Viaţă şi blestem

Capitolul 7

Şapte ore s-au scurs mai repede decât arde o ţigară uitată aprinsă-n scrumieră.
Andreea şi Dinu stau faţă în faţă pe fotoliile mari, din piele albă, în cafeneaua din colţ, din aeroport.
Au şi uitat că Dinu avea un avion de prins spre Elveţia.
Au băut cafea, au fumat pachete întregi de ţigări, au povestit. Au râs, s-au fâstâcit, s-au îndrăgostit.
Dimineaţa i-a găsit găsit în acelaşi loc. A doua zi dimineaţă în alt loc. Peste puţin timp dimineţile îi găseau în garsoniera Andreei, în pat, bătându-se cu perne sau bându-şi cafeaua în bucătăria mică.
Iubirea lor a început lent şi-a continuat lin. Se iubesc mult.
S-au crescut unul pe altul şi au învăţat unul de la celălalt despre iubire.
Nici unul n-a mai iubit vreodată.
Şi au crescut frumos. Liniştit, fără agitaţie. Oamenii din jur n-au existat pentru ei nicicând.
Au învăţat să spună "noi" şi să trăiască în doi.
Rareori se întâlnesc la un ceai cu vreo doi colegi de-ai lui Dinu.
În rest fac totul singuri. Merg la teatru, la concerte de jazz. În parc noaptea, când nu mai e nimeni, ei se plimbă de mână pe aleile întunecate şi se sărută pe furiş, de teamă să nu-i vadă nici Dumnezeu.
Viaţa le e plină şi îndestulată. Se iubesc. Şi tot nu le ajunge. Sunt însetaţi unul de celălalt.
Seara se sorb şi adorm îmbătaţi cu iubire, iar a doua zi le e şi mai sete. Şi se iubesc şi mai mult. Din ce în ce mai mult.
Andreea e fericită. Nu-i place să spună că fericirea are un preţ. Dar crede cu tărie că orice nenorocire se întâmplă pentru că mai apoi să fii şi mai fericit.
Ştie că Dinu a fost trimis. Poate că Dumnezeu nu o iubeşte atât de tare, încât să-i trimită asemenea dar, în schimb mama ei cu siguranţă da.

Trei ani s-au scurs de la acea primă seară din aeroport.
Şi-acum sunt tot împreună. Singuri. N-au nevoie de nimeni. Şi se iubesc mai mult ca la început.
Ea îi face cafeaua în fiecare dimineaţă, cu aceeaşi dragoste ca la început, iar în weekend e rândul lui să-i aducă micul dejun la pat.
În zilele când plouă Dinu pleacă mai devreme de la serviciu şi se duce acasă, unde îl aşteaptă Andreea să meargă împreună în parc, să alerge prin ploaie şi să sară în bălti.
Garsoniera e întotdeauna plină cu flori. Dinu îi aduce lalele, crizanteme, frezii, ghiocei. Niciodată trandafiri.
Se iubesc mult. Nu ca doi copii, dar nici ca doi adulţi. Se iubesc altfel. Iubirea lor nu are nimic murdar, nimic firesc şi nici omenesc.
De trei ani trăiesc unul pentru altu, şi inspira viaţa din răsuflarea celuilalt.
Le prieşte viaţa asta tihnită.
Andreea lucrează tot acolo, şi face proiectele de acasă.La fel ca la început, se duce la birou o dată pe lună, să-şi ia salariul.
Dinu, în schimb, lucrează în departamentul de marketing al unei firme şi are program fix, de luni până vineri. Dar se strecoară mereu şi mai dă o fugă la Andreea.
Şi cu toate astea, deşi niciunul dintre ei nu concepe viaţa fără celălalt, nu locuiesc împreună.
Dinu încă îşi ţine hainele în apartamentul cu două camere, pustiu acum şi prăfuit de singurătate.
Le e frică de schimbări. Se tem să nu se piardă ceva din farmecul de acum. Şi până la urmă le e bine aşa.

În primăvara celui de-al patrulea an s-au hotărât să facă pasul.
La vară, după licenţa, vor pleca în Elveţia. Acolo e Eduard şi părinţii lui Dinu.
La ei mergea în ziua când a reîntâlnit-o pe Andreea în aeroport.
Acolo vor face logodna, dar se vor întoarce aici să se cunune. Le plac bisericile noastre.
Da, da. Mai e puţin. Deja încercuiesc zilele în calendar.

- Mulţumesc, pumpkin. Ne vedem mai târziu.
- Andreea. -o strigă Dinu pe geamul deschis al maşinii, te iubesc!
Ea zâmbeşte şi urcă mai departe scările înalte din marmură albă.
Intră uşor, se aşează sfioasă pe scaun şi aşteaptă.
- Bună ziua! Doamna Vladinovici?
- Da.
- Poftiţi. Domnul doctor vă aşteaptă.
În spatele biroului, un medic încărunţit se uită cu o mimică gravă peste un teanc de hârtii.
- Ah, bună ziua doamna Vladinovici. Îmi pare bine să vă revăd. Luaţi loc.
- Da... mulţumesc.
- Înainte de toate, dacă-mi daţi voie să vă întreb, sunteţi căsătorită?
- Nu! Adică... aproape.
- Aaa, felicitări. Viitoarea doamnă...?
- Mateescu.
- Ah, frumos. Viitoarea doamnă Mateescu, soţie şi mama.
- Poftiţi?
- Da. Sunteţi însărcinată. Felicitări.
- Dar...
- Ştiu, aţi venit să vă faceţi analizele, crezând că sunteţi anemică.
Doctorul îi strânge mâna puternic şi o îmbrăţişează. Dar ea nu reacţionează.
Iese din spital alergând pe scările înalte din marmură albă. Aleargă pe străzi râzând şi plângând de bucurie.
Fără să ştie cum şi când, ajunge pe aleile parcului în care s-a plimbat, pe rând, singură, cu Dinu, iar de acum înainte toţi trei.
Nici nu ştie ce simte. E bucurie, iubire, duioşie, toate la un loc. Sufletul îi este plin de toate. Parcă ar alerga, ar striga, ar sări într-un picior.
Mulţimea de oameni care se plimba n-o mai stinghereşte că altă dată. Din contră. Ar vrea să oprească fiecare om şi să-i povestească minunea care i se întâmplă.
Pe banca lor stă aşezat un bătrân, cu părul alb şi barbă mare, albă şi ea.
E îmbrăcat cu o pereche de pantaloni peticiţi şi un fas de ploaie, deşi afară e soare.
Andreea se aşează la celălalt capăt al băncii, fără să se simtă stingherită câtuşi de puţin de prezenţa ciudatului personaj.
Bate energic din picioare, priveşte în gol şi zâmbeşte.
"Doamne, câtă fericire! Mulţumesc! Mulţumesc! Sărut mâna, mamă! Câtă fericire!"
Fără să-şi întoarcă privirea către ea, bătrânul întinde mâna şi o mângâie pe creştet.
- Fericirea nu e aici! - Îi spune în şoaptă bătrânul
Andreea îl priveşte uimită şi nu înţelege ce vrea să spună.Şi brusc...
"Doamne, Dinu! Cum să uit de el? Trebuie să-i spun!"
- Plec. La revedere!
Şi Andreea se ridică de pe bancă, alergând spre ieşirea din parc.
Bătrânul priveşte în urma ei şi da nemulţumit din cap.

Uşa garsonierei se trânteşte zgomotos de perete.
- Pumkin? Dinule?
"Nu e acasă. N-a ajuns.Îl sun. Nu. S-a dus la interviu astăzi. Înseamnă că n-a terminat. Altfel m-ar fi sunat el. Îl aştept. Trebuie să apară!"


-va urma-