noi l-am rata pe-al nostru, ne-am bătut joc şi l-am mutilat. Aş vorbi despre despre iubire, dar ce rost are căci numai eu am iubit şi, acum, numai eu sufăr. Aş vorbi despre sfârşit, sfârşitul nostru, dar ce folos dacă nu îl simt?!

Întotdeauna când ne-am despărţit, eu şi un el, am ştiut că acolo e sfârşitul. Am avut şansa să văd genericul nostru de final. Dar nu şi acum! Nu de data asta.
Simt durerea ascuţită, simt golul unei bucăţi din mine, care parcă ar fi fost acolo mereu şi dintr-o dată s-a rupt, îmi simt pustiită fiinţa, simt că l-am pierdut, dar nu simt sfârşitul. Nu al nostru. Poate dintr-o dorinţă disperată şi speranţa de a nu-l pierde pentru totdeauna mi-am indus, la nivel subconştient, ideea că sfârşitul nostru nu s-a întâmplat.
Mă mint singură, îmi închid ochii şi visez. Îi simt barba aspră cum îmi zgârie toată pielea, buzele pline cum mă sărută pe frunte şi mâna blândă care mă mângâie pe păr.
Este mai paradoxal decât orice bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă undeva decât în bartele lui, lungi şi osoase. Palmele, câteodată fine, altădată aspre, m-ar strivi într-o secundă. În acelaşi timp, nimeni n-a fost mai tandru cu mine decât a făcut-o el.

După ultima revedere am plâns mult, pe unde am apucat. Oriunde am găsit un loc în care să mă ascund de ochii curioşi. Când nu plângeam, mă sufocam. Îmi apăsa pe piept o cărămidă grea, pe care nu ştiam cum să o dau la o parte. Ştiam că l-am pierdut, ştiam că nu mai e al meu, cum de fapt nu fusese niciodată. Mi l-am însuşit singură, fără să-i cer părerea. Ce gest egoist... Tocmai eu, care nu am fost niciodată în stare să fiu a lui. Am fugit de iubire ca dracul de tămâie. Amândoi, pe rând. Ne-am căutat disperaţi dar nu ne-am sincronizat. Bad timming, zice-se. Şi totuşi, plâng şi sufletul din mine. Niciodată nu am ştiut cum să trăiesc cu el, dar nu mi-am imaginat că mi-ar putea fi şi mai greu să trăiesc fără el.

Îl urăsc şi îl iubesc în egală măsură, în acelaşi timp. Cu tot ce e al lui! Cu o structură a feţei prea osoasă, cu mâini şi picioare aproape scheletice, cu ochi senini cu un comportament schimbător, ce uneori mă făcea să-l tratez ca pe un copil, alteori îmi amintea de un Raskolnikov şi mai debusolat decât al lui Dostoievski.
Îl iubisem mult, şi încă îl mai uram... Rămâneam a lui şi a nimănui.

„Prostul și deșteptul meu... Bunul și nebunul meu..."

Sau cum am îngropat ultima bucată de credinţă

În mijlocul oraşului, pe cel mai mare bulevard dintre toate, se ridică cea mai aprigă clădire din câte existaseră vreodată. Înalta până aproape de ceruri, cu acoperiş din ţiglă bătută de soare şi de vânt, stătea acolo mărturie tuturor anilor care trecuseră.
De-afară părea impunătoare doar prin mărime şi cele trei turle care găzduiau în vârf simbolul creştinătăţii depline. În rest nimic nu trăda monstruozitatea din interiorul ei.
Nu avea de unde să ştie. Îşi făcuse o vagă impresie din ceea ce văzuse prin uşa crăpată de câteva ori, când se nimerise să treacă pe acolo. În rest, niciodată nu îndrăznise să-i trecă pragul. Mai ales ca cerşetorii care erau veşnic acolo o îndemnaseră, de la o vreme, să traverseze pe partea cealaltă a bulevardului când trecea prin dreptul ei. Îi era milă, de obicei de bătrâni şi de copii, dar aceleaşi cuvinte rostite, parcă în cor, îi făceau silă.
"Dă-mi şi mie un ban, să iau o pâine la copii. Să-ţi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului, frumoaso."
Ştia, de când era mică, că Dumnezeu există peste tot. Ştia că Dumnezeul ei este în ea şi se întorcea la el de fiecare dată când îi era rău. De prea puţine ori când îi era bine îl chemă din adâncul sufletului şi-i mulţumea.
Azi, însă, parcă toate erau diferite. O zi prea caldă, chiar şi pentru miezul verii. Tentativa de toc se afunda în asfalt şi îi dogorea tot corpul de atâta căldură. Simţea că parcă o ard flăcările iadului. Şi nu, nu atât pe exterior, cât mai ales îşi simţea sufletul pârjolit de toată dogoarea infernului.
Pentru prima dată în anii în care trecuse pe bulevardul mare se hotăra să intre. Îşi înfrânse dispreţul faţă de cerşetorii care erau nelipsiţi şi teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă intră acolo. Aşadar, păşi sfioasă pe treptele bisericii şi intră.
Un plâns lăuntric, rupt din toată fiinţa ei, izbucni până în exterior. Un plâns violent, hohotit, cu lacrimi mari şi fierbinţi. Reuşi să meargă până la capăt, tremurând din toate încheieturile. O sfială nemărginită îi cuprinse şi ultima rămăşiţă din ea.
"Nu maaaaiiii poooooooot!", se trezi fiinţă plăpândă urlând în faţa celei mai apropiate icoane de altar.
"Crede-mă, nu mai pot. Cât să le mai duc în spate, pe toate, singură? Sunt prea multe. Mai ia din ele, nu mă vezi cât am slăbit? Abia dacă mai am vreo 40 de kile, şi alea oase.
Ştiu, le merit pe toate, dar ce să fac? Nu mai pooot!" - urlă ea, din nou!
Vreo două femei, care-şi aşteptau rândul la miruit, se întoarseră speriate şi-şi făcură semnul crucii. "Doamne fereşte!"
Preotul ieşi din altar, primi liturghiile de la cei care aşteptau cu lumânări aprinse şi o chemă din ochi să îl urmeze.
Se apropie sfioasă de uşa întredeschisă a altarului, cu pieptul tremurându-i, încă, zdruncinat de lacrimi.
Îngenunche în faţa bătrânului preot şi el îi pune mâna blajina pe creştetul capului.
- Nu mai pot, părinte! Sunt încă prea tânără şi ele prea multe şi nu le mai pot duce pe toate. Am obosit. Am sufletul hârsit de toate câte au trecut peste mine, inima frântă în mii de bucăţi şi mi se-ntunecă minţile de atâtea gânduri.
- Ce doare cel mai tare, copilă?
- Doare... el. Dintre toate, el doare cel mai tare. Are ochii cusuţi, că o marionetă pe scenă unui teatru de păpuşi. Nu înţelege... nu vrea să înţeleagă. Şi pe mine mă doare. Până în adâncul sufletului.
- Ce nu înţelege?
- Că... Mă doare sufletul şi când mă gândesc la el. Îl... îl... - Şi cuvintele i se înecară în cerul gurii, scoţând la iveală o bolboroseală aiurită.
- I-ai zis? Ştie?
- Nu. Nu pot. Cum să-i zic? Dacă pleacă de tot? Ce mă fac? Cum să rămân aşa, goală şi pustiita fără el?
- Atunci...

Şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Am ieşit din biserică şi am traversat. M-am aşezat pe treptele clădirii de vis-a-vis (cred că e o bancă sau o instituţie de stat) şi mi-am aprins o ţigară.
Suntem, într-adevăr, nişte cretini şi nişte ignoranţi. Nu suntem în stare să ne recunoaştem neputinţa în faţa celui de-alături, dar alergam într-un suflet în biserica să-i spunem popii ce ne doare.
Nu sunt suficient de ipocrită încât să nu recunosc că, nu o dată, am alergat şi eu, înnebunită de durere, în biserica asta, mare. M-am dus să-mi caut Dumnezeul, sperând că odată ieşită voi fi deja alinata şi pe suflet nu va mai fi rămas nici o urmă de promoroacă. Şi am ieşit şi mai grea şi mai conştientă şi mai îndurerată. Chiar acum am făcut la fel.
Azi, prin faţa mea exact ca o oglindă, trece fiinţa asta. Arsă, pustiită, văduvită. Nu sunt în stare decât să-i scrâşnesc printre dinţi un "N-ai făcut nimic" şi să mă gândesc cu groază că şi ea se va întoarce într-o garsonieră prăfuită, care poartă, în fiecare colţişor, urme de el.
Strivesc chiştocul cu vârful baschetului roşu şi o pornesc agale în direcţia opusă, cu mâinile în buzunare şi mai hotărâtă ca niciodată.
"Stai sau pleci? De tot!" Dar până am să-l văd să-i spun asta, am să uit. Aşa că-mi fac bagajele şi plec eu. Departe! La zeci de mii de kilometri distanţă. Marea de oameni şi agitaţia oraşului ăla o să aline o vreme dorul de tine.
După o altă vreme o să-ţi uite până şi ochii. Oricum, acolo toţi sunt arieni.

Poveste c-un bătrân

Ai să înţelegi, bătrâne, într-o zi ce să faci cu tot praful ăsta de stele!
Dar până atunci, te rog, ia-l şi pe cel scuturat de steaua de azi şi doseşte-l în buzunarul paltonului roşu! Da, pe cel pe care nu l-ai mai purtat de mult. Da, cel pe care nu o să-l mai porţi nici peste o jumătate de an! Şi da, tot cel în care ţi-ai găsit sufletul rătăcit acum mai bine de 2 ani.

La ce bun aducerea amintea dacă nimic din ce a fost nu poţi schimba? Ştiu, ai să-mi spui că s-a întâmplat tot ce trebuia să se întâmple. Iar ce n-a fost, mai bine! Nici nu trebuia să fie!
Şi-am să te rog să nu le spui, căci le cunosc pe toate prea bine!
La ce bun să-mi aduc aminte că a fost dacă aş fi vrut să fie altfel?!

Timpul... O, timpul! Nu bătrâne, timpul nu ştie să vindece răni! Timpul ştie să sape! Să sape sufletul până când rămâne din el numai o bucată zdrenţuită de urlet şi durere. Ştie să sape ridurile brăzdate de chin şi de iubiri (adică, tot de el).
Şi la final rămâi cu ce? Cu un cufăr mare, plin cu aduceri aminte, cu un suflet zdrenţuit şi un chip schimonosit de vreme!
Şi atunci, la ce bun toate astea, te mai întreb o dată, pe tine, bătrâne?!
Ce folos că am iubit şi n-am uitat? Cu ce rost am iubit atât dacă am recunoscut de prea puţine ori? Îţi zic eu, bătrâne, cu nici un rost!
Da, e adevărat! Când nu am suferit am iubit! Iar când am suferit am iubit şi mai mult!
Iubire, iubire... mă întrebi ce-i aia de parcă aş şti să-ţi definesc! Am iubit cerul, viaţa, oamenii, florile şi păsările! Pe fiecare, pe rând şi pe toate odată! Dar ce folos?!
Căci n-am să las în urma nimic din ce-am simţit! Dar am să las în urmă ce i-am lăsat pe alţii să simtă prin mine! Şi simt că n-am lăsat nimic. Înţelegi ceva din toate astea?
Mi-a curs prin vene viaţa! Şi ce folos, căci nimeni n-a ştiut! La ce folos c-am vrut dacă n-am cerut? Da! Când am vrut mai mult atunci am tăcut mai tare!
Şi mi-e frică! Mi-e frică, bătrâne, că voi ajunge într-o zi asemeni ţie! Un biet colecţionar de praf de stele, care nici măcar nu ştie ce să facă din el! Un biet bătrân, peste care timpul a trecut nemilos şi i-a brăzdat adânc în suflet şi pe chip! Şi-mi mai e frică, bătrâne, că eu nici măcar nu am un conac pe treptele căruia să găsesc un obiect magic cu care să pot zbura spre cer!
Am să mai văd vreodată chipurile oamenilor pe care i-am iubit? Cei care au murit, cei cărora nu am îndrăznit vreodată să le spun?!
La ce bun dacă i-aş revedea? Voi fi suficient de las să nu las nimic să transceadă prin chipul ridat de vremi!
Şi mai ştii ce? Nici un palton roşu nu am în care să înghesui tot praful ăsta scuturat de stele!

Adio bătrâne! Rămâi tu cu aducerile tale aminte şi eu cu ale mele! Îmi voi aduna în suflet tot praful acesta şi povară grea de a-mi aduce aminte tot, şi-am să le port cu mine oriunde va vrea timpul să merg!
Şi ştiu c-ai vrea să-mi zici că eu am timp! Că nu-i totul pierdut, ba mai mult, că am toată viaţa înainte să mai schimb ceva! Dar ştii la fel de bine că nu e decât o minciună meschină! Ai fost ca mine. Şi-n vremurile alea te-ai certat şi tu cu un bătrân, blamându-l că ţi-a lăsat moştenire doar nenorocirea de a-ţi aduce aminte. Numai că tu l-ai şi crezut că poţi schimba ceva! Şi iată-te aici!
Iar dacă vrei să ştii ce am să fac din viaţa mea şi unde voi ajunge, priveşte-te în oglindă!

Adio, bătrâne, adio!

Demiurg şi Semi-Zeu

Întrebare, retorică, pentru tine: De câte ori nu ţi s-a întâmplat să simţi că toată lumea se opreşte în loc, cel puţin pentru o secundă? Măcar o dată în viaţă?
Am auzit povestea asta spusă de multe ori, de oameni cu adevărat geniali, nu neapărat nebuni.
Dar cum ar fi să ţi se întâmple de câteva ori pe lună?! Pur şi simplu, măcar o dată pe săptămână, să ajungi într-un loc în care universul zice stop joc şi rămâne aşa. Mirat, cu gura deschisă, uitându-se în ochii tăi, beţi de ceea ce li se perinda în faţă. Nu, nu se opreşte pentru toată lumea. Doar pentru tine! Nu, nu ştiu să-ţi zic unde e! Adică nu ştiu unde să te duci tu să vezi minunea. Ştiu unde universul meu ia o pauză de respiro şi mă lasă pe mine să mă bucur de ce e al meu! Mă rog, nu ştiu dacă al meu! Dar e destul de greu pentru un posesiv cronic chiar şi să recunoască nesiguranţa acestui fapt, aşa că n-am să disec mai mult problema.
Eşti curios acum să afli unde e locul ăsta, aşa-i? Mmmm, nici asta n-am să ţi-o spun. Nu pentru că nu aş avea încredere în tine, ci pentru că, probabil, în spatele unui monitor stau nişte ochi mari care citesc rândurile astea şi se întreabă "Despre mine o fi?". - Ca să-ţi răspund, da, despre tine e! -
Hmmm, s-ar putea să mă fi lansat în nişte afirmaţii care să-mi aducă şiruri de întrebări, reclamaţii şi nemulţumiri. Nimic nou. Poate vrei să ştii cum mi-am păcălit universul să facă pauză de bere şi să mă lase să trăiesc puţin. Da, bere! Se bea multă bere acolo unde universul "leşina". E un loc deloc în trend, aproape plin de hipsteri. Ironia e că în acelaşi loc mi-am întâlnit o mare iubire (şi dezamăgire, între timp), acum vreo 5 ani.
Deviez...
Ştii filmele proaste în care totul se întâmplă în reluare? Ei bine, nu e chiar aşa. Aici doar oamenii încetinesc, amuţesc, dispar. Mie îmi rămâne doar muzică în urechi, nealterată, gustul amar din pahar şi imaginea întipărită pe reţină. Da, da. În locul lugubru, de la subsolul unei clădiri vechi, undeva aproape de centrul unui oraş prăfuit, plin cu suflete moarte, nisipul din clepsidră timpului rămas se opreşte. De câteva ori pe lună şi o ia din loc abia a doua zi, spre seară.
Revenind, nu ştiu ce îl face să se oprească. Nu e lucru puţin să opreşti câteva sute de oameni pentru unul singur. Şi nici nu ştiu de ce o face. Să-i fie frică de Demiurg? (Râzi? Câteodată îţi mai zic şi Semi-Zeu!) Mda, e de fiecare dată acolo!
Ultima dată, înainte să ies din casă, am stat de vorbă cu timpul şi am stabilit că, orice ar fi, îşi vede de drum! Secunde scurse cu regularitate, nici un minut în minus, cu precizia unui ceas elveţian. De unde?! În primul sfert de oră universul mi-a zâmbit complice, mi-a făcut cu ochiul şi s-a aşezat la bar. Ceasul a fugit de la mâna dreaptă şi s-a dus în partea cealaltă, cea mai întunecată dintre toate. Nu înţelegeam nimic. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu înţelegerea noastră. Vroiam să fug, dar habar nu aveam după cine. Să prind universul de urechi sau ceasul de limbă. Până să mă hotărăsc oamenii din jur au început să se mişte în reluare iar basul să se audă din ce în ce mai tare. Aveam să aflu că nu era basul... Inima-mi se urcase până în creieri şi bubuia de-acolo, aproape de timpan. Năucită şi buimacă căutăm să înţeleg ce se petrece! Totul era la o intensitate... altfel decât până atunci. Mult mai mare!
Aveam să aflu când privirea, atrasă ca un magnet, s-a îndreptat undeva spre dreapta mea. Şi acolo... Acolo Demiurgul! V-am povestit vreodată ce ochi are?! Nu cred şi n-am de gând s-o fac acum. Vă spun doar că atunci când nu am timp să fug în Vamă (şi în iarna asta nu am avut deloc) mă înec în ei.
Am început prin a-ţi povesti unde şi cum fac timpul să se oprească în loc şi am ajuns să-ţi vorbesc despre el. Se întâmplă des... Dar aş fi egoistă să nu o fac în contextul ăsta! Pentru că dacă nu ar fi el, timpul nu s-a opri. Sau dacă nu s-ar opri timpul el nu ar fi?
Da, e locul meu! E oaza mea de linişte! Locul în care universul complotează cu ceasul, în care amândoi fug de mine şi dau bere după bere peste cap. E locul unde stelele se scutură de praf, unde noi suntem stăpânii cosmosului.
Dar mai ales acolo e Semi-Zeul meu şi doar eu ştiu că el e acolo!

Tranşee goale

Ne-am învăţat cu toţii să ne lamentam! Să ne aruncăm grijile şi deciziile în spatele altora, de parcă cineva ar fi obligat să poarte povara propriei noastre neputinţi. Sau dintr-o anume nesiguranţa, frică sau ce s-o întâmpla acolo în sufletul tău, hotărăşti să nu mai vrei. Ce? Orice! Să vezi, auzi, să simţi, să întâlneşti... nu are nici o importanţă. E suficient să nu mai vrei. Şi găseşti repede un altul din cauza căruia ai hotărât aşa.
Hai să facem un târg! Tu-ţi iei înapoi povara asta hidoasă pe care mi-ai prins-o de spate şi eu te salvez de clasicele văicăreli. Nu întreb nimic, nu zic nimic. Mă întorc şi plec. Atât! Dar du-ţi tu în spate greutate pe care, iresponsabil, mi-ai plasat-o mie! Ce zici?
Plec, mă ascund, fug... Nimic din toate astea. Rămân aici, cu picioarele bine înfipte în pământ, o coloană vertebrală încă dreapta şi un cap sus, a cărui privire atinge norii. Nu mai plec nicăieri! Tu fă ce vrei. Dar eu rămân aici să mă lupt cu stihiile vremii. Eu azi am chef să lupt. Şi e războiul meu, în care tu nu ai nici un amestec! Am să mi-l duc singură, decizia e a mea. E câmpul meu de luptă pe care am murit de atâtea ori şi dacă e nevoie am să mai mor o dată! Dar tu să pleci şi să nu-mi arunci în fata vorbe aiurea, cu iz de bice. Nu, nu e vina mea! Nu eu sunt responsabil pentru tot ce simţi sau ce nu vrei. Hai, du-te! Pe-acelaşi drum pe unde ai venit, sau alege altul. Pentru diversitate!
Şi să nu crezi că n-am să plâng! Sau c-o să o fac. Nu presupune, nici eu nu ştiu! Dar nu îţi face griji, asta e lupta mea. Sângele împrăştiat în şanţuri nu e de la tine. Amintirea baionetelor şi a sudălmilor, nici asta nu-i a ta! Ţipetele şi urletele, vaietele de care s-a cutremurat tot câmpul n-ai cum să le fi auzit. Pentru că-s ale mele şi mi le port cu mine! Iar tu?! Tu du-te! Cum de ce? Războiul ăsta n-am putea să-l ducem împreună. Un camarad rănit pe care să-l duc în cârcă e chiar prea mult şi pentru mine!
Ai să tresări, să zici c-ai să te lupţi! De unde?! Ai şi fugit deja! Aşa că... du-te! Du-te odată! Şi lasă-mă să mi le duc până la capăt. Sunt ale mele şi nu cer nimănui să-şi asume vreo parte dintre ele! Aşa cum nici atunci când am iubit sau am urât nu a fost vina nimănui. Nici când am plâns şi râs, sau am plecat, sau am ales să stau! Nici picioarele în mare nu mi-a zis nimeni să-i bine să le bag! Le-am simţit eu pe toate. Dacă a fost bine sau nu aveam să aflu mai târziu şi măcar n-aveam pe cine dă vina! Le-am luat, asumat, trăit şi unele... uitat! Şi dacă mi-am închis sufletul în carapace de scoică şi l-am ţinut în întuneric, ce? Şi dacă apoi l-am izbăvit şi i-am dat drumul şi el s-a-ndrăgostit? Eu, eu, eu! Doar eu am putut face toate astea! Aşa că nu te plânge... toate-s ale tale! TOATE! Poartă-le! Du-le cu tine, îţi zic eu că e mai bine! Şi lasă oamenii din trecut acolo unde sunt! Nu-i duce după tine şi nici nu-i mai chema. Lasă-i acolo, iar dulapul lor fereacă-l cu lacăte mari, cifrate!
Aşa că ştiu şi azi de ce e bine să nu-ţi împrăştii sângele pe câmpul meu de luptă! Şi-n plus, aici sunt ulii negri, şi corbi, şi ciori, şi vulturi! Au să te sfârtece să te mănânce, să te împrăştie şi să te amestece în rămăşiţele celor care nu au înţeles că trebuiau să plece. Tu ai înţeles, dar nu ştiu de ce vrei să fiu eu de vină!
Lasă-mă, că-s din trecut! Nu mă duce cu tine, că mi-e bine aici!
Hai, du-te! Că nu am timp de tine şi de explicaţii lungi întortocheate! Uite, mă mai ridic o dată din tranşee, să vezi că n-am murit şi sunt aici să lupt!
Hai du-te! Că nu ai tu ce face pe câmpul ăsta mare. E-o bătălie seacă, pe viaţă şi pe moarte, fără nici o altă miza! Ori mori, ori trăieşti! Pe-aici solii de pace au uitat cum să ajungă. Au fost odată, dar n-au avut cu cine, aşa că au plecat! Deci, poţi să pleci şi tu! Hai, du-te! Ah, era să uit că ai plecat deja!

Colecţionar de praf de stele

Acum două veacuri m-am trezit într-o dimineaţă morocănoasă de toamnă! Şi pentru că îmi isprăvisem toată treabă pe pământ şi nu mai era nimic rămas, mi-am pus paltonul cel nou, am luat jobenul şi bastonul şi am ieşit în stradă!
Pe scările din faţă faţa palatului m-am împiedicat de o mătură nouă! Din cel mai fin mei pe care îl văzusem eu vreodată, legată în fir nobil de borangic!
Am ridicat-o şi m-am uitat uluit la ea vreme de vreo patru ceasuri! Ce să caute acolo? Cine a lăsat-o? Sau poate a pierdut-o? Şi ce să se facă, oare, cu aşa minune? Să mături în grajdurile palatului nu se merită! Să-şi şteargă vreo fragedă domniţă condurii pe ea e prea aspră!
Şi totuşi cineva o făurise cu un anume scop!
Am făcut ochii roată încercând să găsesc meşterul care înfăptuise minunea! Nu era nimeni cale de vreo zece paşi! M-am aşezat pe întâia treaptă şi cu mătura în braţe am aşteptat! Un om, un semn, o scânteie! Ceva care să mă anunţe ce-aş putea să fac!
Dar lăsându-se seara şi eu găsindu-mă tot pe aceleaşi scări, m-am ridicat şi am apucat-o spre cer!
Cu mătura în mână, hotărât să o folosesc cumva! În mintea mea gândul că în cer e cel mai bun loc în care să pot folosi aşa obiect maiestuos începuse să prindă din ce în ce mai mult contur şi veridicitate!
Trec peste călătoria spre cer... veţi crede, poate, că exagerez sau inventez poveşti fantasmagorice!
Am ajuns în locul pe care îl privisem de atâtea ori, încă de mic. În toate nopţile copilăriei mele cerul mi s-a părut atât de aproape încât pot jura că, de câteva ori, l-am atins cu mâna.
Şi acum, iată-mă pe mine în mijlocul cerului, un biet muritor care doar a putut visa vreodată cum ar fi să se rătăcească printre stele. Uitându-mă când în mâna dreaptă, în care ţineam magicul obiect găsit pe trepte, apoi peste tot în jurul meu şi văzând marea de stele care sclipeau doar pentru mine, am început să mă întreb:
"Ce să fi făcut să merit atâta bucurie?"
N-am făcut niciodată ceva spectaculos, nu am fost centrul universului nimănui, nu am excelat în nimic. Am fost în schimb un mediocru perfect, amestecat în mulţimea şi multitudinea de oameni de pe pământ.
Mi-am oprit în loc toate gândurile care începuseră să-mi invadeze creierul şi m-am hotărât să privesc stele. Aş fi decăzut în mediocritatea mea dacă nu făceam asta! O bucată de meteorit, rătăcită printre atâtea stele, mi-a părut singuratică. Aşa că în mintea mea m-am minţit că îi ţin companie şi m-am aşezat pe ea! Fără să las vreo secundă din mâna obiectul magic, am dat din nou drumul la gânduri.
Fiecare stea a început să capete chipul unor oameni pe care i-am iubit, pe care i-am urât, pe care i-am pierdut sau au plecat şi încă vreo doi, cei care m-au dorit! Bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. Toţi au împânzit dintr-o dată cerul şi au înlocuit stelele. Mi-aş fi dorit să fi stat de vorbă cu fiecare în parte, dar de undeva s-a ivit o figură divină ce-mi părea cunoscută! O mai văzusem de atâtea ori în copilăria mea, dar n-am putut să o leg de nici un nume. Să zicem că era Dumnezeu!
S-a aşezat lângă mine, pe o altă bucată de meteorit ivită de nicăieri, şi am început să vorbim.
Aş vrea să vă povestesc toată discuţia, dar m-aţi crede, poate, nebun şi s-ar pierde tot farmecul poveştii! Am început să râd, am luat obiectul magic, m-am ridicat şi am început să mătur praful de stele!
Aşa cum în fiecare toamnă copacii simt nevoia să-şi scuture frunzele aşa şi stelele simţeau (nu aflasem încă în ce perioadă sau la ce interval) să scuture praful care le îngreuna şi le fură din strălucire! De parcă un meşter priceput venea şi şlefuia fiecare colţ de stea în parte, lăsând în urmă o pulbere gălbuie!
N-am să vă povestesc nici ce am vorbit cu stele! Doar că aşa am aflat unde e colţul cu oamenii pe care i-am iubit! M-am aşezat în genunchi şi le-am plâns nemurirea, dar mai ales am plâns nimicnicia mea! Atâta ură, suferinţă, regrete şi neputinţă câte adunasem în atâta amar de vreme s-au dus într-o clipă când le-am văzut chipurile încastrate în stele mici, cu o strălucire aproape divină! Am îngenuncheat în faţa lor şi am început iarăşi să plâng! Pe de o parte pentru că-mi fusese atât de dor de ei, iar pe de alta pentru că nu ştiam dacă am să pot rămâne acolo între ei, deşi mi-aş fi dorit!
M-am mai gândit şi că le-aş fi putut lua pe toate, să le îndes în buzunare şi să mă întorc cu ele pe pământ! Sau măcar praful din jurul lor! Apoi am văzut că, de fapt, tot ce iubisem vreodată în întreaga-mi viaţă se transformase în praf de stele! Ce era să fac eu cu atâta praf? Să-l împrăştii pe pământ? Nu era nimic din ce nu mai făcusem! Avusesem grijă să transform totul în nimic şi să împrăştii în toate zările!
Pe nesimţite cerul se deschise, şi cumva, nu-mi dau seama cum, revenisem pe treptele conacului meu, din bulevardul cel mare! De ce pierdusem tot ce iubisem până atunci? Poate că nu iubisem cu adevărat? Poate că trebuia să se întâmple? Poate că... Acum ştiam!
Fusesem prea orgolios! Nu avusesem capacitatea de a lăsa de la mine, de a accepta ceva diferit de convingerile cu care trăisem o viaţă întreagă! Făcusem totul praf! Praf de stele!
Buzunarele paltoanelor şi ale jachetelor înghesuite în şifoniere erau ticsite cu rămăşiţele fostelor iubiri, pe care nu le uitasem niciodată! Nu reuşisem să învăţ mare lucru din experienţele trecute! Păstrasem intact orgoliul fără măsură, şi acum eram pe cale de a pierde încă o dată! Doar pentru că nu-i puteam recunoaşte ce simt, pentru că nu-i puteam spune cuvintele care aveau să o întoarcă din drum! N-aş fi putut spune vreodată că sunt dependent de prezenţa ei, că aş fi vrut să fie aici, fără nici o altă explicaţie!
Eram prea bărbat şi trebuia să ţin armele sus! Oricum, avea să se transforme totul în praf de stele!

Povestea bătrânului pescar

Se sparge de ţărm un val furios, adus de furtună din mijlocul mării!
Atârnat de catargul din port stă atârnat sufletul unui pescar muribund!
Bătrân, şi uitat de vreme adoră valul care acum se sparge! Născut în mijlocul mării, dincolo de orizont, aduce cu el o durere surdă! O durere pe care numai pescarul o poate simţi, şi o mai poate înţelege!
Toţi au plecat, dar el a rămas! Un biet bătrân, pescar pe o barcă! Şi toată viaţa a dat-o mării, cu toate adâncurile ei! O viaţă anostă, fără nimic pentru alţii. Doar el a ştiut toate iubirile mării aruncate în larg. Şi viaţa lui a dat-o ei!
Şi de parcă nici nu l-ar fi cunoscut vreodată, marea l-a alungat acum şi i-a lăsat sufletul agăţat în catarg!
Iar el, aşa cum numai un om care a iubit cu adevărat o poate face, i-a iertat toate rătăcirile de-a lungul vremii şi nici acum când îl reneagă n-o poate ura! A iubit-o aşa cum un bărbat iubeşte o femei! Cu sufletul arzând de dorinţă, înşelând-o din când în când, crezând că poate duce o viaţă asemeni tuturor! Dar de fiecare dată s-a întors spăşit, dorind ca marea să-l ierte!
Iar ea l-a acceptat! Nu i-a reproşat niciodată nimic şi nu l-a făcut să simtă că ar fi greşit! Dar asta doar pentru că nu l-a iubit! Stăpâna tuturor, nu s-a îndrăgostit niciodată de bietul pescar! Prea ocupată să mânuie frâiele din adâncuri şi de pe valuri, aproape că nici nu i-a simţit prezenţa! Sirene momind marinari, haiduci şi piraţi în corăbii înalte, rechini şi balene şi fructe de mare. Corali şi perle în scoici argintii, pisici de mare şi moruni! Toate mai mari decât un pescar rătăcind într-o barcă!

De ţărm se mai sparge un val şi marea doboară catargul din port. Mai vine o dată şi-nghite sufletul de mult muribund!

Într-o altă cetate a marelui port o biată femeie păşeşte spăşită! În faţă un bătrân gârbovit merge alene, cu ochii-n pământ!
- Razvane, aşteaptă! Nu pot să mă ţin după tine!
- Atunci n-o mai face, scrâşneşte bătrânul, înfundat, printre dinţi!
- Razvane, unde te duci? De ce vrei să pleci chiar acum?
Dar bătrânul nu mai aude nimic şi sare peste zidul micuţ ce desparte faleza de mare! Păşeşte uşor pe nisipul dintre stabilopozi, de parcă n-ar vrea să deranjeze nici un fir din el!
Încet, se-ndreaptă spre marea-nspumata, mai fioroasă ca niciodată.
Nici în tinereţile lui nu a văzut-o aşa! Şi-acum, val după văl, de parcă ar vrea să împiedice bătrânul să se îndepărteze de mal!
Iar el motivat de prea multă dorinţă ştie că nimic nu-l mai poate opri! Întâlneşte un val care-i acoperă trupul până la gambe. Apoi, încă unul îl acoperă până la genunchi, şi până la şold, şi până la piept! Până când se arunca cu totul în mare şi nu mai rămâne nimic.
În marginea falezei bătrâna jeleşte şi-şi cere bărbatul înapoi! De parcă ar mai fi cineva acolo să o audă! Priveşte descumpănită în zare şi ştie că nici un val nu mai aduce trupul înapoi!
Se ridică şi pleacă mai departe, resemnată că n-o să mai fie niciodată al ei!
Era o bătălie pe care o ducea de prea mult timp cu marea, şi ştia că până la urmă avea să piardă!
Azi e aici şi acum! Nu mai există nici un mâine şi toate de ieri s-au şters de parcă nici nu ar fi fost!
Aşa e cu toate lucrurile pe care ţi le doreşti! După ce se întâmplă, îţi lasă un gust amar!

Cu drag, să-ţi fie bine!

Un pantof verde stă în mijlocul camerei. Celălalt, dreptul, în piciorul tinerei care aleargă nehotărâtă între baie şi şifonier.
Pe noptiera din stejar masiv sună enervant un telefon.
- Da Mara!
- Bă da' ce faci?
- Sunt machiată la un singur ochi, nu găsesc un pantof, am întârziat la şedinţă, şi nici după analize nu cred că ajung! E urgent?
- Mergem diseară la concert?
- Eu cu un picior în groapă şi ţie de concert îţi arde?
- Ce să zic, ai vorbit ca să nu taci!
- Ce m-aş face fără sufletul tău sensibil?! Hai că tre să plec, pa!
- Bine, iau eu bileţele în drum spre curăţătorie.
- Bine, pa!

Într-o bodegă, undeva în centrul oraşului, la o masă din lemn, scorojită de vreme, două fete râd. Râd cu poftă, ca doi copii în faţa une vate pe băţ!
Cine priveşte mai atent observă, însă, dâre care se-ndoadă în barba copilei blonde cu ochi albaştri. O amestecătură magică de râs şi plâns!
De ce să plângă oare, făptura adorată?!
- Lasă mă, că dacă mor îţi las ţie cărţile! De fapt, dacă mor nu pot să ţi le mai las, dar îţi spun acum, ca să ştii să le iei!
Şi izbucnesc într-un râs zgomotos, stârnind invidia celor câţiva meseni meseni posomorâţi!
- Nu mori, mă! Ai văzut tu drac mort? Ce noroc să am să scap de tine?
- Ha ha! Bă, să ştii că dintre toţi, pe tine te-am iubit cel mai mult!
- Ba pe mă-ta!
- Mm, tu şi glumele tale! - Şi încă o jumătate de bere dată peste cap
- Ştiu! Şi să ştii că şi eu te iubesc! Maxim de iubesc!
Din râsul de mai devreme totul căpăta o paloare sumbră! Ochii se umezesc, mâinile se strâng mai tare ca oricând, şi nimeni nu poate înţelege legătura asta, atât de strânsă!
- Dar ştii ce? Eu cred că nu o să mori! Nu ai cum să mă laşi singură cu atâţia nebuni!
- Mara...

Şi noapte se transformă în zi, şi nu mai rămâne nimic din bodega de-aseară.
Pe aragaz sfârâie apa-n ibric, pentru cafea! Cu periuţa de dinţi uitată în gură, şi cu ochii proţăpiţi pe perete, nu poate uita că a visat-o.
Unde să fie oare, prietena ei cu ochi turbaţi? Cu părul negru, tuns bob, Mara nu mai e nicăieri.
Acelaşi plâns, pe care nu-l vede nimeni. E un plâns de frustrare, un plâns de dor, de neputinţă.
Azi nu-şi mai caută nici pantofi asortai, nici sacoul cu două rânduri de nasuri. Azi aruncă o pereche de blugi, şi nelipsiţii bascheţi.

Deschide un mail şi-ncepe să scrie:
" Să ştii că nu te-am uitat! Să ştii că tot te iubesc! Să ştii că... Ce să mai ştii?! Nu mai ştii nimic! Doar că mi-e dor de tine!
Cumva te-am judecat, şi te judec în continuare pentru că ai plecat. Am tendinţa să cred că nu aveai nici un drept să faci asta. Nu aşa, fără să spui nimic.
Şi mi-e dor de tine, şi oamenii-mi spun că sunt nebună când le povestesc despre tine. Dar toţi contează prea puţin.
Mi-aş fi dorit să fii aici, astăzi! Nu pentru că mi-e greu, nu pentru că-s tristă, nu pentru că nu mai am prieteni! Pur şi simplu pentru că nu eşti tu.
Am învăţat atât de bine să mi le ascund pe toate. Să iert, să uit, să alung frustrările, să nu mai bag în seamă tristeţea, ce parcă nici nu mai e prin preajmă.
Mi-aş fi dorit atât de mult să fii aici, astăzi. Acum când râd, când sunt veselă, când visez, când fac, când dorinţele nu mai sunt doar nişte rânduri aşternute pe-o hârtie. Astăzi devin toate, pe rând realitate.
Şi tu nu eşti aici să vezi toate astea!
Mă simt, cumva, datoare să-ţi plătesc toate nopţile alea în care am plâns, şi zilele în care am urlat la tine, sau alea în care am considera că mi se cuvine să fii aici!
Azi aş vrea să-ţi râd, să vezi că îmi este bine, şi fericirea e peste tot.
Şi ştiu că eşti undeva, dar acolo unde eşti tu, eu nu pot ajunge. Orice încercare de a te găsi eşuează lamentabil. Pentru că tu nu mi-ai întins nici o mână, nu mi-ai da nici un semn că ai vrea să te găsesc.
Le-ai lăsat pe toate agăţate într-un crâmpei de trecut şi un noian de aduceri aminte. Atât!
Ai plecat de parcă nimic nu te-ar mai fi interesat, iar eu ştiu că nu-i aşa. Eu ştiu că în toată lumea asta de egoişti şi ipocriţi tu eşti unul dintre puţinii oameni rătăciţi aici, pe pământ!
Ai plecat înainte de toate. Înainte să mă vezi râzând, înainte să vezi cum arată Vama mea, înainte să ştii cât te iubesc.
Şi când nu mai pot de dor, şi-aş face orice să te găsesc, mă agăţ de gândul că a trebuit să fii aici cu un scop. Trebuia să mă ajuţi să trec peste nenorocirile vremii, să mă reînveţi să visez. Şi pentru că misiunea ta s-a încheiat, a trebuit să pleci.
Iar alteori gândul ăsta nu e de ajuns. Mă cert cu Universul că printre atâtea minuni pe tine n-a ştiut cum să te facă să rămâi. Şi nici eu... nici eu n-am ştiut să-l ajut.
Dintre noi două, tu ai ştiut să ierţi, eu nu! Iar asta te-a ajutat să te desprinzi. Iertarea este de fapt o acceptare a trecutului, o asumare a tot ceea ce a fost şi puterea de-a nu întoarce privirea. Or eu nu am ştiut să fac asta! Pe tine n-am ştiut să te iert! Şi nu mă pot desprinde, şi nici nu pot să te uit.
E vina mea că n-am ştiut să-ţi mulţumesc, e vina ta că ai plecat fără să spui nimic!
Sunt fericită şi râd aşa cum nu m-ai văzut niciodată. În cele mai frumoase momente mi-aş dori să fii aici, dar pentru că nu eşti mă gândesc la tine, şi orice împlinire o împart, în gând, cu tine!
De spus nu-ţi mai spun nimic. După atâtea tăceri ale tale la orice încercare a mea de a-ţi arăta că n-am uitat de tine, nu mai am curaj. Şi le las pe toate aşa cum sunt, şi rămân ca şi până acum, doar cu tine în gând, cel mai drag prieten al sufletului meu!
Să-ţi fie bine, amara mea!"

Şi ce urmează, e de prisos de povestit!

De dincolo de ziduri

Cu zâmbetul încleştat în tâmple, şi ochii goi, ce nu-s ai ei, fetiţa plăpândă mai cere o fărâmă de timp, în vremea lor. A oamenilor buni ce ştiu să-i zâmbească, a bătrânilor blajini. Mai cere o fărâmă de timp pe tărâmul cu soare, cu fluturi şi migdale.
La porţile cetăţii păzesc doi călăi înalţi, acoperiţi cu totul şi-n mâini ţin lance ascuţite.
Fetiţa, îmbrăcată-n negru, atârna de mâna bătrânei ce o târăşte care poartă.
- Te rog buno, nu mă mai duce acolo!
- Miruna, trebuie să pleci!
- Te rog, opreşte-mă cu tine! Rămân aici! Vorbesc eu cu Regele.
- Trebuie! Iar Regele nu-şi pleacă ochii asupra unei copile aşa de mici.
- Dar...
- Hai, grăbeşte-te, călăii ne aşteaptă.
Şi din tot trupul mic se naşte un vuiet şi-un zbucium, şi toată cetatea se zdruncină de plânsul fetiţei.
În barba bătrânei se-nnoadă râuri de lacrimi, şi peste tot la ferestre se văd oameni jelind.
Dar poarta-i aproape, iar în palatul mare Regele plânge şi el.
- Maiestate, fetiţa nu vrea să plece!
- Ce spui tu, slugă?
- Maria ta, hai s-o oprim printre noi. Vom spune că a murit.
- Macarie, naştem război cu oamenii dacă se află că fata nu e moartă!
În vremea asta poartă se deschide, şi bătrâna dă drumul fetei. Călăii o înfaşcă, şi o pornesc aşa, pe drumul spre Pământ.
Şi fata plânge, şi cere îndurare. Îi roagă să o lase acolo, în mijlocul pustiului, şi-or zice c-au mâncat-o lupii.
Dar oameni hâzi, călăii, uitaţi de Rege, nici nu aud suspinele copilei.
Bătrâna se întoarce, şi-n drumul spre palat, se aşează pe prispă unei case şi plânge înfundat. Din tinda casei iese un sugar, mergând de-a buşilea, şi o priveşte cu ochii mari şi curioşi. Un alt copil, mai mare, de vreo 5 ani, aşa, iese şi el şi se aşează lângă ea.
- Unde-i Miruna, buno?
- Miruna nu mai e! S-a dus!
- Adică s-a întors acolo? Şi Regele?
- Ce să ştii tu?!
Călăii mergeau grăbiţi spre cea mai îndepărtată ieşire din cetate. De aici, urma să o ia ceilalţi.
Dar copila nu se oprise din plâns, şi încă mai cerea îndurare.
Ştia deja ce o aşteaptă pe Pământ. Doar de acolo venise. Aceeaşi oameni reci, aceleaşi zile cu nori. Şi toată viaţa s-a luptat să scape de acolo. Şi-acum, când în sfârşit reuşise, doi călăi o duc cu forţă înapoi.
Un munte de pustiu, un veac de singurătate, o imensitate de rău, şi nici un zâmbet nicăieri. Nimic de bine. De mâine îşi va lua din nou în cârcă poverile de oameni mari, deşi ea nu-i decât un biet copil.
A simţit mereu că nu e de pe aceeaşi planetă cu ei. Acolo de unde vine oamenii nu-s răi, nu mint, nu ştiu să facă răutăţi, or să provoace suferinţă. Întocmai că în locul de unde pleacă acum.
Apropiindu-se de graniţa ce desparte cetatea de Pământ inima bubuie în piept, corpul tremură tot, şi picioarele se împleticesc. Cu buzele vineţii de-atâta durere şi plâns, fetiţa se scurge fără viaţă din mâinile călăilor, şi cade secerată. Dar fără să-ntoarcă capul spre biată copilă, aceştia doi o ridică pe sus, şi mai că aleargă, de parcă abia aşteaptă să scape de trupul micuţei.
Şi din tot gardul mic o poartă se deschide şi-n depărtare se vede tărâmul de dincolo de cetate. Călăii o lasă aici, urmând să vină alţii s-o ridice.
Auzind cum poartă grea se închide în urma ei, fetita revine la viaţă. Şi plânge, şi imploră. Zădarnici suferinţe! Căci mâna doctorului ei se-ntinde şi-o ridică. De fel nu-i doctor, dar se îmbracă-n alb, întocmai ca un înger, şi-alină oameni în durere. Ce nu ştie el acum e că pe micuţă n-o salvează. Din contră! Căci durerea îi e mai mare acum decât atunci când a plecat de pe Pământ.
- Să nu spui nimănui unde ai fost, şi nici ce ai văzut.
- Oricum n-o să mă creadă nimeni, aşa că... Dar nu m-aş putea întoarce?
- Miruna, eşti încă un copil, şi nu pot cum să-ţi spun. E doar o lege a firii!
- O lege a firii ce mă chinuie pe dinăuntru, şi-mi mistuie tot sufletul.
- Eşti numai un copil... ce ştii tu oare de suferinţi şi alte doruri?!
- Tu nu-nţelegi! Acolo, pe Pământ, eu nu mai sunt de mult doar o copilă. Dar tu n-ai cum să ştii. Când voi păşi dincolo de acest tărâm tu n-ai să mă mai vezi.
- Ba te-am văzut Miruna. Erai la fel de mică.
- Ah, ce să ştii tu? M-ai văzut atunci când am murit întâia dată. Tu oare nu-nţelegi că Regele nu vrea ca tu să vezi viaţa de pe Pământ. Ai suferi cât chin există acolo. Şi-apoi, nici n-ai mai vrea să-ntorci oamenii de-aici, de la Cetate.
- Dar tu nu eşti moartă. N-ai murit niciodată.
- Să ştii că n-am murit. Am înviat! Şi te implor acum, în ultima secundă, să mă laşi aici. Te rog!
- Aici unde?! Tu nu-nţelegi că doar te-ai rătăcit? Acum te-ntorci acasă, căci ea nu e aici.
- Eu nu-nţeleg... Ha! Ce să ştii tu, eşti doar un înger!
În timpul ăsta, la Palat, bătrânul Rege se-aşează pe un jilţ înalt, jelind şi întrebând de oare n-a greşit.
- Macarie, crezi oare, că ar fi bine ea să rămână aici?
Dar fu-ntrerupt de biata bătrână, ce intra şchiopătând.
- E prea târziu, Maria Ta! Călăii s-au întors la poartă, iar ea-i deja cu îngerul.
- În toţi vecii, de când mă aflu-aici nu s-a-ntâmplat să mă-ndoiesc de-un om. Şi ea... atâta suferinţă în aşa trup plăpând.
- Maria Ta, ce facem cu Matei? Că va-ntreba de ea! Acuma doarme, dar când se va trezi?!
- Vom spune că-i acasă, nu vreau să-l mai minţim.
- Dar Maiestate, el nu mai ştie că-i viaţă pe Pământ. Şi-ar însemna să-i spunem toate, şi ce caută-aici. Să-i spunem toţi ultimii 5 ani de când n-a mai plecat?
- Nu, ai dreptate! Atunci vom spune că am făcut-o înger, şi c-am trimis-o să cerceteze Dealul, de mână cu Gavril!
- Prea bine maiestate. Atunci mă duc, să fiu acolo acolo când se va trezi.
- Mergi!
Iar îngerul Gavril, în vremea asta, ducea cu el micuţa fată, de parcă nici n-ar auzi suspinele-i şi jalea.

Jocuri de cuvinte

Eu nu mai ştiu ce să-ţi mai spun. De fapt, nu mai am ce să spun, aşa că tac!
Şi nici tu nu-mi mai spui nimic. Pentru că nici tu nu mai ai ce.
Mai ştiu că, din când în când, în vis, ne plimbăm ţinându-ne de mână, pe malul stâncos al unei mări frumoase şi, ce să vezi, nu ne spunem nimic. Pentru că nu mai avem ce.
Şi te întreb străine, sunt suficiente oare strângerile de mână? Înlocuiesc zâmbetele toate cuvintele de mai înainte? Eu nu ştiu se să zic. Pentru că nu mai am nimic de spus.
Ce-i spui unui prieten care pleacă pur şi simplu? Ce-i spui unei iubiri care se pierde undeva pe drum, transformată în fum? Ce-i spui unui părinte pe care l-ai înjurat, chiar şi în gând, sau ce-i spui unui frate pe care l-ai minţit? Nu-i spui nimic. Pentru că nu mai ai ce.

Poate în universul tău, îngrădit de nişte ziduri groase, imaginare, de altfel, nu mai ai nimic de spus. Şi universul tău a fost şi al meu la un moment dat. O bulă, în care am trăit ani în şir, convinsă că locul meu nu e în epoca asta. Şi toţi oamenii îmi erau cumva inferiori şi parcă nimeni nu ştia să aprecieze frumuseţea lumii, mai bine ca mine. Şi de fapt, eu eram singura care nu vedea frumuseţea lumii în care trăia. Pentru că-mi îngrădisem universul în coperţi groase, de cărţi vechi, mirosind a anticariat. Ştiam că fericirea supremă stă doar acolo şi-n devotamentul total pentru un sigur prieten.
În lumea ta poate nu mai e nimic de spus. Dar lumea mea s-a schimbat.
Am ieşit din bulă şi am inspirat adânc, cu teama că lumea de afară m-ar putea strivi. Dra nu a fost aşa. Pentru că în lumea mea de acum sunt multe de zis. Şi strângerile de mână şi zâmbetele goale au fost înlocuite de cuvinte. Multe şi frumoase. În lumea mea sunt multe de spus. Eu ştiu să-mi cer scuze, ştiu să spun "te iubesc", ştiu să acord şansa celor care la un moment dat îmi păreau inferiori, datorită statutului şi perfecţiunii imaginate de universul de-atunci.
Şi acum ştiu că a fost o alegere bună să fac pasul, să ies din bulă, să mă amestec cu lumea. Să trăiesc printre oameni, să-mi fac prieteni noi, să-mi recunosc greşelile şi să zâmbesc nu e chiar aşa rău.
Şi atunci când tu zâmbeşti şi nu mai spui nimic, pentru că nu mai ai ce să spui, eu mă împletesc într-un joc vesel de cuvinte, frumoase toate şi-n culori.

Ping-pong între gânduri

- În legătură cu personaja ta de pe Matei Voievod: ba eu cred că e umană pentru că altfel n-ar durea-o şi nu i-ar mai păsa. Vei spune că nu-i pasă dar nu e adevărat pentru că ăsta e un comportament de om răzvrătit şi unui om răzvrătit îi pasă. Deci e umană doar că are o mică problemă de laşitate şi un spectru prea restrâns de cunoştinţe parcă toate alese după acelaşi tipar, un tipar nasol şi care nu i se potriveşte. Sau poate că pur şi simplu nu se uită în direcţia în care trebuie. Dacă apare cineva în viaţa ei altfel decât tiparul cu care s-a obişnuit nu înseamnă că-i stricat, nu înseamnă că încearcă să o schimbe, ci pur şi simplu e din altă lume şi poate, aşa cum şi tu spuneai că nu-i nimic întâmplător, a apărut tocmai să o facă să privească într-o direcţie diferită, nu neapărat una mai bună dar nici una mai nasoală, ci alta. Orice schimbare în final are ceva bun în ea. A minţit??? Tu de câte ori n ai făcut-o şi o vei face??? Te face să tresări??? Te simţi femeie sau te face să ţi doreşti să devii?? Te face să-ţi urăşti partea aia inumană şi tare??? O ştie şi vrea s-o distrugă ca să poată ajunge la tine???
Dacă ai fi umană l-ai vrea înapoi lângă tine??? Dacă e da la toate şi cu toate astea i-ai dat flit, ÎŢI MERIŢI SINGURĂTATEA ŞI INUMANIZAREA ŞI SECUL în care simţi că te afli. Şi nu, nu e umilinţă dacă încerci să-l aduci înapoi, atâta timp cât eşti sigură că asta îţi doreşti. Şi cred că merită pentru că da, în orice circumstanţă şi oricum ai da-o, e mai bine pentru orice femeie să fie femeie, decât fatală sau... penală.
Iar o femeie este femeie doar, decât şi datorită unui bărbat... Am zis UN bărbat!!! Aşa că bagă-i minţile în cap fetei ăleia, că n-are dreptate. Explică-i că a trecut de vârstă în care era amuzant şi mişto să fie Drama Queen şi-i stătea bine, dar acum nu se mai poartă. Revine moda clasic. Şi clasic, de fapt, nu s-a demodat niciodată, pentru că e simplu, frumos şi funcţionează. Se poartă nu diva, nu penală, nu dramatică, nu gospodina, nu femeia independenta, ci femeia... Cam asta... În rest să ai o săptămână plăcută!

- Te-am căutat. Te-am căutat mult.
O săptămână uşoară şi ţie!
...
Mda... poate n-a fost cea mai bună reacţie, dar e singurul lucru pe care-l poate scoate un om abia trezit din somn. Şi-n plus, după o absenţă de un an jumate.
Habar n-am ce te-a intrigat atât de tare la personajul din Matei Voievod, dar să ştii că nu pot să-i transmit nimic. E doar un personaj de poveste. Poate vreodată a fost despre mine, dar nu mai e demult. Cum multe din poveştile de acolo nu mai sunt. Aşa cum nici eu nu mai sunt cea de demult. Am încetat să mai consum energie şi nervi pe lucruri inutile, pe oameni şi pe orice altceva îmi poate face rău la un moment dat. Mă rog, mă lungesc şi nu e cazul.
Cât despre ce se poartă, sunt de acord, cu o singură completare. Mai important decât să fii femeie, mi se pare să fii tu însăţi. Or să fie puţini cei care acceptă, dar restul nu merită efortul de a intra cu bocancii în viaţa lor, sau de a te milogi în faţa uşilor închise.
I rest my case: The Drama Queen, no longer here.
Încă o dată, o săptămână uşoară!

- Sunt absolut şi total de acord cu tine. Nu e vorba că m-a intrigat neapărat, ci pur şi simplu e tiparul pe care-l văd la orice femelă, indiferent de vârstă, de statul social sau profesional. E o idee, o stare şi o mentalitate generală... E obositor şi groaznic.
De obicei creai personaje originale şi ieşite din tipar. Când ai creat-o era într-adevăr încă o raritate, doar că acum e una dintre cele multe. Ar putea să facă şi ea ceva nebunesc, să fie altfel. Am zis şi eu aşa ca un simplu cititor. Doar atât... Nu încercam nici să mă bag neapărat în seamă, nici să-mi fac vreo intrare, nici nimic, deci nu e cazul să-mi explici sau să-mi reproşezi ceva. Dacă poţi, ia faptul în sine ca atare şi atât. Nu-ţi mai urez nimic de data asta că devin plastică şi cordială.

- Nu mi-am schimbat niciodată personajele în funcţie de preferinţele cititorilor.
Poate că ăsta e riscul când creezi personaje din vârful pixului. Când te hotărăşti să ieşi din balonul tău şi să te amesteci cu toată lumea, când ajungi să crezi că trebuie să faci parte din oameni. Cam atunci încetezi să creezi personaje originale (sau cel puţin nu toate), pentru că inspiraţia îşi găseşte rădăcinile în clişee, în cotidian şi în rutină.
Cât despre intrarea ta sau reproşuri, nu zic nimic. Ca să-ţi respect decizia, de a nu deveni cordiale şi ca să nu depăşim linia "simplu cititor" - scriitor.

- Nu-ţi spuneam, Sabina, să schimbi ceva. Îmi dădeam şi eu pur şi simplu cu părerea, ca tot românul, atât. Nu intenţionam să stârnesc şi să dezvolt o întreagă dezbatere pe tema asta, tocmai de aceea nu am comentat direct pe blog. Îmi cer scuze, n-o să se mai repete.

- Am crezut că atunci când ai spus că"ar putea să facă şi ea ceva nebunesc, să fie altfel", îţi exprimai dorinţa de a schimba ceva la ea. Mea culpă!
Şi să ştii că dezbaterile sunt bune, constructive. Iar mie îmi plac oamenii cu păreri diferite de ale mele. Ce nu e ok e să-ţi cer scuze că ai curajul să-ţi exprimi părerile. Nu-ţi mai cere. Zi ce crezi, fii tu altfel, ieşi din tipar!

- Bine.

- Super!

- Şi acum trecem şi la monosilabice, apoi la interjecţii şi gata.
Iar linişte.

- Ar mai fi emoticoanele şi după aia mai găsesc, dacă e cazul.

...

Şi s-a făcut linişte şi n-a mai fost cazul!

Luni

E dimineaţă, încă o zi de luni. Îţi târăşti cu greu picioarele până la baie, cu gesturi mecanice te speli pe dinţi, îţi arunci un strat de blush în obraji şi pleci.
Aceeaşi rutină din fiecare zi, 5 zile pe săptămână. Îţi pui căştile şi asculţi obsedant o melodie. Ceva despre vise şi zbor. Deodată, visul se întrerupe cu un e-mail. "You have a new message from...". Mai citeşti odată să te convingi. Scoţi o cască, în speranţa că zgomotul metroului îţi vă confirm că te-ai dat de mult jos din pat. Chiar e de la. Ceva legat de o stradă şi de o femeie. De importanţa femeii să fie femeie. Mă rog. Nu prea ştii cum să reacţionezi, aşa că dai un sign ouţ.
În timp ce-ţi cauţi cuvintele în amalgamul de gânduri, îţi dai seama că te-ai maturizat, că nu mai eşti nimic din copilul fraier care se dăruieşte unei singure prietenii, considerând asta altădată un soi de devotament, sau ceva. Şi ştii exact unde ai greşit şi ce-ai fi putut face altfel. Dar vremea regretelor a trecut. Ar fi patetic să reacţionezi în faţa unui mail, pe care îl aştepţi de un an jumate, asemeni unui copil în faţa unui magazin de dulciuri.
Da, încă te doare, da, încă iubeşti. Ai fi ipocrit să nu recunoşti însemnătatea celui mai frumos prieten. Da, da. În ciuda a toate, pentru tine prietenia n-a murit niciodată. Şi ţi-ai adus aminte frumos şi toate cuvintele au fost de bine. Şi când, la o masă la L'historia, Cretis te-a întrebat dacă mai iubeşti, ai zis că da, fără să eziţi. Şi-ai plâns.
A rămas mereu acelaşi inel în formă de fluture, bătut în pietricele mici, aceeaşi ochi de gheişă şi promisiunea pe care o mai crezi şi azi. Că ochii de gheişă nu te vor privi mereu, însă vor fi acolo de fiecare dată când vei avea nevoie. Oricât de copilăresc ar suna, multă vreme te-ai agăţat de promisiunea asta ca să nu te prăbuşeşti. Şi o mai faci şi acum din când în când.
Dar deviezi şi lamentările nu mai sunt de ceva vreme din ale tale.
Şi ca să simplifici lucrurile, aşa cum obişnuieşti de la un timp, dai send la un mesaj, sign out şi mergi mai departe. Şi-ncerci să nu plângi.
Am trăit atâtea reveniri şi-aceleaşi începuturi, încât cred c-ar fi stupid să-mi mai facă rău.

Acelaşi Matei Voievod, 6. Aceeaşi casă cu platani, acelaşi dulap ticsit cu peruci şi măşti.
Aceeaşi femeie fatală, fumează încet, în mijlocul patului. În rest nimic, decât pustiu şi goliciune. O rama goală zace pe colţul biroului. Telefonul sună, de vreo oră neîntrerupt, pe noptieră. Acelaşi bărbat cu ochii verzi, îndrăgostit până peste cap de ea, apare şi dispare.
Acum îl iubeşte şi ea, sau crede că. Dar scutul de autoapărare, extrem de sensibil, se activează imediat. Aşa că la primul semn de întrebare se retrage.
A trecut prea multă vreme să ajungă aici. Au fost prea multe suferinţe, prea multe lupte cu trecutul ca să-şi permită luxul de a-şi călca sufletul în picioare, încă o dată. E prea mult şi nu mai are puterea să dea restart.
Drept urmare, acum vreo lună şi-a încheiat socotelile cu el. El încă nu înţelege de ce.
Aş înclina să cred că e vina ei, că nu se poate implica, că e prea egoistă. Şi totuşi, de atâtea ori i-a spus că o să plece. "Să nu te mire că într-o dimineaţă n-o să mă mai găseşti!" O dată, de două ori, până când, într-o zi, a plecat.
Şi el tot încearcă să o aducă înapoi, de parcă n-ar şti că e vina lui. De parcă niciodată n-a auzit ce i-a spus.
Dar ei îi e bine acum.
A crezut şi s-a îndrăgostit... Dar azi, îşi va scoate din dulap peruca blondă şi bicicleta siclam din balcon şi va redeveni aceeaşi ea, de dinainte de el. Femeia fatală care suceşte minţi şi frânge inimi. Deschide larg geamurile dormitorului şi inspiră adânc.
Blugii strâmţi, care abia acoperă fundul perfect, tricoul şi bascheţii turqoise, aceeaşi ochelari Police şi bicicleta.
Uşor, spre Piaţa Aviatorilor. De-acolo, aiurea, pe străduţe.
Pe Radu Beller, în faţa unei case de cărămidă, un motor sta parcat în mijlocul drumului. Ea încearcă să-şi croiască drum printre motor şi motociclist, dar bicicletă, nescoasa de prea mult timp, nu e în stare să ţină traiectoria şi cade. Părul răvăşit, genunchii zdreliţi şi tricoul murdar.
El întinde o mână să o ajute, dar ea îl refuză politicos. Se ridică singură, aruncă jumătate de sticlă de apă pe rană, ridică bicicletă şi pleacă.
În spate, motociclistul rămâne uimit şi bălmăjeşte nişte scuze.
La prima intersecţie aude lângă ea huruitul motorului. Coteşte brusc stânga şi zâmbeşte sadic.
Începe vânătoarea, iar fraierul care poartă casca are senzaţia că el e vânătorul. Fără să-şi dea seama că în câteva ceasuri va sfârşi într-un dormitor de la etajul 1 al unei case vechi, încolăcit printre cearceafuri din mătase bleumarin, că o căprioară dezorientată, în bătaia puştii.