Ultimul adio

Am strâns în cutii o viaţă de om. Mai mult sau mai puţin o viaţă. Mai exact ultimii 6 ani. Timp în care am adunat mai multe vieţi. Ale mele sau ale altora.
Garsoniera mică din Piaţa Iancului, care de-a lungul timpului mi-a ascultat şi lacrimile şi râsetele, rămâne pustie. Vine un moment în care simţi nevoia să o iei de la 0. Ăsta e momentul meu.
Iar pe TINE te las în urmă. Te-am închis în camera mică în care ne-am iubit, în care ne-am adorat şi, cel mai trist, în care ne-am urât. Tu mai puţin, eu mai mult.
Cu fiecare lucru pe care îl pun în cutii mă simt mai grea şi mai uşurată în acelaşi timp. E greu să las în urmă tot ce am trăit în anii ăştia, dar la fel de bine, simt că mă eliberez. Tot ce sunt azi am devenit aici. Aici mi-am trăit cele mai intense momente din viaţa de până acum, de fericire sau nu. Aici am simţit boala cum mă macină încet şi tot aici am învins-o. Aici mi-am plâns morţii şi am purtat doliul. La distanţă de ochii lumii. Casa asta mi-a fost scut împotriva răutăţilor, atât cât a putut şi cât i-am permis.
Aici ne-am început iubirea şi tot aici am omorât-o. Sec, într-o zi de duminică. Da, tot aici ţi-am plâns plecarea şi durerea şi frustrările şi golul pe care le-ai lăsat în urmă. După atâta vreme în care am simţit că mă sfârşesc fără tine, a venit momentul să plec. TU eşti tot ce s-a întâmplat, eu sunt tot ce urmează.
Aş fi ipocrită să nu recunosc senzaţia de pustiu pe care o am lăsând în urmă atâtea amintiri, în fiecare colţ al casei. N-am să iau nimic cu mine. Ce rost are să duc mai departe ce am trăit dacă nu pot întoarce nimic? De ce să mai port pietrele grele în spate când ştiu că pot face atâtea altele care să mă ajute să las în urmă toate durerile? Mi-am căutat alinarea în fiecare colţ al casei dar nu am reuşit să găsesc decât alte şi alte amintiri.
Iartă-mă. Iartă-mă că te las aici, că te abandonez şi te uit. Iartă-mă că nu iau nimic din tot ce-mi aminteşte de tine. Am lăsat doar o poză în colţul unei cutii, dar încă mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o arunc sau să o duc cu mine, în semn de amintire a unei dureri infernale.. Ah, mai e ceva. Cartea de la tine. Nu pot, în niciun fel, să mă despart de ea. Cred că la asta te-ai gândit atunci când ai luat-o de pe raftul unei biblioteci aflate la sute de kilometri depărtare. Ştiai că am o slăbiciune aproape fatală pentru cărţile vechi şi ai subliniat asta. “Cea mai veche carte din bibliotecă!” Ştiai că nicicând n-am să mă pot despărţi de ea. Dar am adunat între coperţile ei cele mai frumoase poveşti ale noastre. Cele mai dulci secunde pe care le-am trăit împreună, cafeaua băută în bucătăria mică în dimineţile de weekend, cuvintele scrise pe pereţi, cu carioca sau doar cu sufletul, strângerile de mână, timide la început, puternice pe măsură ce am învăţat să ne iubim şi să ne acceptăm mai tare.
Asta a fost tot şi nimic din ce urmează nu-ţi mai aparţine. Eu nu mai sunt a ta, iar tu nu mai eşti Semizeul meu sau Demiurgul. Nu mai sunt aceeaşi pe care ai iubit-o cu atâta disperare în ochi.
Am plecat şi le-am lăsat acolo pe toate. Ţi-am simţit ochii, cu cele mai turbate culori, dar mai ales albaştri, agăţându-se de suflet atunci când am răsucit cheia în uşă şi mi-am luat adio de la noi, de la mine, cea care am fost, dar mai ales de la tine, Semizeul pe care l-am iubit până la lacrimi. Să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată cât te-am iubit şi nici vâltoarea care mi s-a aprins în ochi de fiecare dată când te-am privit.
Încep să mă regăsesc pe mine. Acelaşi copil cu ochi senini, care râde şi cântă şi care lasă să-i fie puşi maci în codiţe împletite. Încet, încet reînvăţ să iubesc. Poate că nu mai ştiu cum se face, poate că nu o fac aşa cum trebuie său nu suficient. Drumul spre mine e greu, dar sunt fericită. Nu-mi mai permit să uit cine sunt pentru că nimeni, în afară de mine, nu mai are răbdare să îngrijească un suflet schilodit şi să iubească ochii pângăriţi ai unei copile sfârşite de atâtea dureri.