duminică, 15 februarie 2009

Viaţă şi blestem

Capitolul 4

De la etajul 9 lumea e foarte diferită!
Oamenii sunt mici, zgomotul străzii aproape că nici nu pătrunde, răsăritul e mai vesel, iar culorile apusului sunt mai aprinse.
Camera nu e foarte mare, dar e caldă şi din ea parcă nu lipseşte nimic. Poate doar zâmbetul...
Biblioteca neagră găzduieşte zeci de cărţi, diferite ca mărime, formă, culoare şi conţinut. Statueta mare de abanos stă sprijinită de uşa balconului.
E un spaţiu intim, ce aparţine unei singure persoane.
Andreea s-a mutat aici imediat ce a plecat de acasă. Banii pe care mama i i-a strecurat în geanta au ajutat-o să-şi plătească taxa de admitere, chiria pentru câteva luni şi cheltuielile obişnuite.
Deşi acasă fusese obişnuită să nu-i lipsească nimic, niciodată, şi cu toate că nici acum nu se simţea privată de ceva, situaţia actuală n-o putea linişti întru totul. Realiză că e greu să fii singur, dar dacă asta era preţul cu care trebuia să-şi plătească descătuşarea, atunci era mai mult decât încurajator.
Prima lună şi-o dedicase ei şi atât.
Avea nevoie de linişte. Trebuia să se bucure de minunea pe care o trăia.
Facultatea nu-i ocupa foarte mult timp, mai ales că-şi dădu destul de repede seama că cele mai importante erau seminariile. La cursuri aproape că nu se ducea deloc.
Şcoala însemna oameni, implicit socializare, lucru pe care l-ar fi dorit acum în ultimul rând. Vroia şi îi plăcea enorm să stea singură.
Toamna, care era deja la jumătate, era foarte caldă. Era mai degrabă o toamnă târzie. Asta îi oferea posibilitatea să stea ore în şir pe balcon, să citească, să privească în gol sau să viseze.
În 19 ani niciodată nu fusese mai liniştită, mai fericită, decât acum. Simţea mirosul bucuriei de a fi singură, de a fi ea.
În serile în care fericirea atingea cote maxime, Andreea ieşea să se plimbe. Pe străzi, prin parcuri, în general seara, pentru că erau foarte puţini oameni. Mirosul de flori şi iarba din parc o îmbătau de fiecare dată şi trezeau în ea o poftă nebună de viaţă. Gustă din toate nebuniile ce i se iveau în drum.
Dar nici mirajul singurătăţii, nici garsoniera ei, nici cărţile, şi nici mirosul ierbii şi al florilor din parc nu puteau înlocui dorul de mamă. O iubea mai mult decât orice avea acum şi-i era greu. Păstrau legătura prin telefon, cel puţin o dată pe săptămână şi prin scrisori.
Glasul mamei o întărea şi-i ostoia dorul înfiorător. O auzea că este fericită pentru ea şi asta îi dădea forţele necesare să meargă înainte.
Aşa a trecut o zi, două, o săptămână, până când Andreea şi-a dat seama că a trecut aproape o lună şi jumătate de când era singură.
Deşi avusese întotdeauna cam tot ce-şi dorise, nu se obişnuise cu o existenţă extravagantă. Totuşi îşi dădea seama că va trebui să facă ceva ca să supravieţuiască. Banii pe care îi primise de la mama n-aveau să-i ajungă mereu.
Dar ce să facă? Chiria era asigurată doar pentru câteva luni, iar cărţile de la facultate costau destul de mult şi avea mare nevoie de ele, mai ales că pe la şcoala nu trecea decât pentru seminarii.
Prima dată şi-a făcut CV-ul şi apoi a început să caute anunţuri de angajare pe internet.
Primul anunţ l-a găsit destul de repede: "angajăm tineri studenţi sau absolvenţi în domeniul IT, cunoştinţe avansate limba engleză, cunoştinţe medii programare, sisteme de operare şi harware PC."
Studentă la Cibernetică era, engleza o ştia foarte bine; părea să i se potrivească.
Prima aplicaţie, primul interviu, primul job. Salariu suficient cât să-i acopere cheltuielile şi ceva în plus. Şi poate cel mai important, programul care nu-i afecta în nici un fel activităţile zilnice. Putea lucra de acasă. În prima zi a lunii primea taskurile iar la birou mergea o dată pe lună: când îşi luă salariul şi în aceeaşi zi preda şi proiectele.
Acum chiar se simţea cu adevărat norocoasă. Era mai mult decât ar fi putut spera vreodată.
A doua zi după obţinerea jobului, Andreea merse la târgul de carte şi cu tot ce-i mai rămăsese din primii bani, de acasă, îşi luă toate cărţile pe care şi le dorea sau al căror titlu o făceau curioasă.
Hrăni cu mare drag rafturile însetate ale bibliotecii negre din cameră.
Un prim vis, care se născute în noua viaţă, se împlinise.

La biroul micuţ din cameră, în faţa calculatorului, sta Andreea, care tastează de zor şi trage însetată dintr-o ţigară.
Lucrează la primul proiect. Nu e foarte greu, dar ar vrea să fie perfect.
Degetele lungi, care aleargă zgomotos pe tastatura sunt întrerupte de ţârâitul telefonului.
- Alo, mama?
- Bună seara, domnişoara Andreea! Sunt Ioana, dădaca dumneavoastră.
- Ah Ioana! Ce faci? Chiar vroiam să vă sun zilele astea.Vă dau o veste minunată. M-am angajat! Aş fi vrut să-i spun mamei prima dată, Dar ştiu că te pricepi să păstrezi secrete.
- Domnişoară, eu... vreau să vă spun că... adică... trebuie să vă spun. Doamna Maria, mama dumneavoastră... a murit!

Telefonul se izbeşte de parchetul maro închis şi se sfărâma în zeci de bucăţi!

-va urma-

8 comentarii:

SmallStrAnger spunea...

Ca de obicei.. ma trec fiorii cand citesc.. ceea ce scrii
Frumos :)

camy spunea...

foarte tare...si de data aceasta...of...acum iarsi o sa ma ti in suspans....cu un asa final...!!! foarte frumoasa povestea si ...foarte interesanta::)))

Anonim spunea...

Frumos, recunosc, pe mama nu ma asteptam sa o omori(sper doar sa nu fii opusul lui bruce willis, daca el ii salveaza pe toti tu sa-i omori pe toti), dar in contextul asta merge manusa, asta a fost un prim pret pe care a trebuit sa-l plateasca penrtu un prim vis implinit...

sabina spunea...

@smallstrangr&camy: ma bucur ca va place,si mai ales ca sunteti mereu aici:)
@anonim: si e abia primul pret,si intr-adevar,si primul vis...

steliadis spunea...

of doamne... de ce ma trec fiorii de cate ori te citesc? esti fantastica. de fiecare data cand termin de citit ma simt ca un copil caruia i se ia jucaria... o vreau inapoi.

sabina spunea...

@steliadis: rabdarea este un copac foarte batran,ale carui fructe sunt extraordinar de dulci!:)

UN OM spunea...

in cazul asta am sa astept sa se coaca... desi la capitolul rabdare stau f prost :-)

sabina spunea...

@un om: inteleg:)adevarul e ca si eu abia astept sa vad cum se termina povestea...pentru ca,foarte sincer,habar n-am!!!

Trimiteți un comentariu