luni, 20 iulie 2015

Ție


Te-aș măsura în gânduri și cuvinte. Ți-aș măsura dramul de sentimente ce le port pentru tine. Ți-aș măsura inima să vezi cum bate când se gândește la tine. Dar cum? În centimetri? În grade? În kilograme? Nu există nimic să mă ajute. Inventează tu unitatea de măsură pentru noi. Poți?
Sunt atât de frântă și în bucăți mi-e toată ființa. Cum aș putea veni să-ți spun că încet, încet începi să-mi lipsești frânturile de suflet? Te păstrez în ochi ca pe povestea mea de acum și mi-e frică să mă mișc, de teamă să nu te transform în realitate. La mine toate realitățile mor și dor. Iar tu vreau să rămâi! Cât poți de mult. Cum să-ți răspund când tu mă întrebi “Ce vrei?” că eu te vreau pe ține?
Mi-ai simțit vreodată ochii pustiiți de teamă să nu pleci? Tu nu vezi că atunci când mă ții în brațe nu mă mișc în niciun fel de frică să nu te oprești? Ești atât de aici și atât de acum, încât mă sperii că aș putea, cumva, greși în așa hal încât să trântești ușa in urma ta și să nu te mai întorci niciodată. Tu nu vezi licărirea din ochi când te văd și palmele transpirate când te ating? Oricât încerc să le ascund, îmi par atât de evidente. Și de evidență mă sperii eu.
Mi-am urlat, de-a lungul vremii, iubirea pe toți pereții și pe clădirile întâlnite în drum. Am alergat pe străzi și am vrut neapărat ca toți necunoscuții să știe că eu iubesc, că m-am îndrăgostit. Și la ce bun? Am sfârșit rupând încă o bucată din mine. Așa m-am hotărât că eu n-am să mă mai îndrăgostesc și n-am să mai iubesc evident, ci le voi face pe toate în tihnă, fără să mă afle nimeni. Poate de-asta nici tu nu știi.
Vreau să rămâi aici, cu tot cu liniștea pe care ai adus-o cu tine. Cu degetele lungi cu care te joci în părul meu, cu buzele pline care știu să mă sărute și care mă fac să cred că sunt îndrăgostite de fiecare bucată din mine, fie ea și frântă. Chiar și cu glumele tale când vrei să mă faci geloasă. Cu fața morocănoasă dimineața și cu îmbrățișarea de seară, chiar dacă murim de cald.
Cum să-ți spun, iubire, să nu mai pleci dimineața și nici în nopțile de sâmbătă. Și nici de duminică. Și nici lunea. Niciodată. Cum să-ți spun să rămâi dacă mie îmi este teamă că n-am să pot vreodată să-ți dau măcar jumate din ce-mi dai tu mie? Cum să-ți spun să fugim departe când eu habar n-am dacă ești fericit lângă mine? Mi-ai agățat zâmbetul tău de retina și nu vreau să pleci. Tu vrei să rămâi? Ce vrei?
O fi prea târziu? Am știu de la început că am să fac ceva, într-o zi, care o să te facă să nu mă mai privești la fel. Și azi, probabil, este ziua aia. Azi nu ți-am văzut ochii, nu știu ce licărire joacă în ei. Azi ție nu-ți mai pasă. Azi îți e indiferent. Azi, pentru prima dată, mi-am făcut curaj și am rostit ce deja gândeam. Mâine am să redevin eu, indiferentă și rece, imună la tot ce mă înconjoară. Dar mâine, azi… azi m-am hotărât să te iubesc.