luni, 26 septembrie 2011

Despre iubiri

E aşa de greu să iubeşti o himeră. E greu să te trezeşti în fiecare zi din vis.
Citeam undeva... ba nu! Vorbeam cu cineva. Să zicem. Un cineva pe care nu-l cunosc. Sau poate mi-am imaginat... Mă rog, deviez.
Să zicem că vorbeam cu un străin. E mai bine aşa.
Un străin care iubea o fată. Ca-n poveşti! (şi fata şi iubirea) Şi o iubea de mult timp. Într-un fel cum n-am crezut că un bărbat poate iubi. Într-un fel în care numai imaginaţia unui om avid de iubire poate iubi. Da, da! Iubirea din imaginaţia ta n-are nici o legătură cu iubirea aievea. Mai ales dacă e... imposibilă, ca să nu-i zicem neîmpărtăşită.
Imaginea unei iubiri proiectate s-ar putea să-ţi dea universul peste cap dacă dai nas în nas cu ea.
Dar cum pot oare, să-ţi spun ţie, străine, că e totul o chestiune de imaginaţie?
Povestea e aşa: fiecare om e perceput într-un fel de tine, diferit de cum îl văd ceilalţi. În condiţiile în care îl mai şi iubeşti, situaţia se schimbă dramatic. Ai capacitatea de a vedea doar calităţile acolo unde toată lumea vede defecte. Îi contrazici pe toţi cei care cred că nu există perfecţiune şi-l arăţi cu degetul pe omul ăla, pe care tu-l iubeşti.
Dar atunci când cestiunea nu e reciprocă, găseşti tot felul de scuze şi cauţi argumentele pentru care iubirea ta nu se consumă. Da, am zis bine! Scuze şi argumente. Pentru că dacă tu iubeşti omul, şi omul te iubeşte pe tine, nu e nimic fizic care să vă stea împotrivă.
Ştiu, îţi sună a un fel de nemernicie din partea mea să-mi dau cu părerea despre ce simţi tu. Dar nu despre asta este vorba. Ci, cumva, dacă vrei, despre fiecare în parte, la un moment dat.
Opt ani la rând, am iubit acelaşi om. Nu m-a împiedicat în nici un fel să mă îndrăgostesc pe lângă. Mi-am văzut de viaţă şi de ale mele, cu el în suflet. Un prieten drag, un om frumos. Visăm cum e să fim împreună, ce vesel ar fi totul cu el aici. Dar nu am fi stricat o prietenie frumoasă, eram departe, ştiam prea multe, universul era împotriva noastră şi altele. Scuze şi argumente.
Şi într-o zi s-a întâmplat. Şi-a fost frumos şi a fost bine. Minunile ţin 3. Trei zile, trei săptămâni, trei luni. Iubirea ţine trei ani. La noi minunea a fost trei săptămâni. Am lungit-o vreo două luni, dar asta-i altă poveste.
Ce încerc să-ţi spun e altceva. Când lucrurile nu funcţionează pe principiul văzut-plăcut-luat, e de rău. Mă rog, poate fi de bine, doar dacă eşti un personaj al lui Marc Levy. Dacă ajungi să-ţi imaginezi iubirea cu un om şi într-o zi se întâmplă, o să trebuiască să-ţi aduni sufletul făcut bucăţi.
Ok, hai să-ncep să fiu coerentă, zic! Bun...
Tu o iubeşti pentru că: e frumoasă, arata bine pe tocuri, râde mult, trăieşte fiecare clipă, e delicată, e deşteaptă, citeşte mult, e cultă... e mimosa pudică, iar ţie ţi-ar plăcea să ai grijă de ea toată viaţa.
Ne-am înţeles până aici? Bun. Mai departe.
Se-ntâmplă întâmplarea şi-ntr-o dimineaţă cu ea lângă tine în pat. Dezbrăcată şi nemachiată. Încet, încet prinţesa îşi pierde din strălucire.
Mâine îşi aduce un tricou (periuţa de dinţi deja i-ai cumpărat-o tu), poimâine două cărţi şi tot aşa. Şi iacă în două luni v-aţi mutat împreună.
Şi uite-aşa, se duce toată minunea. Şi ai s-o vezi şi plângând şi tristă şi nervoasă. Şi când aruncă toate cărţile şi citeşte reviste glossy şi când în loc de teatru preferă un soap opera.
Şi toate visele tale se duc pe apa sâmbetei, că tu altfel ţi le-ai imaginat pe toate.
Şi nimic n-ar avea vreo importanţă dacă ea te-ar iubi la fel. Dar aşa-i că nu vrea să stricaţi o prietenie frumoasă?!

marți, 13 septembrie 2011

À bientôt

Nu poţi să vii şi să pleci când ai tu chef. Nu poţi să dispari fără nici un cuvânt. Nimic nu-ţi dă dreptul să condamni un om, prin tăcere.
Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie. De data asta, faci schimb de locuri cu celălalt. Şi o să fii tu cel care iubeşte, cel care crede, cel care speră. Şi într-o zi te trezeşti singur, în mijlocul tuturor.
Şi nu e nici pe departe ceea ce ţi-ai dorit. Când te trezeşti singur, în mijlocul tuturor, când n-are cine-ţi întinde o mână, când nu ai cui să zâmbeşti. Abia atunci începi să crezi că viaţa ta e doar un vis, din care, cu disperare, ţi-ai dori să te trezeşti.
Şi ce faci atunci? Nu faci nimic. Te aşezi şi dormi. Şi ţi-ai dori ca somnul să se termine când vei fi uitat de tot şi de toate. Dar nu poţi. Societatea şi viteza cu care se petrec lucrurile nu-ţi dau voie să te opreşti. Nu ai forţa materială şi nici fizică să fugi, să te ascunzi, să uiţi. Nu eşti singur împotriva tuturor. Eşti singur şi atât. Şi ca să eviţi dramele şi mila şi cuvintele de complezenţă, ce faci? Zâmbeşti. Un zâmbet fals, pe care nu-l mai citeşte nimeni.
Încerci să-ţi pui o armură şi să mergi mai departe. Să faci să pară că totul e bine.
Şi când inevitabil cineva întreabă ce e cu faţa asta, de câteva zile, cine răspunde i locul tău. " Nu doarme! " Şi e bine. E bine ca lumea să creadă că faţa posomorâtă se datorează doar câtorva nopţi de nesomn. E bine că nimeni nu vede mizeria în care te zbaţi şi nimicnicia pe care o simţi.
Când nu pui lacăt pe toate uşile şi nu dai nimănui răgazul să observe ce e dincolo de zid, îţi acorzi ţie timp. Şi răgazul necesar să cauţi soluţii şi variante şi metode să ieşi. Te aduni, tu pe tine, pentru că nu ştie nimeni să lipească bucăţile aşa cum o faci tu.
Dar e o chestiune de timp până când toată lumea să înţeleagă că nu e chiar totul cum vrei să fie. Şi tu nu-ţi mai permiţi să nu-ţi fie bine.
Şi atât. Că sună ceasul şi trebuie să te ridici şi să abandonezi patul şi pijamalele în care ai zăcut bolnav de victimita.
Şi ţii capul sus încercând să te comporţi altfel decât simţi, că oamenii să nu vadă decât zâmbet şi cel mult o faţa obosită.
Şi o să fie bine, ştii. E doar o chestiune de timp.