marți, 10 aprilie 2012

Tranşee goale

Ne-am învăţat cu toţii să ne lamentam! Să ne aruncăm grijile şi deciziile în spatele altora, de parcă cineva ar fi obligat să poarte povara propriei noastre neputinţi. Sau dintr-o anume nesiguranţa, frică sau ce s-o întâmpla acolo în sufletul tău, hotărăşti să nu mai vrei. Ce? Orice! Să vezi, auzi, să simţi, să întâlneşti... nu are nici o importanţă. E suficient să nu mai vrei. Şi găseşti repede un altul din cauza căruia ai hotărât aşa.
Hai să facem un târg! Tu-ţi iei înapoi povara asta hidoasă pe care mi-ai prins-o de spate şi eu te salvez de clasicele văicăreli. Nu întreb nimic, nu zic nimic. Mă întorc şi plec. Atât! Dar du-ţi tu în spate greutate pe care, iresponsabil, mi-ai plasat-o mie! Ce zici?
Plec, mă ascund, fug... Nimic din toate astea. Rămân aici, cu picioarele bine înfipte în pământ, o coloană vertebrală încă dreapta şi un cap sus, a cărui privire atinge norii. Nu mai plec nicăieri! Tu fă ce vrei. Dar eu rămân aici să mă lupt cu stihiile vremii. Eu azi am chef să lupt. Şi e războiul meu, în care tu nu ai nici un amestec! Am să mi-l duc singură, decizia e a mea. E câmpul meu de luptă pe care am murit de atâtea ori şi dacă e nevoie am să mai mor o dată! Dar tu să pleci şi să nu-mi arunci în fata vorbe aiurea, cu iz de bice. Nu, nu e vina mea! Nu eu sunt responsabil pentru tot ce simţi sau ce nu vrei. Hai, du-te! Pe-acelaşi drum pe unde ai venit, sau alege altul. Pentru diversitate!
Şi să nu crezi că n-am să plâng! Sau c-o să o fac. Nu presupune, nici eu nu ştiu! Dar nu îţi face griji, asta e lupta mea. Sângele împrăştiat în şanţuri nu e de la tine. Amintirea baionetelor şi a sudălmilor, nici asta nu-i a ta! Ţipetele şi urletele, vaietele de care s-a cutremurat tot câmpul n-ai cum să le fi auzit. Pentru că-s ale mele şi mi le port cu mine! Iar tu?! Tu du-te! Cum de ce? Războiul ăsta n-am putea să-l ducem împreună. Un camarad rănit pe care să-l duc în cârcă e chiar prea mult şi pentru mine!
Ai să tresări, să zici c-ai să te lupţi! De unde?! Ai şi fugit deja! Aşa că... du-te! Du-te odată! Şi lasă-mă să mi le duc până la capăt. Sunt ale mele şi nu cer nimănui să-şi asume vreo parte dintre ele! Aşa cum nici atunci când am iubit sau am urât nu a fost vina nimănui. Nici când am plâns şi râs, sau am plecat, sau am ales să stau! Nici picioarele în mare nu mi-a zis nimeni să-i bine să le bag! Le-am simţit eu pe toate. Dacă a fost bine sau nu aveam să aflu mai târziu şi măcar n-aveam pe cine dă vina! Le-am luat, asumat, trăit şi unele... uitat! Şi dacă mi-am închis sufletul în carapace de scoică şi l-am ţinut în întuneric, ce? Şi dacă apoi l-am izbăvit şi i-am dat drumul şi el s-a-ndrăgostit? Eu, eu, eu! Doar eu am putut face toate astea! Aşa că nu te plânge... toate-s ale tale! TOATE! Poartă-le! Du-le cu tine, îţi zic eu că e mai bine! Şi lasă oamenii din trecut acolo unde sunt! Nu-i duce după tine şi nici nu-i mai chema. Lasă-i acolo, iar dulapul lor fereacă-l cu lacăte mari, cifrate!
Aşa că ştiu şi azi de ce e bine să nu-ţi împrăştii sângele pe câmpul meu de luptă! Şi-n plus, aici sunt ulii negri, şi corbi, şi ciori, şi vulturi! Au să te sfârtece să te mănânce, să te împrăştie şi să te amestece în rămăşiţele celor care nu au înţeles că trebuiau să plece. Tu ai înţeles, dar nu ştiu de ce vrei să fiu eu de vină!
Lasă-mă, că-s din trecut! Nu mă duce cu tine, că mi-e bine aici!
Hai, du-te! Că nu am timp de tine şi de explicaţii lungi întortocheate! Uite, mă mai ridic o dată din tranşee, să vezi că n-am murit şi sunt aici să lupt!
Hai du-te! Că nu ai tu ce face pe câmpul ăsta mare. E-o bătălie seacă, pe viaţă şi pe moarte, fără nici o altă miza! Ori mori, ori trăieşti! Pe-aici solii de pace au uitat cum să ajungă. Au fost odată, dar n-au avut cu cine, aşa că au plecat! Deci, poţi să pleci şi tu! Hai, du-te! Ah, era să uit că ai plecat deja!