"Usor-usor incep sa-nnebunesc...privirea mea se-ndreapta-n puncte fixe...N-am mai visat de mult ca pot sa zbor si nu mai stiu exact unde e marea si ce culoare are..si sunt atat de multe cuvinte pe care nu le stiu...ce-i aia trandafir, sau muzica, sau plaja...ce e aia plaja?..."

Niciodata nu mi-a fost asa de dor de mare...
Niciodata nu am plans cu atatea lacrimi...
Vreau la mare.Vreau sa ma asez pe nisip,sa-mi duc genunchii la gura si sa-mi tin capul sprijinit pe mainile sprijinite,la randul lor,pe genunchi.
Vreau sa ma tin in brate,sa-mi plang sfarsirea si sa-mi mangai sufletul.
Chiar si cu atatia oameni in jur sunt ingrozitor de singura.
Incepe sa-mi fie mila de mine si asta ma omoara cel mai tare.
Un strop de fericire dizolvata intr-un pahar cu apa,un om sa ma tina strans in brate si sa nu-mi zica nimic si o mie de valuri care sa-mi treaca pana deasupra gleznelor.
Oare as avea nevoie de mai mult sa fiu fericita?
Ce-i aia fericire?Cum arata fericirea?
Mi-ar fi suficienta o raza de soare?Un suras?Un "buna dimineata" cu strans in brate?Un sarut?Tu?
Mi-e dor sa simt,sa ma indragostesc,sa zambesc.
Mi-e dor de mare...de nisipul ud,de gustul sarat,de soarele arzator,de piele arsa,de miros de scoici.
Dar nu simt nimic decat un plumb greu ce-mi apasa pe suflet,iar pleoapele refuza sa stea deschise.
Incoerenta...
Ma opresc aici,inainte de a slobozi si alte cuvinte mari...