Viaţă şi blestem

Capitolul 9

În faţa uşii garsonierei sta Mihai.
- Te aşteptam. Te-am văzut când ai plecat, dar n-am reuşit să te mai ajung.Mă îngrijorasem.
- Mda. Am avut ceva de rezolvat.
Cheile zdrăngăne şi breloacele metalice se izbesc de uşa din stejar, în timp ce Andreea se chinuie să o descuie.
Mihai intra în urma ei şi se aşează pe pat.
Se duce la frigider, scoate o sticlă de Jack, o pungă cu gheaţă şi două pahare.
- Hai noroc! Să bem pentru oameni fericiţi.
Andreea, iartă-mă dar ce s-a întâmplat? Eşti foarte schimbată. Eşti... răvăşită.
Ea izbucneşte într-un râs nervos şi bea paharul până la fund.
- A murit Dinu.
În timp ce rulează o ţigară, îi povesteşte despre ea.
Copilărie, moartea mamei, Dinu, Eduard, sarcina, tot.
- Auzi, ce-ai zice să nu plec în seara asta? Să stau aici, să vorbim. N-aş vrea să te las singură.
Ea continua să râdă, în timp ce face cerculeţe din fum, şi mirosul de marijuana pătrunde în mobila veche.
După trei zile Mihai e tot acolo, la celălalt capăt al patului.
Ţeasta mai, mai să-i pocnească.
Habar n-avea că pe lângă somnolenţă, clorfeniramina provoacă şi dureri de cap.
Se ridică, mai bea o gură de Jack şi se îmbrăcă în rochia albă din borangic.
- Ce faci?
- Plec.Mă duc la înmormântare.
- Vrei să vin cu tine?
- Nu.Aş vrea să fiu singură.

În marea de oameni îmbrăcaţi în negru, ea e îmbrăcată în alb. Stă sprijinită de un copac şi plânge.
Părul vâlvoi, buzele uscate, ochii roşii. Imaginea perfectă a sfârşirii umane.
Preotul spune ultimul "Amin!" şi capacul sicriului îl acoperă pentru totdeauna pe Dinu.
Ciocanul izbeşte cuiele, pecetluind hotărârea entităţii supreme, Moartea.
Fiecare lovitură o face să se înconvoaie de durere, de parcă pe ea ar ţintui-o. Ce obicei barbar să bată sicriul în cuie! Şi dacă mortul vrea să iasă, ce face?
Nu mai aude nimic. Totul pare a fi un ecou, la mii de kilometri distanţă.
Pe rând, toţi prietenii lui Dinu o îmbrăţişează. Ultimul rămâne Vlad.
- Aş vrea să ştiu ce să-ţi spun. Aş vrea să pot..
- Sunt însărcinată. O să avem un copil.
- Andreea...
- Nu! Nu spune nimic. Asta a fost ziua nunţii noastre. Azi, pentru totdeauna, m-am unit cu Dinu. Ştiu că şi-ar fi dorit altceva, dar pentru moment, asta e tot ce i-am putut oferi.

Dacă acolo sus ar exista un Dumnezeu, acum ar îngenunchea în faţa fiinţei pure. Dar Dumnezeu a murit de mult şi Andreea a rămas singură.

În drumul spre casă se opreşte în parcul în care s-au plimbat de atâtea ori, singuri sau împreună.
Se aşează pe banca lor şi parcă-l vede venind spre ea, ori chemând-o la el.
Acelaşi bătrân cu părul şi barbă albă, îmbrăcat în pantaloni peticiţi, o prinde de mână.
- Nu plânge! Fericirea nu e aici!... şi dispare.

Eduard se plimba agitat, de la un capăt la celălalt al holului.
După ce în ultimele luni singurii prieteni i-au fost marijuana şi Jackul, Andreea e mamă.
Fetiţa are ochii verzi şi seamănă cu Dinu.
- Maria Diana!
- Şi Andreea?
- Nu! Destinul Andreei e trist.


-va urma-

Viaţă şi blestem

Epilog

Pe balconul garsonierei Eduard se leagănă în balansoar cu micuţa Maria în braţe.
Îi citeşte din caietul gros, îmbrăcat în coperţi din piele maro, "Viaţă şi blestem"
E povestea prinţesei Vladinovici, o prinţesă orfană, care şi-a găsit prinţul şi care trăieşte într-un palat.
Pe ultima filă a caietului stă scris într-o caligrafie perfect "Fiicei mele, Maria-Diana, prinţesa Vladinovici, căreia îi las aripile mele!
Prinţesele nu au interzis la fericire!"
Eduard plânge şi strânge la piept puiul de om.

Andreea mai trecu o dată, cu sufletul zdrobit, prin parcul acelor amintiri. Merse mai departe, spre ţărmul stâncos al mării. Acolo se opri.
Cu ochii înceţoşaţi îşi luă rămas bun de la toate şi se aruncă în apă clară, pe care se plimbau calm raze de lună.
Trupul i se zdrobi de stânci şi fu înghiţit de valuri. În urma ei rămase doar o fâşie de borangic alb, ruptă din poală largă a rochiei, păstrând pecetea unei lacrimi.
Când fata muri, stelele se rostogoliră pe valul nopţii până pe stâncă unde flutură melancolic fâşia din borangic...


-sfarsit-