Bunul și nebunul meu...

Prima dată când am citit povestea asta mi-a plăcut. A doua oară am empatizat, pentru că nu conştientizam că mi se poate întâmpla şi mie. Încă.
A treia oară am plâns. Puţin, pe înfundate, pentru că eram la birou. Când am ajuns acasă am citit-o iar şi iar şi iar... de zeci de ori, până când durerea a început să devină amorţeală, iar amorţeala o învăluire dulce de inconştienţă.
Pentru prima dată în viaţă simţeam durerea aia surdă şi acută pe care o auzisem de la vreo două prietene în momentele în care se despărţiseră de iubirea vieţii lor. Dar de înţeles nu o înţelesesem niciodată pentru că la mine fusese de fiecare dată o durere exactă. Scurtă şi precisă, care trecea, până la urmă, după mai mult sau mai puţin timp. Pe asta doar mi-o imaginam.

Dar azi... azi o simţeam. Şi o simţeam mai rău decât mi-aş fi dorit-o vreodată. Mi-am amintit, scurt, de dependenţii de heroină. Simt o durere atât de mare în tot corpul încât, în disperarea de a o alunga, încearcă să o înlocuiască cu o altă durere. Şi atunci îşi scobesc rănile groteşti provocate de ace infectate.
Exact asta eram eu acum. O dependentă capabilă să-şi taie o mână sau să îşi scoată un ochi doar să nu mai simtă durerea aia înfiorătoare în tot corpul. Aş fi tăiat bucăţică cu bucăţică din mine, aş fi fost în stare să mă rănesc, fizic, dar să arunc asupra lui vreo fărâmă de vină sau un singur cuvânt urât, nicicum.
Mă uram, literalmente, pentru că ajunsesem să îl iubesc în halul ăla. Nu aveam voie! Îmi era interzis să mă îndrăgostesc atât de tare de el, era inuman să îl iubesc până la durere. Dar cine să mă oprească?!
Nu era pentru prima dată când treceam peste o despărţire, nu era prima dată când mă întâlneam cu un individ cu care, la un moment dat, împărţisem aceeaşi cană de ceai şi aceeaşi bucată de pernă. Dar era prima dată când nu mă aşteptam la reacţia asta din partea mea.

Mai suferisem de câteva ori. Trecusem cu greu, plasesem, urlasem, ţipasem, mă duruse, dar trecuse. Mă gândeam cum o să fie următoarea întâlnire şi-mi imaginau situaţii dureroase în care aveam să fiu. Ba că izbucneam în plâns, ba că leşinam, ba că mi se făcea rău, ba că fugeam. Trecusem neaşteptat de bine peste orice inevitabilă întâlnire. Cu zâmbetul pe buze, senină, cu privirea omului care reuşise.

Dar nu şi de data asta. Pentru că după îndelungi închideri în mine şi în ascunzători ferite de ochii lumii mă simţeam vindecată. Mă gândeam la o următoare întâlnire, evident întâmplătoare, cu oarece seninătate, fără remuşcări, fără păreri de rău. Trecuserăm împreună prin câteva despărţiri repetate şi era de la sine înţeles că, într-un sfârşit, aveam să accept situaţia şi să mă împac cu ideea că următoarele revederi aveau să fie ca şi ultima: ne salutăm sec, fără prea multe cuvinte şi ne vedeam mai departe fiecare de ale lui. Aşa că nu mai vedeam nimic rău în a merge în acelaşi loc prăfuit care fusese martor iubirii irosite dintre noi doi. De la mine mai mult, de la el mai puţin. Dar, mă rog, nu vorbim acum despre cine a iubit sau cine a urât mai mult.

Se zice că în iubire niciodată nu suntem egali. Ori eşti unul care dă, ori unul care primeşte. Privindu-l acum, când ne-am întâlnit, mi-am dat seama cât de uşor e să fii în postura celui care primeşte. Cu câtă nonşalanţă, lejeritate şi neimplicare îmi vorbea. Ştiu că am reuşit şi de data asta să impresionez prin indiferenţă, iar scrumul şi miliardele de bucăţi în care mi s-a împrăştiat toată fiinţa le-am simţit doar eu.
Un om declarat şi apreciat, pe alocuri, pentru că mânuieşte brav cuvintele, în speţă eu, acum nu le mai găsesc. Nu ştiu ce să spun, nu ştiu dacă mai e ceva de spus.
Aş vorbi despre început, dar ce folos, căci noi l-am rata pe-al nostru, ne-am bătut joc şi l-am mutilat. Aş vorbi despre despre iubire, dar ce rost are căci numai eu am iubit şi, acum, numai eu sufăr. Aş vorbi despre sfârşit, sfârşitul nostru, dar ce folos dacă nu îl simt?!

Întotdeauna când ne-am despărţit, eu şi un el, am ştiut că acolo e sfârşitul. Am avut şansa să văd genericul nostru de final. Dar nu şi acum! Nu de data asta.
Simt durerea ascuţită, simt golul unei bucăţi din mine, care parcă ar fi fost acolo mereu şi dintr-o dată s-a rupt, îmi simt pustiită fiinţa, simt că l-am pierdut, dar nu simt sfârşitul. Nu al nostru. Poate dintr-o dorinţă disperată şi speranţa de a nu-l pierde pentru totdeauna mi-am indus, la nivel subconştient, ideea că sfârşitul nostru nu s-a întâmplat.
Mă mint singură, îmi închid ochii şi visez. Îi simt barba aspră cum îmi zgârie toată pielea, buzele pline cum mă sărută pe frunte şi mâna blândă care mă mângâie pe păr.
Este mai paradoxal decât orice bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă undeva decât în bartele lui, lungi şi osoase. Palmele, câteodată fine, altădată aspre, m-ar strivi într-o secundă. În acelaşi timp, nimeni n-a fost mai tandru cu mine decât a făcut-o el.

După ultima revedere am plâns mult, pe unde am apucat. Oriunde am găsit un loc în care să mă ascund de ochii curioşi. Când nu plângeam, mă sufocam. Îmi apăsa pe piept o cărămidă grea, pe care nu ştiam cum să o dau la o parte. Ştiam că l-am pierdut, ştiam că nu mai e al meu, cum de fapt nu fusese niciodată. Mi l-am însuşit singură, fără să-i cer părerea. Ce gest egoist... Tocmai eu, care nu am fost niciodată în stare să fiu a lui. Am fugit de iubire ca dracul de tămâie. Amândoi, pe rând. Ne-am căutat disperaţi dar nu ne-am sincronizat. Bad timming, zice-se. Şi totuşi, plâng şi sufletul din mine. Niciodată nu am ştiut cum să trăiesc cu el, dar nu mi-am imaginat că mi-ar putea fi şi mai greu să trăiesc fără el.

Îl urăsc şi îl iubesc în egală măsură, în acelaşi timp. Cu tot ce e al lui! Cu o structură a feţei prea osoasă, cu mâini şi picioare aproape scheletice, cu ochi senini cu un comportament schimbător, ce uneori mă făcea să-l tratez ca pe un copil, alteori îmi amintea de un Raskolnikov şi mai debusolat decât al lui Dostoievski.
Îl iubisem mult, şi încă îl mai uram... Rămâneam a lui şi a nimănui.

„Prostul și deșteptul meu... Bunul și nebunul meu..."