Despre iubiri

E aşa de greu să iubeşti o himeră. E greu să te trezeşti în fiecare zi din vis.
Citeam undeva... ba nu! Vorbeam cu cineva. Să zicem. Un cineva pe care nu-l cunosc. Sau poate mi-am imaginat... Mă rog, deviez.
Să zicem că vorbeam cu un străin. E mai bine aşa.
Un străin care iubea o fată. Ca-n poveşti! (şi fata şi iubirea) Şi o iubea de mult timp. Într-un fel cum n-am crezut că un bărbat poate iubi. Într-un fel în care numai imaginaţia unui om avid de iubire poate iubi. Da, da! Iubirea din imaginaţia ta n-are nici o legătură cu iubirea aievea. Mai ales dacă e... imposibilă, ca să nu-i zicem neîmpărtăşită.
Imaginea unei iubiri proiectate s-ar putea să-ţi dea universul peste cap dacă dai nas în nas cu ea.
Dar cum pot oare, să-ţi spun ţie, străine, că e totul o chestiune de imaginaţie?
Povestea e aşa: fiecare om e perceput într-un fel de tine, diferit de cum îl văd ceilalţi. În condiţiile în care îl mai şi iubeşti, situaţia se schimbă dramatic. Ai capacitatea de a vedea doar calităţile acolo unde toată lumea vede defecte. Îi contrazici pe toţi cei care cred că nu există perfecţiune şi-l arăţi cu degetul pe omul ăla, pe care tu-l iubeşti.
Dar atunci când cestiunea nu e reciprocă, găseşti tot felul de scuze şi cauţi argumentele pentru care iubirea ta nu se consumă. Da, am zis bine! Scuze şi argumente. Pentru că dacă tu iubeşti omul, şi omul te iubeşte pe tine, nu e nimic fizic care să vă stea împotrivă.
Ştiu, îţi sună a un fel de nemernicie din partea mea să-mi dau cu părerea despre ce simţi tu. Dar nu despre asta este vorba. Ci, cumva, dacă vrei, despre fiecare în parte, la un moment dat.
Opt ani la rând, am iubit acelaşi om. Nu m-a împiedicat în nici un fel să mă îndrăgostesc pe lângă. Mi-am văzut de viaţă şi de ale mele, cu el în suflet. Un prieten drag, un om frumos. Visăm cum e să fim împreună, ce vesel ar fi totul cu el aici. Dar nu am fi stricat o prietenie frumoasă, eram departe, ştiam prea multe, universul era împotriva noastră şi altele. Scuze şi argumente.
Şi într-o zi s-a întâmplat. Şi-a fost frumos şi a fost bine. Minunile ţin 3. Trei zile, trei săptămâni, trei luni. Iubirea ţine trei ani. La noi minunea a fost trei săptămâni. Am lungit-o vreo două luni, dar asta-i altă poveste.
Ce încerc să-ţi spun e altceva. Când lucrurile nu funcţionează pe principiul văzut-plăcut-luat, e de rău. Mă rog, poate fi de bine, doar dacă eşti un personaj al lui Marc Levy. Dacă ajungi să-ţi imaginezi iubirea cu un om şi într-o zi se întâmplă, o să trebuiască să-ţi aduni sufletul făcut bucăţi.
Ok, hai să-ncep să fiu coerentă, zic! Bun...
Tu o iubeşti pentru că: e frumoasă, arata bine pe tocuri, râde mult, trăieşte fiecare clipă, e delicată, e deşteaptă, citeşte mult, e cultă... e mimosa pudică, iar ţie ţi-ar plăcea să ai grijă de ea toată viaţa.
Ne-am înţeles până aici? Bun. Mai departe.
Se-ntâmplă întâmplarea şi-ntr-o dimineaţă cu ea lângă tine în pat. Dezbrăcată şi nemachiată. Încet, încet prinţesa îşi pierde din strălucire.
Mâine îşi aduce un tricou (periuţa de dinţi deja i-ai cumpărat-o tu), poimâine două cărţi şi tot aşa. Şi iacă în două luni v-aţi mutat împreună.
Şi uite-aşa, se duce toată minunea. Şi ai s-o vezi şi plângând şi tristă şi nervoasă. Şi când aruncă toate cărţile şi citeşte reviste glossy şi când în loc de teatru preferă un soap opera.
Şi toate visele tale se duc pe apa sâmbetei, că tu altfel ţi le-ai imaginat pe toate.
Şi nimic n-ar avea vreo importanţă dacă ea te-ar iubi la fel. Dar aşa-i că nu vrea să stricaţi o prietenie frumoasă?!