Acelaşi Matei Voievod, 6. Aceeaşi casă cu platani, acelaşi dulap ticsit cu peruci şi măşti.
Aceeaşi femeie fatală, fumează încet, în mijlocul patului. În rest nimic, decât pustiu şi goliciune. O rama goală zace pe colţul biroului. Telefonul sună, de vreo oră neîntrerupt, pe noptieră. Acelaşi bărbat cu ochii verzi, îndrăgostit până peste cap de ea, apare şi dispare.
Acum îl iubeşte şi ea, sau crede că. Dar scutul de autoapărare, extrem de sensibil, se activează imediat. Aşa că la primul semn de întrebare se retrage.
A trecut prea multă vreme să ajungă aici. Au fost prea multe suferinţe, prea multe lupte cu trecutul ca să-şi permită luxul de a-şi călca sufletul în picioare, încă o dată. E prea mult şi nu mai are puterea să dea restart.
Drept urmare, acum vreo lună şi-a încheiat socotelile cu el. El încă nu înţelege de ce.
Aş înclina să cred că e vina ei, că nu se poate implica, că e prea egoistă. Şi totuşi, de atâtea ori i-a spus că o să plece. "Să nu te mire că într-o dimineaţă n-o să mă mai găseşti!" O dată, de două ori, până când, într-o zi, a plecat.
Şi el tot încearcă să o aducă înapoi, de parcă n-ar şti că e vina lui. De parcă niciodată n-a auzit ce i-a spus.
Dar ei îi e bine acum.
A crezut şi s-a îndrăgostit... Dar azi, îşi va scoate din dulap peruca blondă şi bicicleta siclam din balcon şi va redeveni aceeaşi ea, de dinainte de el. Femeia fatală care suceşte minţi şi frânge inimi. Deschide larg geamurile dormitorului şi inspiră adânc.
Blugii strâmţi, care abia acoperă fundul perfect, tricoul şi bascheţii turqoise, aceeaşi ochelari Police şi bicicleta.
Uşor, spre Piaţa Aviatorilor. De-acolo, aiurea, pe străduţe.
Pe Radu Beller, în faţa unei case de cărămidă, un motor sta parcat în mijlocul drumului. Ea încearcă să-şi croiască drum printre motor şi motociclist, dar bicicletă, nescoasa de prea mult timp, nu e în stare să ţină traiectoria şi cade. Părul răvăşit, genunchii zdreliţi şi tricoul murdar.
El întinde o mână să o ajute, dar ea îl refuză politicos. Se ridică singură, aruncă jumătate de sticlă de apă pe rană, ridică bicicletă şi pleacă.
În spate, motociclistul rămâne uimit şi bălmăjeşte nişte scuze.
La prima intersecţie aude lângă ea huruitul motorului. Coteşte brusc stânga şi zâmbeşte sadic.
Începe vânătoarea, iar fraierul care poartă casca are senzaţia că el e vânătorul. Fără să-şi dea seama că în câteva ceasuri va sfârşi într-un dormitor de la etajul 1 al unei case vechi, încolăcit printre cearceafuri din mătase bleumarin, că o căprioară dezorientată, în bătaia puştii.