marți, 11 noiembrie 2014

Ceartă cu Dumnezeu

N-am nimic de spus. Nimic interesant. Nimic despre prezent. Pot să vorbesc ore în şir despre orice, pot să mint, pot să fac scenarii, pot să creez poveşti. Dar nu pot să vorbesc cu adevărat despre mine. N-am putut niciodată, în faţa nimănui, să mă deschid. Oricine ştie câte o frântură din mine. Nici măcar o singură bucată întreagă.
Am încercat astăzi să mă mai deschid o dată. Nimic. Mi-au ieşit câteva cuvinte, după care am schimbat brusc vorba, cu acelaşi "Dar, un cântec vesel să cântăm!".

De la tine încoace, nu mai ştie nimeni adevărul despre mine. Ai fost primul şi singurul care m-a ştiut. În toate formele mele, fizice, emoţionale şi toate celelalte. Numai ţie ţi-am arătat demonii dinlăuntrul meu, zâmbetele şi plânsetele cele mai sincere. Toate ţi le-am arătat ţie. Şi toate le-am închis când ai murit.
Mi-am ascuns şi mai adânc demonii în toate cotloanele pe care le-am găsit în minte, mi-am controlat zâmbetele şi mi-am înnăbuşit lacrimile. Am încetat să mai fiu eu în ziua în care tu, fizic, n-ai mai existat. Nici măcar eu nu mai ştiu cine sunt. M-am risipit. M-am rătăcit şi m-am pierdut într-o durere prea mare pentru sufletul meu atât de crud la vremea aia. N-am ştiut niciodată dacă m-a durut mai tare că am rămas singură sau sau că ai murit. Ştiu că m-a durut. Şi mă doare! Poate amândouă la fel, poate vreuna mai tare. Mi-e dor de mine şi mi-e şi mai dor de tine. Dar cui să spun? Nimeni nu ştie totul despre tine. Unii ştiu că ai murit, alţii că mi-e dor, prea mulţi nici măcar nu ştiu că ai existat. La ce bun?
Mi-a rămas din mine de atunci doar... nu mi-a rămas nimic. Şi atât de dor îmi e de mine. De zâmbetul ştrengăresc în colţul gurii, de licărirea din ochi fără nici un sâmbure de tristeţe, de hohotele de plâns la fel de sincere ca râsul unui copil. Dar nu mi-a rămas nimic. Am plâns şi încă mai plâng. Oare, vreodată, am să mai fiu eu? Mi-a rămas amintirea unei curţi cu magnolii şi doi Saint-Bernard. Mi-a rămas mirosul cireşului sub care ne-am sărutat prima oară. Mi-a rămas o cutie de lemn închisă cu lacăt şi ascunsă într-un pod. În rest nimic. Îmi mai rămăseseşi tu în ceaşca verde din care îmi beam cafeaua şi în care ţi-am văzut zâmbetul, zi de zi, vreme de patru ani. Acum, nici măcar asta nu mai am.
Mi-e frică, Răzvane. Că ai murit şi ai luat tot ce a fost mai frumos în mine. Că n-am să mai pot niciodată să fiu eu, să mai iubesc, să mă mai joc. Cu totul, aşa cum am făcut-o cu tine. De asta mi-e frică. Şi mi se face şi mai frică atunci când mă gândesc că ai putea să fii tu ultimul bărbat pe care să-l fi simţit întru totul al meu. Că am să vreau să iubesc până dincolo de orice raţiune şi n-am să pot, Răzvane. De asta îmi este mai frică decât de moarte.
Că am să mă mulţumesc să-mi fie bine şi confortabil, că am să aleg să-mi petrec toată viaţa lângă un om pe care nu-l iubesc cu adevărat, căruia am să-i apreciez linia genetică şi-am să accept că vrea să ne creştem copiii împreună. De asta mi-e frică, Răzvane.
Sunt supărată pe tine. Nu trebuia să-mi iei tot când ai murit. Poate eu nu ar fi trebuit să-ţi dau tot, dar n-am ştiut cum să fac altfel. Sunt neputincioasă şi mă cert cu tine. M-aş certa cu Dumnezeu, dar care? Al cui? Ăla care a ales că tu să mori? Ăla care a ales ca eu să rămân? Care a ales că tu să iei tot şi eu să nu rămân cu nimic? Care Dumnezeu? Mă cert cu tine, pe tine te ştiu. De multă vreme nu mă mai întreb de ce ai murit. Dar mă întreb de ce ai rămas atât de prezent.
După atâta timp în care m-am minţit că nu pe tine te-am iubit cel mai mult şi că iubirea totală nu s-a întâmplat încă, mă văd nevoită să recunosc. Atât de schilodită mă simt de toţi anii ăştia de chin, încât nici respiraţia nu mi-o mai recunosc. Sunt singură, Răzvane. Nu mai am nimic şi pe nimeni. Nu mă mai am pe mine şi nu mă mai găsesc nicăieri.
Şi-am vrut, Răzvane. Am vrut să iubesc şi să mă îndrăgostesc. Am vrut ca tu să rămâi tatăl copiilor mei nenăscuţi, iar eu să iubesc. Şi m-am îndrăgostit, şi am iubit de nenumărate ori. Am iubit bruneţi, cu ochii negri, blonzi cu ochi albaştri, am iubit stomatologi, profesori, golani, poeţi şi barbugii, am iubit actori şi păpuşari, am iubit şi un anticar. Am iubit schilodiţi de decepţii amoroase şi am iubit bărbaţi însuraţi. Întotdeauna pe jumate. Niciodată complet, niciodată nu m-am dăruit în iubire. E ceva în mine care-a murit şi care nu va mai fi la fel niciodată. Răzvane, dacă ăsta e Iadul, un loc în care eu să nu mai pot niciodată iubi, nu-l vreau. Vorbeşte tu cu Dumnezeu şi zi-i să mi-l schimbe. Sau trimite-mă pe mine să mă cert cu el.
Am aşteptat şi am sperat că întotdeauna aţii să mă facă fericită. Am căutat totul în afara mea. Credeam că îmi venise rândul ca eu să stau şi alţii să dea. Nu merge. Nu pot. M-am întors către mine, către sufletul meu, şi-am vrut să mă împrietenesc cu mine. Dar nu m-am mai găsit, Răzvane. Când m-am întors era deja prea târziu. M-am risipit în tine şi în iubirea noastră, m-am pierdut complet în durerea inimaginabilă a morţii tale şi în cei zece ani de doliu pe care încă ţi-i port. Unde să mă duc şi unde să mă caut? M-am căutat în lespedea rece din marmură care zace la căpătâiul tău şi în gladiolele albe pe care ţi le aduc de fiecare dată. Nici urmă de mine. Unde? În groapa care te-a înghiţit în cea mai ploioasă zi a unui noiembrie mohorât? Ştiu că nu e acolo, pentru că tu nu eşti acolo.
Unde să mă caut şi spre unde să mă întorc? Există Dumnezeu? Unde e? "Dumnezeu e iubire". Poate un Dumnezeu care e iubire să nu lase un om să iubească?

Şi-am suferit, Răzvane! Fiecare despărţire m-a mai frânt o dată. Dar nu durerea despărţirii m-a frânt, ci mai degrabă neputinţa de a mă fi îndrăgostit şi de a fi iubit în totalitate, cu toată fiinţa, cu fiecare bucată din mine. O singură dată am iubit mai mult, dar nici atunci pe de-a-ntregul. Am iubit pe trei sferturi, un blond cu ochi albaştri, pe care l-am sărutat mai ales în somn când m-am întâmplat să nu adorm înaintea lui. Şi-atât de mult l-am dorit şi m-am simţit a lui încât m-am speriat şi l-am alungat. M-am înspăimântat de neputinţa mea de a fi toată a lui, de puterea lui de a se fi îndrăgostit vreodată de mine, de măreţia minunii ce-ar fi putut fi şi care, mai devreme ori mai târziu, mi te-ar fi alungat.
M-am speriat, Răzvane, şi am fugit. Am fugit şi m-am oprit lângă mormântul tău. Am aşezat cu grijă gladiolele albe la căpătâiul locului care te-a înghiţit şi am sărutat lespedea rece, de parcă ar fi fost căuşul palmei tale, pe care l-am sărutat în cele mai frumoase zile şi nopţi ale vieţii mele. Câtă putere să ai asupră-mi, chiar şi dincolo de moarte? Într-o secundă am şi uitat de ochii albaştri şi m-am simţit atât de vinovată că ţi-am pângărit amintirea, încât trei ceasuri am zăcut în genunchi, plângând, rezemată de lespede. De ce mă chinui, Răzvane? De ce mi-ai luat tot? De ce mi m-ai luat? Până şi veşnicul cerşetor care îşi duce zilele prin cimitir îmi zice, de fiecare dată când mă vede plângându-mi sufletul, "Sunteţi tânără, domnişoară! Nu vă mai chinuiţi atâta!". Ce să ştie? Ce să ştie el, Răzvane? Cum să ştie că nenorociţii ăia au bătut cuiele mai ales în sufletul meu, mai mult decât în capacul coşciugului? Cum să ştie că fiecare lovitură de ciocan m-a lovit pe mine în moalele capului? Şi că fiecare lopată de pământ m-a acoperit şi pe mine. Mi-au îngropat iubirea, Răzvane, odată cu tine. M-au închis acolo, în mormântul ăla cu pământ reavăn şi nu le-a păsat, Răzvane, că eu eram încă vie. Şi tu n-ai zis nimic! Ai tăcut, ai rămas acolo şi m-ai lăsat pe mine aici, singură. Unde-ţi era, Răzvane, Dumnezeul când urlam de durere şi îi imploram să nu mi te ia? Unde era Dumnezeul meu când am rămas fără tine, fără mine, fără noi?
Cui să spun şi unde să mă duc? Cine să mă creadă că ai fost tot şi nu mai am nimic? Mă ascund, Răzvane. Mă ascund în carcasa care a mai rămas din mine, mă ascund în gladiolele albe, legământul nostru etern, florile care mă dor cel mai tare în lumea asta. Mă ascund în zâmbete aruncate la întâmplare, în flirturile de-o vară la mare, mă ascund în câte un dans frenetic şi în multe pahare de votcă. Mă ascund în muzica noastră, în amintirea ta şi în braţele prietenilor atât de dragi. Prieteni care nu îndrăznesc să mă întrebe de unde vine toată tristeţea asta şi neputinţa şi nimicnicia în care mă zbat. Pentru că o văd şi eu ştiu că ei o văd. Nu îndrăznesc să le spun. Ce să le spun? Că îl caut pe Dumnezeu să îl întreb de ce aşa? Că abia aştept să-l întâlnesc să mă cert cu el? Că tatăl copiilor mei nenăscuţi a murit, sec, într-o noapte de noiembrie? Nu ştiu cum să le zic, aşa că ne prefacem cu toţii că nu e nimic de spus şi ne vedem mai departe de viaţă. Ei cu ale lor, eu cu nimic al meu.
Trimiteţi Dumnezeul, Răzvane, să-mi arate drumul. Să mă aducă pe mine, mie. Să mă înveţe cum să trăiesc fără tine.
Mi-e sufletul în doliu, de zece ani, şi oricâte culori aş purta, niciuna nu-mi şterge pata neagră din bucata de suflet rămasă. Nimic, Răzvane. E tot al meu şi nimic nu-mi aparţine. Alerg ca o disperată spre nicăieri şi spre nimic al meu. N-a mai rămas urmă de suflet şi simţire în mine, Răzvane. Nimic. Şi nu pot nici să te urăsc şi nici să mi te uit. Dar mă vreau pe mine înapoi! Pe mine şi al meu.
Sunt singură, Răzvane! Singură, şi tu nu eşti nicăieri...

...
- Bună ziua. Vreau şi eu patru gladiole albe, vă rog.
- Aoleo, da' cine a murit frumoaso? Nu vrei mai bine să-ţi fac o coroniţă frumoasă?
- Nu, mulţumesc. Patru gladiole albe.
...

Cine să-i zic, Răzvane, c-a murit?