Luni

De când nu s-a mai trezit cu durere de-asta de cap!
Se învârte casa cu ea, patul e răvăşit şi rupt de la jumate, tricoul roz zace undeva pe podea, la voia întâmplării, boxerii lui gri sunt şi ei aruncaţi undeva pe colţul canapelei. Se ridică în capul oaselor şi-ncearcă să-şi aducă aminte cum de a reuşit să ajungă acasă. Pe la a zecea bere s-a rupt filmul. Dansa frenetic în mijlocul clubului de rockeri în care se ducea încă din primul an de studenţie.
Întoarse puţin capul, atât cât să nu-l forţeze prea tare şi să nu pocnească şi o buşi râsul. În dreapta, pe mijlocul patului, dormea cel mai frumos bărbos pe care-l văzuse vreodată. Începu să-şi amintească cum s-au întâlnit seara trecută şi izbucni în cel mai sincer râs pe care îl auzise vreodată ieşind din ea.
El se foi şi deschise chinuit un ochi. Îi zâmbi în colţul gurii şi o întreabă de ce râde. Ea se aplecă şi îl sărută cât putu de apăsat.
- Îţi povestesc mai târziu. Culcă-te la loc.
O luă în braţe şi îşi aduse aminte de ce în unele dimineţi simţea nevoia unui bărbat în patul ei. Nimic nu se compară cu siguranţă şi căldura pe care i le transmitea strângerea în braţe a unui bărbat, mai ales unul cu braţe atât de puternice, cum nu mai întâlnise vreodată.
El se mai întoarse de vreo două ori de pe o parte pe alta şi, într-un final, se aşeză cu capul pe pieptul ei, care începu să se ridice şi să coboare neregulat, din ce în ce mai frenetic. Brusc, îi cuprinse faţa în mâini şi începu să o sărute. Limba lui caută cu disperare limba ei, iar mâinile se plimbau haotic, atingând fiecare centimetru de piele. Când nu mai rămăsese nimic între ei, nici un petic de textil, el o întoarse brusc cu faţa spre el şi o sărută şi mai apăsat decât înainte.
Pentru a doua oară în acea dimineaţă se prăbuşi lac de transpiraţie, cu genunchii tremurându-i şi pupilele dilatate. El se aşeză lângă ea şi începu să-şi plimbe degetele lungi pe spatele ei, înfiorând-o.

- Nirvana?
- Da.
S-au întâlnit într-un club din centrul oraşului, niciunul cu vreun gând de agăţat faţă de celălalt. Ea ochise un blond înalt, un puşti de maxim 23 de ani. El, ca un prădător recomandat de ADN, îşi rotea capul, căutând o pradă, nu neapărat uşoară.
Au început să se sărute fără să-şi dea seama când şi de ce. Frenetic, din ce în ce mai cu patos, până când drumul spre casa din Matei Voievod, nr. 6 a devenit inevitabil.

Treptat, blankurile din mintea ei începură să se umple cu tot felul de frânturi, alcătuind noaptea ce tocmai se încheiase.
Din prădător în victimă. Aşa cum făcuse cu fiecare bărbat din viaţa ei, îi îmbracă şi lui cămaşa, şifonată de petrecerea şi dansurile nopţii trecute, dar şi de lipsa lui de îndemânare în a mânui fierul de călcat.
El se ridică într-un cot, o privi râzând şi se lăsă din nou pe pernă.
- De ce râzi?
- Îţi povestesc mai târziu.

Touche! Un vânător căruia îi plac jocurile.

...
Dar ea a obosit să se joace. Să mintă, să-şi refuze gândurile şi mai ales să se împiedice să mai viseze, să-şi dorească să fie fericită. Pentru că în spatele tuturor măştilor de femeie fatală şi vânător neimplicat îşi ascundea de fapt cea mai mare dorinţă a vieţii ei. Aceea de a fi fericită.
Înţelesese cu mult timp în urmă că adevărata împlinire e în doi, nicidecum de una singură. Era capabilă să-şi împlinească toate visurile, să facă orice voia, să meargă oriunde dar nu putea să umple cu nimic lipsa unui om care să-i fie alături, să o ţină în braţe în dimineţile de weekend, să-i şteargă lacrimile şi să-i împărtăşească zâmbetele.
Anii în care alergase aiurea, în toate părţile, încercând să facă tot mai multe şi tot mai diverse au ajutat-o într-un singur sens: să se apropie de ea însăşi. Pe de altă parte, toată alergătura asta a ajutat-o să-şi ridice ziduri în toate părţile, să se îndepărteze de oameni şi să încerce să rămână ancorată în realitate, să nu mai viseze la Feţi-frumoşi pe cai albi.
Există, totuşi basme?!

Cu gândurile vraişte şi durerea de cap care persistă se ridică şi pune ibricul pe aragaz. Nu poate împiedica gândul care-i fulgeră în creier: "Ar putea fi el?" Ar putea, dar de unde să mai ştie ea cum se fac lucrurile? Cum începe o relaţie? Cum se iubeşte? Cum se zice "bună dimineaţa", cum se sărută, cum se ia micul dejun în doi? Un munte de întrebări la care ea însăşi nu poate găsi vreun răspuns.
Anii ce au trecut peste ea au transformat-o din copila cuminte şi timidă într-o femeie parcă prea încercată pentru vârsta ei. O femeie care are deplină încredere în ceea ce poate face singură dar nici un dram în ceea ce se poate face în doi. Copila veşnic îndrăgostită a rămas doar o umbră.
În fiecare seară ochii i se umplu de lacrimi când deschide uşa din lemn masiv a casei din Matei Voievod ştiind că nu e nimeni dincolo de ea, cineva care să-i sărute fruntea, care să o ţină în braţe înainte de a adormi, care să-i şteargă orice urmă de îndoială de pe fruntea-i prea încruntată. Există un manual care să-i înveţe pe oamenii singuri, care să le reamintească, de fapt, cum e împreună? Uneori se minte că îi e bine aşa, că singură poate muta munţii. Alteori se înfioară la gândul că poate fi ea unul dintre oamenii ce vor rămâne veşnic singuri. O macină fostele relaţii. Unde a greşit? Trebuia să mai stea? De ce a fugit? A ştiut vreodată să iubească?

O trezeşte din visare cafeaua care dă în foc şi un sărut scurt, pe ceafă! Zâmbeşte amar, se întoarce şi i se încolăceşte de gât. Varsă restul de cafea în chiuvetă şi îl mai pune o dată pe foc.
Trei ore de vorbă în frigul din balcon, un pachet de ţigări fumat, 2 cafele şi încă două ore de lenevit în braţele lui mai târziu uşa se închide sec în urma lui şi ştie că nu are să-l mai vadă vreodată. La ce bun?!