Sau cum am îngropat ultima bucată de credinţă

În mijlocul oraşului, pe cel mai mare bulevard dintre toate, se ridică cea mai aprigă clădire din câte existaseră vreodată. Înalta până aproape de ceruri, cu acoperiş din ţiglă bătută de soare şi de vânt, stătea acolo mărturie tuturor anilor care trecuseră.
De-afară părea impunătoare doar prin mărime şi cele trei turle care găzduiau în vârf simbolul creştinătăţii depline. În rest nimic nu trăda monstruozitatea din interiorul ei.
Nu avea de unde să ştie. Îşi făcuse o vagă impresie din ceea ce văzuse prin uşa crăpată de câteva ori, când se nimerise să treacă pe acolo. În rest, niciodată nu îndrăznise să-i trecă pragul. Mai ales ca cerşetorii care erau veşnic acolo o îndemnaseră, de la o vreme, să traverseze pe partea cealaltă a bulevardului când trecea prin dreptul ei. Îi era milă, de obicei de bătrâni şi de copii, dar aceleaşi cuvinte rostite, parcă în cor, îi făceau silă.
"Dă-mi şi mie un ban, să iau o pâine la copii. Să-ţi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului, frumoaso."
Ştia, de când era mică, că Dumnezeu există peste tot. Ştia că Dumnezeul ei este în ea şi se întorcea la el de fiecare dată când îi era rău. De prea puţine ori când îi era bine îl chemă din adâncul sufletului şi-i mulţumea.
Azi, însă, parcă toate erau diferite. O zi prea caldă, chiar şi pentru miezul verii. Tentativa de toc se afunda în asfalt şi îi dogorea tot corpul de atâta căldură. Simţea că parcă o ard flăcările iadului. Şi nu, nu atât pe exterior, cât mai ales îşi simţea sufletul pârjolit de toată dogoarea infernului.
Pentru prima dată în anii în care trecuse pe bulevardul mare se hotăra să intre. Îşi înfrânse dispreţul faţă de cerşetorii care erau nelipsiţi şi teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă intră acolo. Aşadar, păşi sfioasă pe treptele bisericii şi intră.
Un plâns lăuntric, rupt din toată fiinţa ei, izbucni până în exterior. Un plâns violent, hohotit, cu lacrimi mari şi fierbinţi. Reuşi să meargă până la capăt, tremurând din toate încheieturile. O sfială nemărginită îi cuprinse şi ultima rămăşiţă din ea.
"Nu maaaaiiii poooooooot!", se trezi fiinţă plăpândă urlând în faţa celei mai apropiate icoane de altar.
"Crede-mă, nu mai pot. Cât să le mai duc în spate, pe toate, singură? Sunt prea multe. Mai ia din ele, nu mă vezi cât am slăbit? Abia dacă mai am vreo 40 de kile, şi alea oase.
Ştiu, le merit pe toate, dar ce să fac? Nu mai pooot!" - urlă ea, din nou!
Vreo două femei, care-şi aşteptau rândul la miruit, se întoarseră speriate şi-şi făcură semnul crucii. "Doamne fereşte!"
Preotul ieşi din altar, primi liturghiile de la cei care aşteptau cu lumânări aprinse şi o chemă din ochi să îl urmeze.
Se apropie sfioasă de uşa întredeschisă a altarului, cu pieptul tremurându-i, încă, zdruncinat de lacrimi.
Îngenunche în faţa bătrânului preot şi el îi pune mâna blajina pe creştetul capului.
- Nu mai pot, părinte! Sunt încă prea tânără şi ele prea multe şi nu le mai pot duce pe toate. Am obosit. Am sufletul hârsit de toate câte au trecut peste mine, inima frântă în mii de bucăţi şi mi se-ntunecă minţile de atâtea gânduri.
- Ce doare cel mai tare, copilă?
- Doare... el. Dintre toate, el doare cel mai tare. Are ochii cusuţi, că o marionetă pe scenă unui teatru de păpuşi. Nu înţelege... nu vrea să înţeleagă. Şi pe mine mă doare. Până în adâncul sufletului.
- Ce nu înţelege?
- Că... Mă doare sufletul şi când mă gândesc la el. Îl... îl... - Şi cuvintele i se înecară în cerul gurii, scoţând la iveală o bolboroseală aiurită.
- I-ai zis? Ştie?
- Nu. Nu pot. Cum să-i zic? Dacă pleacă de tot? Ce mă fac? Cum să rămân aşa, goală şi pustiita fără el?
- Atunci...

Şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Am ieşit din biserică şi am traversat. M-am aşezat pe treptele clădirii de vis-a-vis (cred că e o bancă sau o instituţie de stat) şi mi-am aprins o ţigară.
Suntem, într-adevăr, nişte cretini şi nişte ignoranţi. Nu suntem în stare să ne recunoaştem neputinţa în faţa celui de-alături, dar alergam într-un suflet în biserica să-i spunem popii ce ne doare.
Nu sunt suficient de ipocrită încât să nu recunosc că, nu o dată, am alergat şi eu, înnebunită de durere, în biserica asta, mare. M-am dus să-mi caut Dumnezeul, sperând că odată ieşită voi fi deja alinata şi pe suflet nu va mai fi rămas nici o urmă de promoroacă. Şi am ieşit şi mai grea şi mai conştientă şi mai îndurerată. Chiar acum am făcut la fel.
Azi, prin faţa mea exact ca o oglindă, trece fiinţa asta. Arsă, pustiită, văduvită. Nu sunt în stare decât să-i scrâşnesc printre dinţi un "N-ai făcut nimic" şi să mă gândesc cu groază că şi ea se va întoarce într-o garsonieră prăfuită, care poartă, în fiecare colţişor, urme de el.
Strivesc chiştocul cu vârful baschetului roşu şi o pornesc agale în direcţia opusă, cu mâinile în buzunare şi mai hotărâtă ca niciodată.
"Stai sau pleci? De tot!" Dar până am să-l văd să-i spun asta, am să uit. Aşa că-mi fac bagajele şi plec eu. Departe! La zeci de mii de kilometri distanţă. Marea de oameni şi agitaţia oraşului ăla o să aline o vreme dorul de tine.
După o altă vreme o să-ţi uite până şi ochii. Oricum, acolo toţi sunt arieni.