Povestea Noastra

O frumoasa zi de februarie. Deschid geamul. Privesc soarele, lacrimez. Il salut ca sa fac pace cu el... Imi zambeste. M-a inteles, dar nu se poate da de gol. Ma hotarasc sa profit de frumuseta uluitore a aceastei zi. E atat de frumos. Ma imbrac si fug pe strazi. Nu stiu exact ce vreau sa fac, stiu doar ca vreau sa ma bucur. Mult timp ma gandesc daca sa ma opresc in parc sa sa fug la gara... Unde m-as putea urca in trenul vietii mele. Trag o fuga in parc. E aproape. Toti oamenii se bucura de soare. Se plimba: copii, parintii si bunicii. Toti au ales sa iasa din casa. E frumos dar prea comun. Vreau mai mult decat o simpla plimbare prin parc. Fug la gara. Nu trebuie sa pierd nicio secunda din ziua asta. Trebuie sa o fructific la maxim. Astazi e ziua cea mare.
Astazi este ziua in care am curajul sa aleg. Astazi voi alege ce fac cu viata mea.Mereu am mers pe principiul ca fiecare isi alege viata pe care vrea s-o traiasca dar, pana azi, n-am avut curajul sa aleg. Pur si simplu am urmat sirul evenimentelor care veneau si veneau si veneau in viata mea.
Scoala, parinti, pareri...multe pareri...multi omen in jurul meu...fiecare avea cel putin cate o parere despre ce este mai bine pentru mine, chirie, serviciu, bani, iubiri pe care mi le doream si nu au fost, iubiri care ma doreau si pe care le-am respins,
omen ...Multi omen care m-au dezamagit si altii pe care i-am dezamagit, vise plantate unele culese, altele putrezite undeva in interiorul acestui vartej de evenimente care este sau...a fost viata mea pana in momentul asta...alegeri...bune sau ...proaste.
Dar azi...azi m-am oprit. Am oprit vartejul. Ziua asta, soarele asta. Azi, Dupa mult timp cand am luat prima gura de aer a acestei dimineti, am simtit ca sunt viu, ca traiesc, ca sunt o fiinta rationala si contienta. Si daca nu sunt, de azi, trebuie sa fiu si...am ales
Azi ma urc in tren, am mers de multe ori cu trenul dar nu asa nu asa cum voi merge de azi inainte. Azi, voi lasa calatoriile cu ocazia si ma voi urca in trenul meu. In trenul vietii mele.
Respir, Simt, Aud, Miros, Gust...Traiesc de azi, voi alege cum.
Fara sa aflu directia sau orice alta informatie...Fara sa imi pese cat o sa coste sau cate ore vor trece...M-AM URCAT...m-am urcat in primul tren pe care le-am gasit in gara,m-am urcat in trenul pe care il numesc deja trenul vietii mele.
Inaintand pe culoarul vagonului,constienta de tot ce mi se-ntampla,aleg sa ma opresc in fata unui geam asta pentru ca nu e nimeni si pentru ca in aceste momente imi doresc sa fiu eu singur...doar eu si cu gandurile mele.Deschid geamul,ma aplec usor...fluierul rasuna...trenul vietii mele a pornit..incet..incet.
E o dimineata tarzie de februarie,chiar daca soarele imi face cu ochiul de fiecare data cand trece de cate un nor...Mi-e putin frig,m-am imbracat cam subtire azi..zambesc..
Privesc in gol. Sunt muta, iar in jurul meu, o liniste mormantala. Nu se aude decat un usor suier al vantului.
Privind spre.. nicaieri, gandul o ia razna; amintirile nu intarzie sa apara, imaginile trecutului meu nu inceteaza sa ma urmareasca. Regretele greselilor facute in trecut continua sa ma chinuie, greseli repetate, desi de fiecare data speram sa invat ceva din ele. Cred ca intr-un final am inteles. Dar poate e prea tarziu. NU! Refuz sa cred; inca sper!
Ochii se umezesc treptat. Nu e nimeni in jurul meu; trenul e gol.. doar e trenul vietii mele, trenul pe care odata il credeam pierdut. Inaintez pe culoar. Caut pe cineva. Te caut pe tine. Incerc si inca sper sa te regasesc, sa fii in acelasi tren cu mine, sa fii in trenul pe care odata il consideram, nu al meu, nu al tau, ci.. al nostru: trenul vietii noastre! Vreau sa fii aici, dar daca nu esti, daca nu te gasesc? M-am urcat in trenul gresit sau... chiar acesta e trenul meu, doar ca.. tu nu esti pasager? NU!! Gandul, inima mea refuza, nu accept pierderea ta.
E trenul meu. Stiu! Simt! Nu esti pasager.. acum. Tu inca iti astepti trenul. Stiu ca nu vei gresi. Vei urca la urmatoarea statie. Ne vom continua drumul impreuna, fara sa ne mai pierdem unul de altul. Noi vom fi cei care vor conduce trenul.
Deodata deschid ochii. Trenul s-a oprit. Pe peron.. nimeni!
"Sa mai astept? Sau tu astepti la urmatoarea statie?". Intrebari ce asteapta raspunsuri prompte isi fac aparitia. Nelinistea ma
cuprinde.
..sa cobor?..sa raman in tren??
Sa cobor imi zic, poate ai intarziat.Daca nu te intalnesc acum, te pierd pentru totdeauna.
Ba nu, nu cobor, nu este statia mea.Pana acolo mai am mult de mers pe drumul asta sinuos.Era de datoria ta sa fii acolo...dar poate ti s-a intamplat ceva.Atunci inseamna ca nu ne este dat sa ne mai vedem...cel putin nu acum Eu trebuie sa cobor la statia mea.
Cu o strangere de inima inchid usa trenului imi continui drumul. Trenul strabate noptile si zilele, trece prin garile pustii ale celor care au decis sa nu coboare. O intrebare imi incolteste in minte atunci. Cum am sa-mi recunosc statia?....
Ma retrag intr-un compartiment care e gol.Nu stiu de ce ma mira,pentru ca asa a fost mereu.
Ma asez intr-un colt si gandurile incep sa zboare aiurea.
Chiar asa.Cum am sa-mi recunosc statia?E semnalizata?E mai mare si mai frumoasa decat celelalte statii in care tot opreste trenul meu?
Ah,stiu!O sa-mi recunosc statia,pentru ca acolo am sa gasesc o mare de oameni,cu buchete imense de flori,cu pancarde colorate,cu mesaje haioase de intampinare.toti rad,canta si iubesc.
Toti oamenii aia ma asteapta pe mine.
Numai gandul ca atatia oameni asteapta venirea mea,imi face inima sa tresalte si smulg un nou zambet chipului senin.
In mijlocul multimii esti tu,cu cel mai mare si frumos buchet de flori.Te indrepti spre mine,ma iei in brate si ma saruti,imi spui ca-ti pare rau ca n-ai ajuns la timp sa urci in trenul meu.Tocmai plecase din gara cand ai ajuns,asa ca ai venit cu avionul pana in statia mea.
Tresar brusc,si-mi dau seama ca ai fost doar un vis.
Afara ploua marunt si rece.Sinele trosnesc sub greutatea trenului care alearga,alearga,alearga...dar unde?
... Alearga spre necunoscut. A inceput sa ninga. Ma uit pe geamul aburit. Il sterg cu podul palmei. E rece. Ma trezesc din caldura prea sufocanta a trenului cu care circul. Fulgii cad linistit intr-un tango neperturbat de nicio adiere de vant. Este ca o mare petrecere la care particip fara sa fi fost invitat. Trenul se opreste brusc. Oare a tras cineva semnalul de alarma. De fapt nici nu ma intereseaza. Iau decizia pe loc. Cobor. Ma uit spre cer. Fulgii se aseaza usor pe obrazul meu. Se topesc, se preling. E atata liniste. In spate aud scartaitul rotilor de tren. Vagoanele se pun in miscare... Unul cate unul. Am ramas singur. Dar fericit. Intru in jocul fulgilor de nea. Pornesc pe o o poteca, singura, in pasi de dans. Totul este alb in jurul meu. Nu se mai vede nici macar calea ferata. Sunt muntii, fulgii si eu. E liniste. Soarele a obosit, il simt, desi ascuns dupa nori... Se duce la culcare. frigul incepe sa-mi patrunda in oase... Inchid ochii si-mi imaginez o cabana de lemn, in soba careia trosnesc lemne bine uscate, pe masa e o cana de vin fiert. In bucatarie aburinde sunt mai multe vase. Stomacul incepe sa se agite. Deschid ochii. Printre zapada care cadea tot mai abundent zaresc o luminita. Ma apropi de ea. E de fapt o cabana pe hornul careia iese un fum alb prietenos. Ma uita mai atent... De fapt este chiar EA ...Cabana din vis.
....ma indrept cu greu catre cabana, viscolul imi sfarteca obrajii, dar reusesc sa ma apropii.Inauntru este intuneric, nu este nimeni si asta imi da un sentiment de deznadejde.Fumul alb si prietenos nu fusese decat o iluzie data de catre zapada viscolita si ridicata catre acoperisul si hornul cabanei.Ajung, deschid usa care scartie inspaimantator, intru si cu greu reusesc sa o inchid din cauza viscolului care opune rezistenta.
Ma scutur de zapada si cu mainile inghetate incerc sa gasesc pe bajbaite un chibrit.Desi nu fusesm niciodata acolo, locul imi parea atat de familiar.Asta ma facea sa ma simt in siguranta dar in acelasi timp ciudat. Gasec chibritul, acolo unde era firesc sa fie langa soba care abia astepta sa fie aprinsa. Cu mainile inca inclestate din cauza frigului ma chinui sa scot un bat si sa-l aprind. Ratez prima incercare.Umezeala-si facuse datoria. La a doua incercare pucioasa urat mirositoare sfaraie si aprinde batul. Incaperea se lumineaza dintr-o data. Caut cu privirea o lumanare sau o lampa sa o aprind. Pe masura ce ma apropii de masa din coltul intunecos respiratia devine din ce in ce mai sacadata iar bataile inimii din ce in ce mai alerte. Sub lumina inselatoare a batului de chibrit mi se contura o silueta...
Sentimente ca dorinta si speranta de a te vedea, de a te regasi, de a te avea, frica, iubire, optimism si in acelasi timp deznadejde, toate se regasesc in momentul asta, in acelasi loc.
Sper sa te vad. Sper sa fii tu. Imi doresc sa te tin in brate, sa te sarut, sa te simt. Te iubesc si in acelasi timp, mi-e frica. Zambesc. Optimista, te vad in silueta usor stearsa din cauza luminii slabe. In secunda urmatoare mi-e teama. Daca nu esti tu?
Nu am curajul necesar de a privi direct.
Luminez podeaua.. si incet, urc privirea, pe masura ce lumina firava descopera usor, cu timiditate formele si culorile ce imbraca silueta.
In sfarsit, cu bataile accelerate ale inimii, cu speranta in suflet si lacrimi in ochi, cu mainile tremurande imi fac curaj si ma apropii.
O privesc...
Din nou, ma apropii..
Dar, lumina se stinge.
- Nu te vad, nu-te-vaaad...incep sa strig speriat, ingrijorat, emotionat, nu stiu...
Ea se apropie de mine, pe intuneric, cu o precizie uimitoare care aproape ma sperie, imi atinge pleoapele si-mi inchide ochii. Fiori reci ma trec pe sira spinarii dar simt cum se preling pe frunte broboane uriase se transpiratie. Mi-e frica?? Am emotii?? Nu stiu. Cert este ca-mi atinge usor buzele aspre cu getul si dintr-o data ii simt suflarea calda. Atunci, sufletele noastre s-au contopit, au devenit unul singur. Ne-am unit atunci intr-un sarut vesnic, ca un legamant inaintea noastra, a vietii, a Lui Dumnezeu...In acel sarut am vazut-o i-am vazut sufletul...sufletul pereche. Inca eram naucit si contrariat. Inca ma intrebam a fost vis sau realitate pana cand ea, a aprins o lampa si-am vazut-o...Am ramas inmarmurit...S-a apropiat de mine zambind, cu un suflet cald, mai mult decat angelic, mi-a prins mainile intr-ale ei si m-am incalzit instantaneu, s-a uitat fix in ochii mei si mi-a spus...
-Bine ai venit!De cand te astept.
-Tu?Nu-mi vine sa cred...Te caut de atata timp.Dar...esti altfel decat imi imaginam.
-Cum?Spune-mi.
-Pai...nu stiu.Altfel.Mai mare.Cu o fata mai dura.Cu sticliri in ochi.Cu priviri reci si taioase.
-Toti cred la fel.Dar la tine nu ma asteptam.Credeam ca tu,care m-ai asteptat si m-ai dorit atata vreme ma vezi altfel.
-Altfel?
-Da.Oamenii ma vad in multe feluri.Pentru unii sunt sfarsitul.Altii ma vad ca pe cea mai buna iesire.Sunt inceputul,si-n acelasi timp ultimul suflet.Sunt dragoste si ura.Sunt zambet si tristete.Sunt lacrima si iubire.
-Te-am visat de atatea ori incat nici nu mai stiu cum credeam ca esti.Sau poate cum te visam.
-M-ai gasit.Te ascult.
-Ce sa spun?
-De ce m-ai cautat atata vreme?De ce m-ai visat?Si de ce ti-ai dorit atata timp sa ne intalnim?
-Pentru ca mi-am dat seama ca numai alaturi de tine pot fi fericit deplin...Te visam...Pentru ca imi doream atat de mult sa te gasesc...Am stiut dintotdeauna ca tu esti aceea care imi va schimba viata ...Si din aceasta cauza m-am hotarat sa te caut...Sa sper ...Sa te gasesc...Si ,acum, ca te-am gasit sunt fericit.Dar tu ...cum ai ajuns aici? De ce esti singura??
-Viata m-a pus la-ncercare...s-au intamplat atat de multe...am decis ,la final, sa fug de lume...Sa ma ascund undeva unde nimeni sa nu ma gaseasca...Si acum ai venit tu.
-Ar fi trebuit sa nu vin?Vrei sa plec?
-Nu stiu ce vreau.Crede-ma ca am visat,si am sperat,si m-am gandit foarte mult la tine.Mi-am dorit sa te am alaturi.Dar acum nu mai stiu.Nu mai stiu ce e bine pentru mine.Pentru tine.Pentru noi.
Lacrimile siroiesc pe obrajii sfartecati de viscol,si cuvintele se bulucesc pana in varful limbii dar nu pot sa le rostesc.
Parca un iatagan mi-a strapuns pieptul si mi-a ajuns in mijlocul inimii.Durerea surda se instaleaza repede in tot corpul,si simt ca ma ia cu ameteala.
Cu o ultima sfortare,ma indrept catre usa si apuc manerul rece din metal.
Se uita la mine,dar nu poate sa zica nimic.Ma fortez din nou si-mi smulg cateva cuvinte:
-Nu prea stiu ce sa zic.Eram asa plin de speranta cand am ajuns aici,si-acum...
-Dar nu vreau sa pleci.De fapt,nu stiu ce vreau...
-Uite,aleg eu in locul tau.Aleg sa plec.Mai gandeste-te.Cand o sa stii ce vrei,o sa ma gasesti.
Usa se lasa deschisa cu greu.Afara viscoleste mai rau de cat atunci cand am venit.Picioarele mi se afunda pana la genunchi in zapada.
Ma grabesc sa ajung inapoi la tren.
Sper ca n-a urcat nimeni in trenul meu...
Dar stai putin! Care e trenul meu?? Nu era cel cu care am venit?? Nu e acela trenul vietii mele?? Daca m-as duce acum la el, nu ma pot intoarce, e ca si cum as vrea sa-ntoarc timpul inapoi. E imposibil. Dar...pot merge inainte, daa asa este imi amintec...trenul asta nu poate merge decat inainte. Sa fac asta??
As putea. Dar ea?? O las in urma oare ma va putea ajunge?? Sau poate ma va depasi. As putea sa o iau cumine sau...pot merge eu cu trenul ei. A spus ca a trecut prin multe incercari deci poate stii mai bine ca mine cum se iese din impas daca dau de greu si in plus o calatorie e mul mai placuta cu un tovaras de drum. Dsr stai. E nehotarata. Poate sa ma ajute dar in acelasi timp poate deveni o povara. E ca la loz in plic fir-ar sa fie??? ce ma fac?? Mor de frig.
Acum ea m-ar fi putut incazi sau nu poate mai trebuia sa am si grija ei. Oooooff!! E greu sa faci alegeri. E greu sa gjicesti viito...CE DRACU???? Si a ramas inmarmurit. Fara sa-si dea seama ajunsese in gara si s-a impiedicat groaznic de un batran cersetor care-si facea un ceai la un foc slab incropit din gunoaie, aschii gasite cine stie pe unde.
- Nu,nu sunt dracu. Spune batranul pe un ton glumet si razand ragusit
Andrei era inmarmurit.
- N-auzi? Eu sunt Sandu si stiu c-arat ca dracu...de bine, si iar radea, ai sa-mi dai si mie o tigare??
Andrei se cauta mecanic prin buzunare dar isi da seama ca el nu fumeaza. Si da din cap in semn ca nu-l poate ajuta.
- Pff! Ai dracu voi astia tinerii nici nu mai stiti care-s placerile vietii. Ca sa nu mai zic de maniere. Dupa ce ca m-ai calcat fara sa-ti ceri scuze, nici nu te-ai prezentat. Sau...ti-a mancat vreo,,pisicuta,, limba ;)
- Aaa, scuza-ma eu sunt Andrei. Eram cufundat in ganduri si nu te-am vazut. Imi cer scuze. Spuse el timid si incurcat.
- Cufundat in ganduri pe dracu. Asa va trebuie. Voi copii astia nu mai stiti sa mai traiti nu mai stiti sa mai simtiti nu mai stiti sa fiti umani. Voi va ganditi, planificati si analizati viata fara sa o mai traiti. uitati sa mai faceti si asta.
- Dar...
- Ma rog. Ia zi ce cauti p-aici? Unde mergi?
- Nu stiu.
- Cum nu stii??
- Da nu stiu unde merg. Astept trenul meu, ma urc in el si vad unde ma duce.
- Poftim???? Adica ramai simplu calator in trenul vietii tale?? Nu calatoresti si tu cu un scop??? Pai ce farmec mai are??
- Pai... am avut un scop dar..
- Dar???
- Dar nu stiu daca-l mai am sau mai bine zis daca trebuie sa-l am sau daca am facut bine ca l-am avut
- Atata timp cat acel scop te-a dus undeva si cand zic undeva nu ma refer la capatul calatoriei, atunci inseamna ca a meritat sa-l ai.
- Da atunci nu stiu daca trebuie sa-l mai am.
- Poti fii mai explicit??
Andrei inchite in sec, trage aer in piept si incepe sa-i povesteasca, pana la urma oricum se plictisea pana avea sa para trenul.
Batranul dupa ce asculta atent toata povestea ii spune
- Tinere, canva am fost ca tine si...am ales sa plec. am ajuns prin locuri nebanuite mi-am satisfacut muulte curiozitati, am cunoscut multi oameni, de la toti am invatat cate ceva, m-am distrat cum nu se poate mai bine...Dar mereu imi lipsea ceva niciodata nu am fost complet implit pentru ca imi lipsea ea. Mereu m-am intrebat cum ar fi fost daca ar fi fost. Intr-o zi am ajuns intr-o gara acolo am intalnit un grup de prieteni cu am am chefuit cum nu s-a mai vazut. La un moment dat am vazut-o pe ea. Pana la urma luase acelasi tren cu altul. I-am vazut lumina aia de la prima intalnire care-mi spunea suntem facuti unul pentru altul insa ea acum avea alta destinatie. Isi conducea copilul la propriul lui tren. Eu am inteles-o si i-am zis ca o voi astepta in prima gara...Asta, gara asta care mi-a tinut de cald numai la gandul ca aici o voi intalni pe ea, asta a devenit scopul calatoriei mele. Am auzit la un moment dat ca trenul in care s-a urcat fi-su ar fi fost trenul care a dus-o pe ea la capatul calatoriei. Dar nu cred. Nu pot sa cred asta nu vreau sa cred asta. Nu vreau sa cred ca toata viata mea am calatorit atat am descoperit atatea lucruri am raspuns la atatea intrebari ca sa raman pana la sfarsit cu intrebarea cea mai dureroasa...Oare cum ar fi atat toate astea daca le descopeream impreuna cu ea??
Andrei a lasat capul in jos si incepe sa planga.
"Ce am facut?"
Deodata lacrimile se rostogolesc pe obrajii lui Andrei. Regretele il apasa, durerea devine din ce in ce mai accentuata.
"Am lasat-o sa plece! Mai bine zis, am dat-o la o parte; am renuntat la ea; din cauza mea am pierdut-o!".
Nesiguranta si-a spus cuvantul. Sa fi fost timpul, cel care i-a tinut departe unul de altul, o influenta in decizia lui? Poate.
"Cu toate astea nu am scuza!"
Deodata, Andrei realizeaza greseala facuta; plange, sufera, il doare. A lasat-o sa plece; o va mai gasi? Il va mai primi inapoi? Sunt facuti unul pentru celalalt si cu toate astea, totul s-a rupt: ea a facut un pas inainte sa plece, el nu a oprit-o. Greseala fatala.
"O iubesc!!"
Gandurile il macina; acum .. si mai multe intrebari fara raspuns. Va lupta sa o gaseasca, sa o recastige, sa fie a lui, sa fie ei doi, asa cum s-au obsinuit cu ceva timp in urma.
"Sper sa nu fie prea tarziu cand o voi gasi.. daca o voi gasi!"
Lacrimile cuprind volum.. siroaie se vad pe fata lui Andrei, care se simte pierdut, pierdut fara ea.. se simte ca un criminal; a ucis-o pe ea si in acelasi timp s-a sinucis. "Ce am facut?"
Cade, sta.. este buimac; nu se misca din locul in care e; sute de oameni ii trec prin fata ochilor timp de cateva zile: unii grabiti, altii fericiti, altii.. tinandu-se de mana.
"Ce am facut?"
Cine l-ar vedea acolo, ar crede ca e un cersetor nebun; nu ii pasa, el oricum nu vede pe nimeni.
Imagini, amintiri, ea... ii apar in minte. Toate il dor.
"Ce am facut? Ce am facut?". Intrebarea se repeta si se va repeta pana o va regasi. Se uraste. Nu ii pasa de el, nu vrea decat sa fie cu .. ea.
Lacrimile s-au uscat pe obrajii lui Andrei. Se uita in gol; lumea il evita. Andrei se ridica.
"Ce rezolv daca stau aici?"
Ridica privirea; ochii i se atintesc asupra cerului senin, ca si cum el e cel care l-ar ajuta sa ia decizii, cel care l-ar indruma, ajuta, proteja in calatoria ce urma sa o faca.
"Plec. Plec! Ma duc sa o caut!"
Este slabit, nemancat de cateva zile, dar nu realizeaza. Gandul ca o va regasi ii da putere, ii da forta de care are nevoie. La gandul ca vor fi impreuna, un zambet prostesc i se contureaza pe buze.
Revine cu picioarele pe pamant.
"Incotro ma duc?"
Ridica din nou privirea. Ochii i se atintesc, in acelasi loc. Asteapta din nou raspuns. Asteapta sa fie indrumat..
Cu o voce pierduta, cu lacrimi in ochi, Andrei, cuprins de rusine si furie in acelasi timp, isi pleca privirea.
"Unde ma duc? Undeeee?"
Si paseste..
Soarele de abia se iveste, zambeste si incalzeste un pic locul frivol in care Andrei se afla. Cerul nu isi pierde din culoarea senina. Andrei capata putina incredere.
-Buna ziua.
-Buna ziua! raspunde o voce matura. Cu ce te pot ajuta?
-As dori sa stiu la ce ora este urmatorul tren.. raspunde Andrei.
-Urmatorul tren..; cu ce destinatie?
-... ea - spune Andrei, mai mult pentru sine, decat pentru doamna de la ghiseu.
-Scuza-ma, nu cred ca am inteles.
-Nu conteaza destinatia. Conteaza doar sa mearga inainte, nu inapoi. Nu vreau drum de intoarcere, raspunde Andrei cu o voce usor apasata.
Andrei vede prin geamul ghiseului ochii imbatraniti, dar in acelasi timp calzi si totodata nedumeriti, parca intreband: "Baiete, esti nebun?". Dar inainte ca doamna sa spuna ceva, Andrei intreaba din nou:
-Este vreun tren la ora 8?
-Umm.. este un tren la ora 8:08. Merge la..
-Nu conteaza unde merge, o intrerupe Andrei!
-...
-Imi cer scuze! Nu am vrut sa tip! Ma scuzati.
Un zambet se iveste pe chipul ridat:
-Nu-i nimic copile! Dar esti sigur ca nu vrei sa stii incotro merge?
-Foarte sigur! Vreau doar sa stau pe locul 8, din vagonul 8.. daca se poate...
-Lasa-ma sa verific!
Dupa cateva secunde..
-Ai noroc, baiete! Uite, biletul. Locul tau este 8D.
".. Dana..."
-Scuza-ma. Nu te aud. Poti sa vorbesti putin mai tare?
Andrei, trezit parca dintr-un vis, raspunde rapid:
-Vorbeam cu mine!
Ia biletul, multumeste si face un pas sa plece, cand deodata se intoarce, pentru o alta intrebare.
-Ma scuzati, as mai avea o intrebare...
-Da, spune! si din nou acelasi zambet cald se zareste in spatele ghiseului.
-Este vreo statie, pana la destinatia de pe biletul meu, al carei nume incepe cu.. D?
-Umm.. nu copile, imi pare rau.
"Asta inseamna ca va trebui sa urc in alt tren cand ajung la destinatie." - isi spuse Andrei. "Pentru ea.. orice!"
-In schimb pot sa iti spun ca sunt 9 statii pana la destinatia ta.
-.. multumesc! si Andrei se intoarce sa plece.
-Oricand! Ramai cu bine si ai grija de tine, baiete! se auzi vocea matura, in spatele lui.
Andrei intoarce capul si pentru prima data ii zambeste chipului imbatranit de vreme.
Asta a fost un semn de "la revedere"; nu a fost nevoie de cuvinte. Asteapta un zambet ca raspuns. Il primeste. In secunda urmatoare Andrei paseste catre tren. Baga biletul in buzunar fara sa se uite la destinatie.
E 8:00. Mai sunt 8 minute si vine.
Trenul opreste in gara. Andrei se indreapta catre vagonul lui, urca; isi cauta locul. Se aseaza. Trenul porneste usor, catre destinatia necunoscuta pentru Andrei.
"Nu prea e lume." - se gandeste el.
"Oare unde o sa cobor? Sunt 9 statii. Voi cobori la.. a 8-a. Da! Asa voi face. Le voi numara, numele lor sunt prea putin importante. De acolo, voi vedea incotro o voi apuca."
O voce tanara il face sa tresara.
-Biletul la control!
-...
-Scuza-ma, te-am speriat!!
-Nu, nu.. sunt bine - raspunde Andrei si incearca sa isi deseneze un zambet pe chip. Nu reuseste.
Dupa control, Andrei continua sa priveasca pe geam, la fel de pierdut ca si pana atunci. A trecut deja de prima statie.
"Dana, unde esti?"
Obosit, slabit, fara nicio putere, Andrei inchide ochii. Adoarme.
Se trezeste peste ceva timp si speriat se uita in stanga - nimeni; se uita in dreapta -Nimeni. Bezmetic, incepe se alerge pe coridor, pana se loveste de cineva.
-Cate statii mai sunt pana la destinatia finala?
Aceeasi voce tanara ii raspunde:
-Linisteste-te, mai sunt 4 statii!
-.. 4 statii.. deci mai am 3 statii..
Tanara se uita la el, neintelegand ce vrea sa spuna si deja considerandu-l nebun.
Andrei multumeste si linistindu-se se intoarce la locul lui.. 8D. Priveste in gol si din nou lacrimile devin stapane pe obrajii lui.
"Dana, unde esti? Unde?"
Nu stie unde e Dana, nu stie unde sa o caute, unde sa mearga; in schimb stie un lucru: "Ma voi lasa condus de cifra 8 si litera D. Asa voi ajunge la ea. Da!" isi spune Andrei, capatand putina culoare in obraji, increde in sine si siguranta ca o va gasi.
Zambeste.
"E frumos afara!"
Incercanat, trist, obosit, plans, slabit, fara nicio putere, Andrei coboara din tren.
Soarele straluceste cu putere, cerul la fel de senin, poate chiar mai senin ii ofera si mai multa incredere lui Andrei. Atata timp cat va fi senin, cerul va reprezenta portitza de scapare a lui; albastrul cerului il va ajuta sa inteleaga ca este pe drumul cel bun.
"Acum? Unde ma duc?"
Paseste incet, nu prea convins ca face bine ceea ce face, ca e pe drumul cel bun, dar continua sa mearga. Se opreste pe marginea lacului.
"E frumos aici. I-ar fi placut si ei." - se gandeste. Apa e linistita, limpede si Andrei isi observa chipulimbatranit parca. Fiecare zi fara ea il distruge din ce in ce mai mult; il lasa fara suflare.
Arunca o piatra: "Una, doua. Slab. Acum ceva timp eram bun la asta; cel putin 6-7 sarituri."
Tot incearca. Dupa a 7-a piatra vrea sa renunte.
Face un pas inapoi: "a 8-a e cu noroc."
"1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8. 8!" - striga uimit.
Priveste iarasi spre cel care ii va fi alturi tot timpul, zambeste si murmura: "Dana.."
Se ridica si usor porneste din nou in cautare ei. Apa il linisteste. Merge cateva ceasuri bune, fara sa isi dea seama incotro se duce; nu cunoaste locul, nu cunoaste pe nimeni, totul este strain pentru el. Mii se ganduri ii trec prin minte. Curand se va insera. Va sta in parc, pe o banca; este obisnuit. Oricum, afara este placut, cer senin, plin de stele. A lor - cea mai stralucitoare dintre toate. Adoarme pentru cateva ore; lumea trece pe langa el, ferindu-se ca de ultimul cersetor.
-Dana! Dana! - se aude o voce de baiat.
Andrei se trezeste brusc si se uita in toate partile. Bataile inimii sunt accelerate, obrajii prind putina culoare, ochii i se lumineaza, iar pe chipul lui invie un zambet.. demult ingropat. Dar..
-Hey! Buna dimineata! Grabeste-te, intarziem la scoala! - raspunde Dana, o fata oarecare, necunoscuta lui Andrei.
Chipul ce prinsese culoare mai devreme devine fad, ochii arzand parca de bucurie, se racesc in secunda imediat urmatoare, zambetul colorat dispare, culoarea stancii revine in obrajii lui Andrei. Este ca o stana de piatra. Sta nemiscat pentru un timp nedefinit. Nu se stie cat timp a trecut de cand Andrei sta pe a 8-a banca din parc. Intr-un final se hotaraste si se ridica.
E dimineata din nou. Pleaca din nou in cautarea ei. E un oras mare, comparativ cu orasul in care s-a nascut, a crescut.. a cunoscut-o pe ea.
Timp de 8 zile, rataceste pe strazile orasului in care se afla, fara niciun rezultat. Intreaba in stanga si in dreapta, fara niciun rezultat.
-Nu va suparati...
-N-am bani! - raspunde o voce apasata si agresiva; chipul denota iritare, dezgust, neplacere, toate provocate de prezenta lui Andrei. Acum pleaca de aici!
-Dar..
-Daca nu pleci, chem politia!
"Nu vreau niciun ban" - murmura Andrei pentru sine si pleaca
Se aseaza pe o bordura, cu coatele pe genunchi isi sprijina chipul murdar in mainile, odata ingrijite, frumoase, fine, asa cum ii placeau .. ei. Lacrimile ivite stralucesc in lumina soarelui, cand cineva se apropie. Andrei observa umbra si speriat ridica privirea:
-Nu am facut nimic!
-Linisteste-te. Nu iti fac nimic; nu ti se va intampla nimic. S-a intamplat ceva?
Andrei pleca privirea.
-.. sa inteleg ca da. Haide cu mine....
-Andrei! Andrei ma cheama.
Un zambet se investe pe chipul tanar:
-Eu sunt Marina.
Intinzandu-i mana micuta, plapanda, Marina repeta:
-Hai sa mergem Andrei! Nu arati prea bine.
Desi nu o cunoaste, Andrei are senzatia ca o cunoaste de o viata. Cu incredere, ii ofera mana, dar imediat si-o trage inapoi; rusinea pune stapanire pe el.
-Ce s-a intamplat?
-Nu vedeti cum arat? - raspunde Andrei, printr-o intrebare.
Un raset zgomotos tulbura linistea strazii pe care se aflau.
-Nu fii prostut! In primul rand, spune-mi Marina. Si in al doilea rand, probabil ai trecut prin multe.
-..da.. - si vocea i se stinge.
-Haide, nu stau departe de aici.
Dupa cateva minute de mers, timp in care nimeni nu scoate vreun cuvant, Marina rupe tacerea:
-Am ajuns!
Andrei ridica privirea. Bloc 4, scara D.
-La ce etaj stai? - intreba el, cu o oarecare ezitare.
-La 2. Nu avem mult de urcat.
"Bloc 4, etajul 2.. sunt pe drumul cel bun. Sunt?". Siguranta si indoiala poarta acum o lupta crancena in sufletul, mintea si corpul lui Andrei.
-Andrei, haide!
Andrei, buimacit, pierdut in propriile ganduri, se trezeste si grabeste pasul.
Ajunsi in fata usii, de la etajul doi, el observa fiecare detaliu. Ii sare in ochi, cifra 8, frumos si fin conturata pe usa din metal.
-Haide, intra! .. Mai cu curaj. Locuiesc singura; vei fi in siguranta aici, atat cat crezi ca vei avea nevoie.
Un zambet se contureaza pe fata Marinei, parca incercand sa ii ofere putere celui ce statea in fata ei.
-Ti-e foame?
-.. un pic, - raspunde Andrei, stanjenit.
De data aceasta, linistea casei este rupta de rasul zgomotos, cristalin, copilaros al Marinei.
-Esti cam.. murdar! Fa-ti un dus, in timp ce eu iti pregatesc ceva de mancare.
Inaintand pe un coridor lung, intra intr-o camera de unde aduce niste haine de schimb pentru Andrei.
-Am crezut ca...
-Stau singura? - si un zambet trist se contureaza pe buzele fetei. Locuiesc singura. El... el a plecat. Haide du-te, du-te! - si fata incearca sa smulga un alt zambet, fara reusita, insa.
Andrei se simte lovit din nou; si mai puternic de data aceasta; parca un cutit continua sa se invarta in rana inca deschisa. Fara a mai pune alte intrebari, o asculta pe Marina. Dupa cateva minute apare in usa bucatariei, mare, plina de lumina.
-Clip, clip! Arati foarte bine, domnisorule; esti ca nou.. cel putin la suprafata. Uite, si hainele iti vin bine.
-.. multumesc, raspunse Andrei cu aceeasi stanjeaneala, care se pare ca nu il parasise.
-Parca ti-era foame!
Urmeaza o lunga discutie, prin care Andrei, cu o incredere de nedescris, ii povesteste celei care nu se sfiise sa ii ofere o mana de ajutor, celei care nu fusese dezgustata si care nu il daduse la o parte, vazandu-l asa murdar, ratacind pe strazi ca un cersetor, ii povesteste ceea ce s-a intamplat cu el, scopul cu care calatoare fara sa aiba niciun fel de destinatie, fara sa nu aiba habar unde era, fara sa nu aiba habar incotro sa o ia.
-Dar sunt pe drumul cel bun. Simt asta. Nu ma pot insela.
Un zambet se iveste pe chipul Marinei: tristete pentru ca cel pe care il iubea a plecat si nu.. s-a mai intors, tristete pentru ca o alta ca si ea, in alt colt al tarii, traia si simtea ce a simtit si ea pentru mult timp. In acelasi timp, zambetul denota, fericire pentru ca Andrei se hotarase sa lupte, fericire pentru ca Dana va fi fericita. Nu o cunoaste, dar a conturat-o usor, ajutata de descrierea facuta de Andrei: Inalta, chip luminos si vesel, tot timpul o vezi razand sau vorbind; cu ochi caprui, pistruiata primavara si vara, pistrui pe care ii detesta - si pentru prima data Andrei rade si continua - parul lung, usor drept; ii sta foarte bine si creatza; e foarte frumoasa si inteligenta, ambitioasa si curioasa, incapatanata si nerabdatoare; nu suporta sa fie contrazisa; e frumoasa si cand se enerveaza; ii trece repede!"
-Stiu!
Andrei se uita nedumerit, confuz.
-Mi-o pot imagina - si un zambet sincer ii lumineaza fata Marinei si ii ofera putere si incredere lui Andrei.
-Vin imediat! - si Andrei iese si se duce in camera pe patul careia isi lasase hainele. Din buzunarul de la pantaloni, scoate o poza.
-Uite-o! Ea e.
-E chiar mai frumoasa decat mi-am imaginat eu!
Andrei, zambeste, plin de incredere, bucuros si mandru ca o iubeste si in acelasi timp plin de remuscari, distrus pe dinauntru pentru ceea ce ii facuse.
-Stiu ca ai facut destule pentru mine, dar..
-Cere-mi orice; daca te pot ajuta, o sa o fac cu placere! - il intrerupe Marina, foarte sigura pe ea si facand ochii mari, asteapta sa auda rugamintea.
-Ma poti ajuta sa ajung la gara? A trecut deja prea mult timp de cand sunt aici.. si fara niciun rezultat; trebuie sa imi continui drumul.
-Bineinteles, dar maine. Acum este prea tarziu.
-Cum spui tu.
-Dar.. unde te vei duce? - intreaba, foarte curioasa fiind sa afle raspunsul.
-Nu stiu, Marina!.. la ea.
Fara alte intrebari, Marina il conduce in camera unde Andrei se va odihni, dupa mult timp, intr-un pat normal, cu un acoperis deasupra capului, linistit, fara sa se sperie la fiecare mic zgomot pe care il aude.
-Somn usor, Andrei!
-Somn usor!
Inainte ca usa sa se inchida:
-Marina!
-Da? Mai ai nevoie de ceva?
-.. multumesc! multumesc mult!
-Noapte buna! Si zambetul gingas si in acelasi timp neastamparat, se pierde in spatele usii.
Nici nu se lumineaza bine de ziua, Andrei este in picioare; a prins putere, culoare in obraji si cu speranta in suflet se uita pe geam.
"Ce frumos e afara! Dana, sunt din ce in ce mai aproape de tine!"
Iese incet si da nas in nas cu Marina.
-Buna dimineata soare! Sper ca nu te-am trezit - spune Marina, cu un chip usor grav.
-Nu, nu, stai linistita! Buna dimineata!
Andrei zambeste.
-Heh, se pare ca arati mult mai bine azi; pari mai voinic!
-Sunt. Si sunt pregatit pentru a-mi continua drumul.
-Haide. Masa e gata.
-Multumesc.
-Andrei, il striga Marina, cand esti gata, imi spui si.. plecam.
-Sunt gata.
Cei doua pleaca. Pasesc usor, usa se inchide in spatele lor si in scurt timp ajung la gara. Nu era departe.
-Cred ca aici ne vom desparti, spune Marina, in glasul ei simtindu-se o usoara tristete, desi se desparte de o persoana pe care nu o cunoaste decat de doua zile. Uite, ai aici cateva lucruri, care te vor ajuta, cel putin pentru un timp.
-Dar..
-Te rog, accepta; vreau sa iti fie bine!
-Multumesc, Marina! Multumesc mult! Daca as putea sa fac ceva pentru tine... dar nu pot.
-Gaseste-o! E tot ce poti sa faci! Gaseste-o, lupta pentru ea, iubeste-o si fii fericit. Acum, du-te!
O strangere de mana, o imbratisare si Andrei pleaca.
Isi continua drumul spre niciunde, dar la ea.
Si.. e mai aproape decat isi poate imagina. Cerul din ce in ce mai senin, soarele din ce in ce mai stralucitor, nu pot fi decat semne ca este pe drumul bun.
Plin de forta, undeva la mijlocul lui aprilie, porneste spre un alt loc necunoscut.
Cel putin momentan.
"Oare unde ma va duce trenul de data aceasta?" - o intrebare retorica, de altfel. Trenul nu ii va raspunde, el nu stiu raspunsul, dar va afla.. cand va ajunge la destinatie. Destinatie, destinatie, dar trenul asta, ca si altele ca opri in mai multe statii. "Unde voi cobori?"
Trec cateva ore, timp in care, Andrei isi face fel si fel de ganduri. "Daca a gasit deja pe altcineva?", "Daca faptul ca am respins-o, ca am dat-o la o parte, ca am ales sa plec, a facut-o sa ma urasca, sa ma uite, sa ma dea si ea la o parte definitiv?" si multe alte intrebari de genul acesta il nelinistesc pe Andrei. Dar soarele inca zambeste, inca arde, parca si mai tare, cerul e senin. "Nu, nu se poate; o voi gasi si vom fi impreuna. Ma iubeste. Ma va iubi mereu."
Andrei duce o lupta cu el insusi; se contrazice cu eul lui, devine nelinistit, nu are rabdare, vrea sa ajunga mai repede, dar nici el nu stie unde; devine usor iritabil, trist. Andrei plange.
Trenul a ajuns intr-o statie noua. Brusc, Andrei se ridica de pe scaun, isi sterge lacrimile si se hotaraste sa coboare.
Soarele ii incalzeste chipul, cerul ii zambeste; plimbandu-se, respirand aer curat, Andrei isi revine usor, usor. A ajuns intr-un satuc. "Ce prost sunt! Oare de ce am coborat aici? Nu are ce sa caute aici. Ii placea la tara, dar nu atat de mult incat sa se mute aici."
Incercand sa se intoarca inapoi: "Dar daca nu a vrut decat sa se ascunda, sa fuga, sa nu o mai gasesc, gandindu-se ca am sa evit sa o caut la tara. Daca tot sunt aici, merita sa incerc macar."
E frumos, ce e drept. Verdeata peste tot, aer curat, animale si.. lume necunoscuta. Toti sunt grabiti, ocupati, dar in acelasi timp cu zambetul pe buze. Fiecare face cate ceva in ograda lui, fara sa ii pese de ceilalti de pe drum. Din cand in cand se mai aude un tropot de cal, un latrat de caine, sau o gaina cotocodacind.
E tarziu, se insereaza. "E putin racoare. Offf! Unde o sa stau?"
Si isi continua drumul pana ajunge la o rascruce unde era un leagan de doua persoane. Ii aduce aminte de clipele in care statea cu Dana, la tara la el, in leaganul din curte. Se sarutau, se tineau in brate, se tachinau, se iubeau; mancau zarzare, capsuni, caise sau mere si stateau asa lenesi pana apunea soarele si apareau tantarii. Acum, intr-un leagan strain lui, lenevea el, cu gandul la ea, cu gandul la tot ce a fost, cu un singur scop in minte.
In noaptea aceasta, leaganul va fi patul lui.
-Trezeste-te! - se aude o voce.
-Huh..? - raspune Andrei, somnoros, incercand sa deschida ochii, nereusind insa din cauza soarelui, care se pare ca ii va fi prieten si astazi.
-Trezeste-te! Cine esti? Ce faci aici?
-Sunt.. Andrei.
-Buna dimineata, Andrei! Eu sunt Cristi. Esti din sat? Nu te-am mai vazut pana acum. E un sat destul de mic. Toata lumea cunoaste pe toata lumea.
-Nu.. nu sunt din sat. Sunt..
-Atunci ce cauti aici? - intreaba baiatul, un pic suspicios.
-Caut pe cineva... raspunde Andrei, vrand sa dea mai multe detalii, insa baiatul il intrerupe din nou.
-Pe cine?
-Numele ei e Dana.
-Dana? Nu cunosc nicio Dana, la noi in sat. Sigur asta e numele ei?
Andrei isi incrunta usor sprancenele, devenind iritat la ultima intrebare a pustiului. "Cum dracu sa nu fiu sigur. Doar e fata pe care o iubesc."
Pastrand gandurile astea pentru el, ii raspunde la intrebare, cat de politicos a putut, in conditiile in care, se aprinsese.
-Da, sunt foarte sigur. Insa, nu sunt sigur ca e aici.
-Nu inteleg.
-Nici nu vei intelege. E de ajuns ca inteleg eu. Nu trebuie sa stie tot satul.
-Incercam doar sa te ajut! - se aude glasul raspicat al copilului.
-A da? Ei bine, nu am nevoie de ajutorul tau. - raspunde Andrei, care este din ce in ce mai iritat.
-Bine! Needucatule! - striga Cristi pentru ultima oara, intorcandu-i spatele si plecand, tinand doar sa ii reaminteasca lui Andrei:
-Aaa, fa bine si pleaca de aici! Asta e leaganul nostru, iar in curand o sa venim cu totii aici. Ai inteles?
Andrei fierbe de furie, dar se abtinut eroic; nu a mai zis nimic.
"Ce naiba se intampla cu mine? Eu sunt calm. Nu trebuia sa ii vorbesc asa; e doar un copil. Offf!". Linistindu-se, Andrei isi spune: "Ar trebui sa imi cer scuze, dar unde sa il gasesc. Mi-e de ajuns ca o caut pe Dana."
Trece ceva timp si in linistea gandurilor lui, se aud voci galagioase; o gloata de copii se apropie de locul de joaca, printre ei si.. Cristi.
-Ce faci aici? Nu ti-am zis sa pleci?
-Uite ce e Cristi. Imi pare rau ca ti-am vorbit asa.
-Aha.. bine.
-Cristi, o caut pe fata asta pe care o cheama Dana, dar nu stiu unde e, unde a plecat, pe unde a trecut, ce a facut, sau ce face acum. M-am enervat, imi pare rau.
-O iubesti pe fata asta? - intreaba copilul, zambind si ridicand din sprancene.
-Da, Cristi, da..
-Din cate stim noi, in sat nu este nicio fata cu numele de Dana. - se auzi o voce de fetitza.
-Da, asa e! Nu, nu cunoastem. - se aud mai multe voci.
-Si nici nu am auzit de vreo fata care sa se fi mutat aici. - adauga Cristi.
-Atunci cred ca e timpul sa plec. - raspunde Andrei dezamagit.
-De ce nu ramai aici azi? Si pleci maine pe zi. Uite, joaca-te fotbal cu noi. - se auzi vocea aceleasi fetitze de mai devreme.
Andrei zambi. Tu joci fotbal? A primit un raspuns afirmativ, fetitza fiind mandra.
"Dana ura fotbalul. De fapt, inca il uraste."
-Bine, joc si eu un pic cu voi.
In galagia provocata de copii, de rasetele si tipetele lor, Andrei se destinde un pic si uita de nelinistea ce il cuprindea. Doar facea ceea ce ii placea: juca fotbal. Timpul trece, iar el nici nu isi da seama; se insereaza, iar copiii trebuie sa mearga fiecare la casele lor. El se aseaza pe leagan.
-Ce faci? - il intreba Cristi.
-O sa raman aici, sa dorm si maine dimineata voi pleca.
-Si o sa dormi iarasi in leagan?
-De ce nu?
-Haide cu mine; sunt sigur ca mami si tati nu vor avea nimic impotriva daca stai o noapte.
-Dar..
Andrei este intrerupt din nou de vocea baiatului:
-Casa e mai saracacioasa, probabil esti obisnuit altfel tu; dar tot e mai bine decat sa dormi afara. Haide, te rog!
Andrei accepta si merge incet, la pasul mic al baiatului.
-Mami, tati, el e.. Andrei.
Baiatul le povesteste pe scurt ce il aducea pe Andrei pe acolo si ii roaga sa il lase sa stea o noapte cu ei.
Parintii accepta incantati, invitandu-l la masa, fiind ora cinei.
-Nu avem masa bogata, dar..
-Nu va faceti probleme in privinta mea. Este foarte bun. Multumesc foarte mult.
Cateva ore mai tarziu, Andrei se tot zvarcoleste in pat, de pe o parte pe alta. Nu poate sa adoarma. "Unde esti Dana?" Privind afara, prin geamul larg deshis, zareste din nou steaua lor; pe timpul noptii, steaua e cea care il vegheaza, cea care ii spune da Dana e inca acolo, il iubeste.. il asteapta.
Ziua urmatoare pleaca.
Andrei isi continua drumul timp de o luna, insotit de cerul senin, soarele arzator, si steaua lor. Insa, fara niciun rezultat. De fiecare data, pleaca la fel de dezamagit din fiecare orasel sau sat. Nestiind pe unde merge, ce face, pe cine intalneste, continua sa cunoasca lumea noua pe care o uita la fel de repede. Singurele persoane care i-au ramas in minte si pe care isi doreste sa le revada sunt doamna de la ghiseul din orasul lui si.. Marina.
Andrei se urca in tren. Nu are idee ca acesta avea sa fie ultimul tren. Regula e aceeasi; nu stie in ce tren s-a urcat si unde se va opri. Timp de cateva ore, Andrei isi aminteste clipele petrecute cu ea, de cand s-au cunoscut, pana in ultimul moment. Insa, se intoarce tot timpul la clasele a 10-a si a 11-a, cand, la mare fiind, se iubeau, erau impreuna tot timpul, nu le pasa de nimeni, erau fericiti, nevazand pe nimeni in jurul lor. "Dana iubeste marea. O adora."
Si dintr-odata, strafulgerat parca, se ridica de pe scaun, dorindu-si sa se dea jos la statia imediat urmatoare.
"Plec la mare."
-Nu va suparati.. cat mai este pana la urmatoarea statie?
-Cam 45 de minute, baiete.
-Dar.. trenul asta incotro merge? - intreba Andrei.
Controlorul rade cu pofta.
-Cum, tu te-ai urcat in tren si habar nu ai incotro mergi?
-V-am intrebat si eu ceva. E chiar asa greu sa imi raspundeti?
Controlorul il priveste cu o oarecare raceala, devenind dintr-odata foarte serios.
-Dar de ce nu te uiti tu pe bilet, daca tot esti interesat?
-N-am! - raspunde Andrei cu o nonsalanta si o liniste pe care nici el nu le recunoaste.
-Cum adica n-ai?
-Nu am! Nu am cumparat bilet.
-Ori platesti amenda, ori la urmatoare statie cobori - raspunde controlorul pe un ton amenintator.
-Oricum aveam de gand sa cobor la urmatoarea statie, daca nici macar bunavointa de a-mi spune unde merge trenul, nu o aveti!
-La Constanta, baiete, la Constanta!
Andrei ramane blocat. E socat. Mut, pentru cateva secunde, se uita in gol si apoi il bufneste rasul, incepe sa sara, sa danseze. Nu a mai fost demult asa bucuros. Parca ar fi sigur ca o va gasi acolo.
-Tu esti nebun! - ii spune controlorul, care se simte total pierdut si da sa plece: "e nebun asta, cine stie; mai bine plec."
Dar nu apuca:
-Amenda, cat e amenda? intreba Andrei.
-Ce amenda?
-Cum ce amenda? Pentru faptul ca nu am bilet. Asa ati zis mai..
-Ce? - il intrerupe vocea tremuranda a controlorului - nu e nicio amenda baiete! Lasa-ma ca am treaba! si pleaca, fuge mancand pamantul.
"Cred ca l-am speriat. Dar ce conteaza? Dana, vin!"
Nu stie nimic de ea de cateva luni. O cauta nebun de furie, de narabdare, de frica; telefonul il are inchis. Dar e din ce in ce mai sigur ca o va gasi.. cat de curand.
In momentul in care Andrei era condus de ultimul tren, in orasl lui natal, Dana duce o lupta cu propriile ei sentimente: fericita pentru ca a fost acceptata la facultate, trista pentru ca bunicul ei nu mai este sa se bucure alaturi de ea, trista pentru ca Andrei nu e langa ea. "Am atata nevoie de el. Oare unde esti Andrei?"
Lacrimile nu contenesc pe obrajii pistruiati; ochii caprui parca isi pierd din culoare, chipul odata luminat si vesel, poarta o masca in fata celorlalti. Incearca sa fie asa cum o stiau toti: vesela, cu zambetul pe buze, cu ochii mari si curiosi, vorbareata, insistenta, enervanta, cu rasul ei zgomotos; totul e doar o masca.
Pe patul de spital, o ultima strangere de mana, parca mai puternica decat oricare alta.
-Eu plec la scoala, taitza!
-Du-te! Felicitari inca o data! Ti-am zis eu ca va fi bine!
A fost singurul care a avut incredere neclintita in ea, fara sa se indoiasca iin vreun moment de capacitatea "papusii lui" de a ajunge unde dorea. Dana habar nu avea ca aceasta avea sa fie ultima data cand il vede, ultima data cand il strange de mana. Desi s-a cutremurat la strangerea puternica, ramanand pe loc pentru cateva secunde.
Ziua urmatoare, Dana se trezeste sa se duca la spital. Prea tarziu.
-A murit! - auzul ei se loveste de vocea tremuranda a bunicii ei, care se ineaca in lacrimi.
Dana e muta. Se simte vinovata. Puternica totusi, se abtine sa nu planga; trebuie sa fie un sprijin pentru bunica, de felul ei, mai prapastioasa.
"Trebuia sa fiu acolo, sa il vad, sa ma vada; e vina mea."
Mama ei incearca sa o linisteasca, explicandu-i ca nu este vina ei si ca bunicul ei, in niciun caz nu este suparat pe ea. A iubit-o enorm de mult. Nu a fost si nu va fi suparat pe ea.
"Va avea grija de mine, de acolo de unde e; stiu asta!"
-Macar a plecat linistit; stie ca am intrat la facultate; a plecat fericit. - murmura Dana.
"De ar sti si el; macar de ar fi langa mine, de ar fi fost langa mine, sa se bucure alaturi de mine."
Deodata, adoptand un chip grav, Dana se ridica si se duce la oglinda. Nu ii place ce vede. Incruntandu-se, isi sterge lacrimile, incercand sa opreasca siroaiele ce ii inunda fata de cateva luni incoace.
"Uita-te la tine cum arati! Tu nu erai asa! Trezeste-te, revino-ti!" - isi spuse Dana.
-Dana, de ce plangi? Nu mai plange, te rog!
-Lasa-ma in pace! O sa ma opresc din plans cand voi putea.
-Iti faci rau! Inceteaza! Nu mai suportam sa te vedem asa. Ne doare Dana. Ne doare sa te vedem cum te autodistrugi. Ne doare pentru ca te iubim. Ajunge, Dana, ajunge! - se aude vocea pe un ton ridicat.
-Lasa-ma! Pleaca! Oricum nu iti pasa! Esti rea! O sa plec si nu o sa ma mai intorc niciodata. Sau daca ma intorc, o sa ma intorc decat pentru tati.
-Atunci, daca asa vrei, asa sa faci! - raspunde vocea mamei, ranita de vorbele fetei si incet se intoarce si pleaca, inchizand usa in urma ei.
Dana ramane in camera, plangand si hotarand ca dupa ce pleaca sa nu se mai intoarca. Este hotarata sa plece si sa lase totul in urma. Dupa ce se linisteste putin, realizeaza ce tocmai ii spusese mamei ei, prieteni ei, singurei care ii fusese alaturi neconditionat, care plangea odata cu Dana, care nu stia ce sa faca, doar sa nu o mai vada suferind. Dar Dana e prea mandra sa spuna: "Iarta-ma!". Orgoliul el este prea mare si desi o doare pe ea si se uraste pentru ce ii spusese, ii e foarte greu sa spuna: "Iarta-ma!"
Nu iese din camera pana a doua zi, cand intorcandu-se de la scoala, intra iarasi in camera ei. Se izolase de tot. Calculatorul si muzica ii erau acum mai apropiati ca oricand. Noroc cu prietenii pe care ii avea, altfel ar fi decazut rau de tot.
Dupa cateva ore, iese din camera. Mama ei statea cu bunica ei.
Saluta, ascunzandu-se in spatele usii, dar prinde curaj cand o vede pe mama ei zambindu-i si intreband-o:
-Ce faci, Dana? Mai esti suparata?
"Nu se poate. Parca nu s-ar fi intamplat nimic. M-a iertat. Tot ea ma intreaba daca sunt suparata. O iubesc atat de mult." - gandea Dana. Dar din nou orogliul si mandria ei, mosteninte de la tatal ei, o impiedica sa isi exprime sentimentele.
Trec cateva zile, timp in care Andrei, ajuns la Constanta, se duce in locul in care fusese cu Dana, doi ani la rand; locul plin de amintiri frumoase, plin de viata: "Parca nu are niciun farmec, fara ea. Dana, te voi gasi?" Nu face decat sa se plimbe pe plaja, analizand fiecare coltisor in care fusese cu ea; fiecare loc pastra amprenta lor, neprafuita, neatinsa. Tot ce le-au ramas amandurora, din acele momente sunt pozele cu ei doi, mii de poze.
Ajunge la vila la care erau cazati in urma cu an. "Neschimbata" - se gandeste Andrei si un zambet i se contureaza pe buze. Acelasi trup tanar, salbutz, ca si anul trecut, ii apare in fata:
-Te pot ajuta?
-Da.. as dori o camera, daca aveti..
-Sa inteleg ca nu ai rezervare.
-Nu..
-Ai noroc, am o camera libera, dar este pentru doua persoane.
Lui Andrei i se lumineaza fata si zambeste triumfator:
-Perfect; mai astept pe cineva.
Fara alte intrebari, este condus in camera 8, aceeasi ca si anul trecut. Intra, analizeaza. Au pus televizor. Dupa ce se instaleaza, pleaca; se duce, se plimba pentru cateva ore bune, pe unde il duc picioarele.
Se intoarce dimineata urmatoare, aproape de rasarit. Undeva, in drum spre Constanta.. un alt tren. In tren... Dana. Aceleasi ganduri, aceeasi durere, aceleasi sentimente. Tot ce a simtit si simte Andrei, simte si ea, la aceeasi intensitate, cu aceeasi forta, cu aceeasi durere, cu aceeasi dorinta de a-l iubi. Parca ar fi una si aceeasi persoana. De fapt.. au fost, sunt si vor fi. Dana, mai putin increzatoare, incearca sa il alunge din mintea si sufletul ei pe cel pe care il iubeste de doi ani jumate; nu crede ca il va mai intalni vreodata.
Clatinandu-si capul, vrand parca sa se dezmeticeasca, sa inceteze sa mai viseze cu ochii deschisi: "Uita-l, Dana, uita-l! Nu te mai vrea; nu veti mai fi impreuna. Uita-l!"

Soarele este deja sus; puternic pune stapanire pe o alta zi. Bate in geamul de la camera lui Andrei, facandu-i semn ca ar cam fi cazul sa se trezeasca.
"Este deja 12. Ar trebui sa ma trezesc."
Dupa ce mai leneveste un pic, dupa cum ii era obiceiul, se trezeste, pregatit de o noua zi. Prost spus. Fara Dana, nu era niciodata pregatit sa infrunte o noua zi. Prefera sa doarma tot timpul. Macar in vise, Dana era a lui, era langa el.
"A mai ajuns un tren." - se gandeste el. Locul in care este cazat este undeva pe langa gara; aude tot.
"Poate trenul asta mi-a adus-o pe Dana." - ofteaza Andrei.
Iese din camera si uitandu-se in curtea casei unde statea ramane mut.
"Dana!" Dand din cap, refuza sa creada ca ea.
"Ce asemanare izbitoare."
Coboara incet scarile si aude discutia dintre fata de abia sosita, cu parul saten, inalta si .. foarte slaba si propietara casei.
-As dori si eu o camera, va rog.
Chipul din fata fetei ii zambeste:
-Sa inteleg ca nici tu nu ai rezervare. Imi pare rau. Nu mai am nicio camera libera. Ultima camera am dat-o ieri.
-Dana! - se aude o voce in spatele fetei.
Dana, recunoaste vocea. Era inconfundabila. Doar o auzise de atatea ori. Intoarce capul incet, observandu-se cum ochii incep sa se umezeasca. Rosteste usor, mai mult pentru ea:
-..Andrei..
Propietara casei priveste nedumerita. Privirea ei ridicase un semn de intrebare, cuvintele nefiindu-i necesare lui Andrei:
-Pe ea o asteptam.
Intelegand, fara niciun alt cuvant, fara nicio alta intrebare si fara un alt raspuns, silueta se indeparteaza, lasandu-i pe cei doi singuri.
Dana, se uita nedumerita.
-Cum adica.. pe mine ma asteptai?
-Da. Te asteptam. Te caut de cateva luni Dana. Nu am incetat in nicio clipa sa sper.
-Andrei..
Fara alte cuvinte, Andrei o ia in brate. O saruta. Dana, inca in stare de soc, raspunde. Raspunde si se pierd intr-un sarut, care cu greu poate fi descris de niste cuvinte, fara niciun fel de rezonanta sentimentala.
-Haide.
-Nu pot sa stau aici. Nu pot sa stau cu tine, Andrei. Imi pare rau.
-De ce nu, Dana? M-am intors pentru tine. Te iubesc. De asta te-am cautat. De asta sunt aici.
-..nu mai vreau sa ma amagesc.
-O sa plec. De ce a trebuit sa faci asta? Ma obisnuiam fara prezenta ta. De ce continui sa imi faci rau?
-Nu intelegi Dana? Te iubesc.
O ia de mana si fata se lasa condusa de el, in camera.
Se aseaza usor pe pat. Fata zglobie nu mai exista.
"A slabit mult." - se gandeste Andrei si ii dau lacrimile, dar nu le lasa sa se vada.
Dana e blocata. Nu spune nimic. O doare. Nici sa planga nu mai are putere.
-Dana.. - se incumeta Andrei - sunt aici pentru tine. Te caut de cand te-am vazut ultima oara. Te iubesc, sunt dispus sa fac orice pentru tine. Am gresit, in mintea mea de copil prost. Nu am realizat ce am langa mine.
-Pana m-ai pierdut.. m-ai dat la o parte.
Andrei lasa capul in jos, plin de rusine, frustrare, durere.
-Dar stiai ca orice s-ar intampla si oricat ai gresi sunt dispusa sa ma intorc la tine. Mereu am depins de tine, de iubirea ta pentru mine, de saruturile tale, imbratisarile tale, serile cu tine, zilele cu tine.. timpul cu tine.
Andrei incearca sa spuna ceva, dar nu poate. Dana continua.
-Stiai ca ma voi intoarce la tine. Stiai ca iti voi ceda. Mereu a fost asa. Profiti de asta acum. Profiti de faptul ca ultima oara cand ne-am vazut, ti-am zis ca ma vei gasi atunci cand ma vei vrea. Pentru ca te iubeam.
-Nu ma mai iubesti? - intreaba Andrei, sfasiat de durere.
-Ba da, asta e problema; te iubesc enorm si ma doare. Te joci cu mine, Andrei! Nu sunt o papusa, la dracu, sa te joci cu ea, iar cand te plictisesti sa o pui in raft si o mai scoti din cand in cand, pentru a scutura de praf, dandu-i sperante in acelasi timp.. ca te vei juca cu ea.
-Nu asta vreau, Dana. Te iubesc cu adevarat. Mereu te voi iubi.
-Trist este ca asta simt si eu. Si voi simti, mereu. Imi dau seama acum, mai bine ca oricand.
Ochii tristi ai Danei ii intalnesc pe ai lui Andrei. Vede in ei sinceritatea si iubirea pe care le-a vazut tot timpul. Acum i-ar sari de gat, l-ar saruta, l-ar iubi.
Andrei se apropie si se aseaza langa ea.
-Am incercat sa te sun, dar ai avut telefonul inchis.
-Andrei, am renuntat la telefon, din momentul in care ai renuntat tu la mine. Ce rost mai avea? Pe tine nu puteam sa te mai aud; altcineva nu ma mai interesa. Am incercat sa ma concentrez asupra altor lucruri, cum ar fi admiterea la facultate, cand... linistea in care incercam sa ma afund, a fost perturbata de .. altceva..; ce nevoie aveam de tine Andrei..
Andrei, se simte murdar, strange din dinti, pentru a nu plange. Ar vrea sa o intrebe ce s-a intamplat, dar nu poate, nu stie cum, ii e rusine si nici nu poate sa vorbeasca.
Dar Dana raspunde la o intrebare nepusa, dar gandita.
-A murit tataie.
Andrei nu stie ce sa spuna. E mut. Realizeaza durerea pe care a simtit-o Dana, dar nu poate sa spuna nimic. Cuvintele ar fi de prisos. O ia in brate. Asta e tot ce isi dorea Dana. Cuvinte auzise destule. Se lasa imbratisata si pentru prima oara dupa mult timp se simte ocrotita, protejata. Andrei nu spune nimic. O lasa sa se linisteasca. Nu e momentul pentru cuvinte. Plange alaturi de ea si o strange si mai tare in brate. Trece ceva timp, dupa care, Dana, luandu-si inima in dinti, rupe tacerea:
-Plec.
-Cum? Unde? De abia ai venit, Dana. Te rog, sunt dispus sa..
Dar Dana il intrerupe.
-Andrei, nu plec nicaieri acum. Plec in august..
-Nu inteleg.
-Andrei, ti-am zis ca m-am concentrat foarte bine pe admiterea la facultate; am vrut ca macar pe planul asta sa fac ceva bun, daca in iubire am dat gres.
-Nu ai dat gres - o intrerupe Andrei. Eu am gresit si sunt aici sa imi repar greseala.
-La ce bun? Oricum, plec la facultate.
-Cu totii plecam, dar o sa fim impreuna.
-Andrei, nu intelegi. Facultate mea nu e in Bucuresti.
Andrei doreste sa spuna ceva, dar Dana ii face semn sa taca.
-Plec din tara.
Socat, el nu spune nimic timp de cateva minute, dupa care..
-Vin cu tine!
Dana zambeste.
-Ar fi prea frumos sa fie adevarat, dar nu se poate. Nu realizezi ce spui.
-Te iubesc si fac orice; si daca a fi cu tine inseamna sa te urmez in alt oras, tara, continent, planeta, atunci asta voi face.
-Nu e gluma asta!
-Ti se pare tie ca glumesc? Mi-am pierdut demult simtul umorului.
-Daca ti-as spune ca vreau sa fiu cu tine ce ai face cand as pleca?
-N-auzi ca vin cu tine?
-Andrei, asta e o discutie serioasa; esti destul de matur si poti sa iti dai seama ca ceea ce spui nu se poate; cel putin pentru moment.
Andrei lasa privirea in jos.
-Atunci lasa-ma sa ma bucur de tine, de iubirea noastra pana in august, sa iti demonstrez ca te iubesc. Iar apoi..
-Apoi ce? Ma pui iarasi in rafT?
Andrei ridica privirea.
-NU! NU, Dana, nu! Apoi, te voi astepta, voi invatam voi lucra si voi face tot posibilul sa te vad cat mai des, pentru ca in final, sper eu cat mai curand, sa te urmez.
-Suna atat de frumos - ofteaza Dana.
-Si va fi adevarat. Suntem facuti unul pentru celalalt. Inca te mai indoiesti?
-Nu. - raspunde Dana foarte sigura pe ea si lasandu-se condus de sentimente il saruta.