De dincolo de ziduri

Cu zâmbetul încleştat în tâmple, şi ochii goi, ce nu-s ai ei, fetiţa plăpândă mai cere o fărâmă de timp, în vremea lor. A oamenilor buni ce ştiu să-i zâmbească, a bătrânilor blajini. Mai cere o fărâmă de timp pe tărâmul cu soare, cu fluturi şi migdale.
La porţile cetăţii păzesc doi călăi înalţi, acoperiţi cu totul şi-n mâini ţin lance ascuţite.
Fetiţa, îmbrăcată-n negru, atârna de mâna bătrânei ce o târăşte care poartă.
- Te rog buno, nu mă mai duce acolo!
- Miruna, trebuie să pleci!
- Te rog, opreşte-mă cu tine! Rămân aici! Vorbesc eu cu Regele.
- Trebuie! Iar Regele nu-şi pleacă ochii asupra unei copile aşa de mici.
- Dar...
- Hai, grăbeşte-te, călăii ne aşteaptă.
Şi din tot trupul mic se naşte un vuiet şi-un zbucium, şi toată cetatea se zdruncină de plânsul fetiţei.
În barba bătrânei se-nnoadă râuri de lacrimi, şi peste tot la ferestre se văd oameni jelind.
Dar poarta-i aproape, iar în palatul mare Regele plânge şi el.
- Maiestate, fetiţa nu vrea să plece!
- Ce spui tu, slugă?
- Maria ta, hai s-o oprim printre noi. Vom spune că a murit.
- Macarie, naştem război cu oamenii dacă se află că fata nu e moartă!
În vremea asta poartă se deschide, şi bătrâna dă drumul fetei. Călăii o înfaşcă, şi o pornesc aşa, pe drumul spre Pământ.
Şi fata plânge, şi cere îndurare. Îi roagă să o lase acolo, în mijlocul pustiului, şi-or zice c-au mâncat-o lupii.
Dar oameni hâzi, călăii, uitaţi de Rege, nici nu aud suspinele copilei.
Bătrâna se întoarce, şi-n drumul spre palat, se aşează pe prispă unei case şi plânge înfundat. Din tinda casei iese un sugar, mergând de-a buşilea, şi o priveşte cu ochii mari şi curioşi. Un alt copil, mai mare, de vreo 5 ani, aşa, iese şi el şi se aşează lângă ea.
- Unde-i Miruna, buno?
- Miruna nu mai e! S-a dus!
- Adică s-a întors acolo? Şi Regele?
- Ce să ştii tu?!
Călăii mergeau grăbiţi spre cea mai îndepărtată ieşire din cetate. De aici, urma să o ia ceilalţi.
Dar copila nu se oprise din plâns, şi încă mai cerea îndurare.
Ştia deja ce o aşteaptă pe Pământ. Doar de acolo venise. Aceeaşi oameni reci, aceleaşi zile cu nori. Şi toată viaţa s-a luptat să scape de acolo. Şi-acum, când în sfârşit reuşise, doi călăi o duc cu forţă înapoi.
Un munte de pustiu, un veac de singurătate, o imensitate de rău, şi nici un zâmbet nicăieri. Nimic de bine. De mâine îşi va lua din nou în cârcă poverile de oameni mari, deşi ea nu-i decât un biet copil.
A simţit mereu că nu e de pe aceeaşi planetă cu ei. Acolo de unde vine oamenii nu-s răi, nu mint, nu ştiu să facă răutăţi, or să provoace suferinţă. Întocmai că în locul de unde pleacă acum.
Apropiindu-se de graniţa ce desparte cetatea de Pământ inima bubuie în piept, corpul tremură tot, şi picioarele se împleticesc. Cu buzele vineţii de-atâta durere şi plâns, fetiţa se scurge fără viaţă din mâinile călăilor, şi cade secerată. Dar fără să-ntoarcă capul spre biată copilă, aceştia doi o ridică pe sus, şi mai că aleargă, de parcă abia aşteaptă să scape de trupul micuţei.
Şi din tot gardul mic o poartă se deschide şi-n depărtare se vede tărâmul de dincolo de cetate. Călăii o lasă aici, urmând să vină alţii s-o ridice.
Auzind cum poartă grea se închide în urma ei, fetita revine la viaţă. Şi plânge, şi imploră. Zădarnici suferinţe! Căci mâna doctorului ei se-ntinde şi-o ridică. De fel nu-i doctor, dar se îmbracă-n alb, întocmai ca un înger, şi-alină oameni în durere. Ce nu ştie el acum e că pe micuţă n-o salvează. Din contră! Căci durerea îi e mai mare acum decât atunci când a plecat de pe Pământ.
- Să nu spui nimănui unde ai fost, şi nici ce ai văzut.
- Oricum n-o să mă creadă nimeni, aşa că... Dar nu m-aş putea întoarce?
- Miruna, eşti încă un copil, şi nu pot cum să-ţi spun. E doar o lege a firii!
- O lege a firii ce mă chinuie pe dinăuntru, şi-mi mistuie tot sufletul.
- Eşti numai un copil... ce ştii tu oare de suferinţi şi alte doruri?!
- Tu nu-nţelegi! Acolo, pe Pământ, eu nu mai sunt de mult doar o copilă. Dar tu n-ai cum să ştii. Când voi păşi dincolo de acest tărâm tu n-ai să mă mai vezi.
- Ba te-am văzut Miruna. Erai la fel de mică.
- Ah, ce să ştii tu? M-ai văzut atunci când am murit întâia dată. Tu oare nu-nţelegi că Regele nu vrea ca tu să vezi viaţa de pe Pământ. Ai suferi cât chin există acolo. Şi-apoi, nici n-ai mai vrea să-ntorci oamenii de-aici, de la Cetate.
- Dar tu nu eşti moartă. N-ai murit niciodată.
- Să ştii că n-am murit. Am înviat! Şi te implor acum, în ultima secundă, să mă laşi aici. Te rog!
- Aici unde?! Tu nu-nţelegi că doar te-ai rătăcit? Acum te-ntorci acasă, căci ea nu e aici.
- Eu nu-nţeleg... Ha! Ce să ştii tu, eşti doar un înger!
În timpul ăsta, la Palat, bătrânul Rege se-aşează pe un jilţ înalt, jelind şi întrebând de oare n-a greşit.
- Macarie, crezi oare, că ar fi bine ea să rămână aici?
Dar fu-ntrerupt de biata bătrână, ce intra şchiopătând.
- E prea târziu, Maria Ta! Călăii s-au întors la poartă, iar ea-i deja cu îngerul.
- În toţi vecii, de când mă aflu-aici nu s-a-ntâmplat să mă-ndoiesc de-un om. Şi ea... atâta suferinţă în aşa trup plăpând.
- Maria Ta, ce facem cu Matei? Că va-ntreba de ea! Acuma doarme, dar când se va trezi?!
- Vom spune că-i acasă, nu vreau să-l mai minţim.
- Dar Maiestate, el nu mai ştie că-i viaţă pe Pământ. Şi-ar însemna să-i spunem toate, şi ce caută-aici. Să-i spunem toţi ultimii 5 ani de când n-a mai plecat?
- Nu, ai dreptate! Atunci vom spune că am făcut-o înger, şi c-am trimis-o să cerceteze Dealul, de mână cu Gavril!
- Prea bine maiestate. Atunci mă duc, să fiu acolo acolo când se va trezi.
- Mergi!
Iar îngerul Gavril, în vremea asta, ducea cu el micuţa fată, de parcă nici n-ar auzi suspinele-i şi jalea.