Aceeaşi garsonieră din mijlocul Bucureştiului, aceeaşi pereţi care se prăbuşesc deasupra ta. Îţi faci o cafea, deschizi calculatorul şi playlistul cu SIA.
Ieşi pe balcon şi tragi adânc aer în piept. Cana verde de cafea, priveliştea intunecata din balcon, mirosul garsonierei. Totul îţi este atât de familiar.Ai vrea ca pentru o vreme să fugi de ele. Mai ales că totul a început să te doară. Din nou.
Fiecare colţişor păstrează o amintire din ceva. Din ce ai iubit, din ce ai urât, din fiecare lacrimă şi zâmbet de aici.
Telefonul prăfuit începe să sune şi te trezeşte din starea de moleşeală.
- Zi repede, ce faci!
- Beau o cafeaua, tu?
- Acum? Las-o dracu' de cafea. Dăm o fugă la munte?
- Cu cine?
- Noi doi.
- Voiam să dorm.
- Altă dată! Vin să te iau.
Mă arunc în maşină, mă descalţ, las încă puţin scaunul pe spate şi-ntind picioarele pe bord.
- Ca-n vremurile bune! - Şi-ncepem amândoi să râdem
Mi-era dor să fim prieteni. Ne completăm perfect. Apare exact atunci când trebuie. Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu. Eu? La fel!
E un lucru care vine de la sine, îl simţim şi n-am încercat vreodată să-l explicăm. Ce rost să găseşti logica în lucrurile perfecte?
La 180km/h mi se pare că pedala de acceleraţie e la mine. Senzaţiile sunt peste puterea mea de a-nţelege.
Adrenalina amestecată cu Metallica şi vant de vară îmi aduce minte că fericirea stă în lucrurile mărunte.
Într-un final ajungem. Sus la Moeciu, în căsuţă mică, de care nu ştie nimeni. E poate prima dată când vorbesc despre ea.

Ne aruncăm bagajele în camere şi ieşim. Înfăşuraţi în pleduri groase ne legănam în balansoarul din mijlocul curţii. Îmi sprijin capul pe umărul simpaticului meu prieten şi filozofăm despre viaţă. A mea, a lui, a oricui.
- Ia zi-mi, cum îţi mai e?
- Neaşteptat de bine.
- Aha! Şi-n rest?
- Doar mă cunoşti!
- Serios, nu te-ai săturat să porţi măşti? Să fii altceva?
- Mi-a fost destul de greu, dar acum sunt parte din mine şi le schimb cum vreau.
- N-aş crede. Dar e alegerea ta, şi dacă aşa-ţi e bine...
- Îmi e, ce să zic... Până la urmă nu ăsta vor? Zâmbete, fericire, indiferenţă.
- Şi de când îţi pasă de ei?
- Dintotdeauna! E frustrant să fii omul bun căruia i-o trag toţi.
- Şi-asa am devenit omul pe care nu-l mai atinge nimic, fetiţa veselă din grup, femeia fatală din visele lui.
- Înţeleg că ai declarat război!
- L-am declanşat. Sunt creaţia oamenilor şi-a acţiunilor lor de-a lungul timpului. Păcat că războaiele au victime colaterale, şi-au început să cadă capete nevinovate.
- În dragoste şi-n război totul e permis.
- Momentan ne războim. Dragostea... altă dată.
- Nu-ţi e greu?
- O, ba da! Dar mai mult de-o părere de rău n-am ce să le dau!
- Nu-ţi e dor să fii om?
- Om sunt, dar nu mai sunt umană de ceva vreme.
- Bine, şi nu-ţi e dor?
- De ce? Umanitatea se rezumă la nopţi pierdute în plâns şi scris. Dacă mâine aş renunţa la ce sunt azi m-aş îndrăgosti şi s-ar duce dracu' tot!
- Adevărat, dar aş zice să nu renunţi la tot.
- Tu vorbeşti? De când n-ai mai iubit? Ştii foarte bine ce simt şi de ce.
- Mda. Fantomele trecutului bântuie încă, poate prea mult. Scheleţii din dulapuri cad peste noi şi ne sparg capetele.
- Când o să simţim nevoia să fim umani rămâne valabilă promisiunea din toamnă.
- O să ne îndrăgostim unul de altul, fără niciun fel de prudenţă şi fără semne de întrebare.
- Până atunci rămânem Iron Man şi Wonder Woman şi fugim, pe ascuns, la Moeciu.
- Auzi, da' el cum e?
- Cum să fie... un altul puţin mai stilat şi mai cu bun simţ.
- Te-ai îndrăgostit?
- Sper că nu.
- Şi deci? Ce-ai de gând?
- Nimic. Iau totul exact cum a venit. Fără nici un plan şi fără speranţe. Rece şi obiectiv. Momentan eu îmi joc perfect rolul de sedusă şi el de seducător.
- Să nu te arzi.
- Când or să apară scânteile o să fug.
- Celălalt? L-ai devorat?
- Nici pe departe. Am fugit. Păstrez bileţelul ascuns în portofel şi adulmec mirosul de Black XS între două etaje. E imoral, ştiu! Dar moralitatea nu mi-a făcut niciodată bine!

N-am mai văzut de mult un cer senin. Nici nu mai ştiam că există lună şi stele.
Stăm aşa, înfofoliţi în balansoar, ore în şir fără să ne mai spunem nimic. Deja ştim totul.
Spre dimineaţă ne retragem în camerele noastre. Simpaticul meu prieten mă sărută apăsat pe frunte, cu o tristeţe pe care o înţeleg perfect.
Peste mai puţin de 12 ore o să ne aruncăm în maşină. El o să-şi îmbrace armura, o să-şi pună ochelarii Ray-Ban şi-o să adopte aceeaşi atitudine de "untouchable".
Eu?! Picioarele desculţe pe bord, îngheţ orice simţ şi zâmbesc. Şi-o să gonim spre oraş.
De mâine redevenim noi, fiinţe fără suflet, insensibile şi egoiste.
Noi, oamenii de lut.
Lăsăm în urmă un Moeciu veşnic acolo, fidel şi răbdător, o căsuţă mică ascunsă în munţi, şi dramul iubire pe care nu l-am schilodit.