Viaţă şi blestem

Capitolul 9

În faţa uşii garsonierei sta Mihai.
- Te aşteptam. Te-am văzut când ai plecat, dar n-am reuşit să te mai ajung.Mă îngrijorasem.
- Mda. Am avut ceva de rezolvat.
Cheile zdrăngăne şi breloacele metalice se izbesc de uşa din stejar, în timp ce Andreea se chinuie să o descuie.
Mihai intra în urma ei şi se aşează pe pat.
Se duce la frigider, scoate o sticlă de Jack, o pungă cu gheaţă şi două pahare.
- Hai noroc! Să bem pentru oameni fericiţi.
Andreea, iartă-mă dar ce s-a întâmplat? Eşti foarte schimbată. Eşti... răvăşită.
Ea izbucneşte într-un râs nervos şi bea paharul până la fund.
- A murit Dinu.
În timp ce rulează o ţigară, îi povesteşte despre ea.
Copilărie, moartea mamei, Dinu, Eduard, sarcina, tot.
- Auzi, ce-ai zice să nu plec în seara asta? Să stau aici, să vorbim. N-aş vrea să te las singură.
Ea continua să râdă, în timp ce face cerculeţe din fum, şi mirosul de marijuana pătrunde în mobila veche.
După trei zile Mihai e tot acolo, la celălalt capăt al patului.
Ţeasta mai, mai să-i pocnească.
Habar n-avea că pe lângă somnolenţă, clorfeniramina provoacă şi dureri de cap.
Se ridică, mai bea o gură de Jack şi se îmbrăcă în rochia albă din borangic.
- Ce faci?
- Plec.Mă duc la înmormântare.
- Vrei să vin cu tine?
- Nu.Aş vrea să fiu singură.

În marea de oameni îmbrăcaţi în negru, ea e îmbrăcată în alb. Stă sprijinită de un copac şi plânge.
Părul vâlvoi, buzele uscate, ochii roşii. Imaginea perfectă a sfârşirii umane.
Preotul spune ultimul "Amin!" şi capacul sicriului îl acoperă pentru totdeauna pe Dinu.
Ciocanul izbeşte cuiele, pecetluind hotărârea entităţii supreme, Moartea.
Fiecare lovitură o face să se înconvoaie de durere, de parcă pe ea ar ţintui-o. Ce obicei barbar să bată sicriul în cuie! Şi dacă mortul vrea să iasă, ce face?
Nu mai aude nimic. Totul pare a fi un ecou, la mii de kilometri distanţă.
Pe rând, toţi prietenii lui Dinu o îmbrăţişează. Ultimul rămâne Vlad.
- Aş vrea să ştiu ce să-ţi spun. Aş vrea să pot..
- Sunt însărcinată. O să avem un copil.
- Andreea...
- Nu! Nu spune nimic. Asta a fost ziua nunţii noastre. Azi, pentru totdeauna, m-am unit cu Dinu. Ştiu că şi-ar fi dorit altceva, dar pentru moment, asta e tot ce i-am putut oferi.

Dacă acolo sus ar exista un Dumnezeu, acum ar îngenunchea în faţa fiinţei pure. Dar Dumnezeu a murit de mult şi Andreea a rămas singură.

În drumul spre casă se opreşte în parcul în care s-au plimbat de atâtea ori, singuri sau împreună.
Se aşează pe banca lor şi parcă-l vede venind spre ea, ori chemând-o la el.
Acelaşi bătrân cu părul şi barbă albă, îmbrăcat în pantaloni peticiţi, o prinde de mână.
- Nu plânge! Fericirea nu e aici!... şi dispare.

Eduard se plimba agitat, de la un capăt la celălalt al holului.
După ce în ultimele luni singurii prieteni i-au fost marijuana şi Jackul, Andreea e mamă.
Fetiţa are ochii verzi şi seamănă cu Dinu.
- Maria Diana!
- Şi Andreea?
- Nu! Destinul Andreei e trist.


-va urma-