sâmbătă, 23 iulie 2011

Încă o dată, vorbim de casă veche din Matei Voievod, 6. Încă o dată femeia fatală se străduieşte să fie altceva.
Mutăm acţiunea sus, pe terasă, şi mai târziu pe chei.
Ultima gură de ness, scrumiera plină la refuz şi bomboniera ticsită cu amandine. Filtrul ultimei ţigări strivite păstrează un contur perfect, caffe au lait.
Botinele negre, blugii mulaţi pe fundul din ce în ce mai perfect, o eşarfă albastră, geacă din piele şi ochelarii Police.
Femeia fatală iese în stradă.
Zgomotul tocurilor întoarce capete, impactul vizual e devastator.
Sâmbătă la prânz oraşul geme de oameni şi maşini. De-a lungul cheiului, în sus şi-n jos, se tot plimbă de vreo două ore. Căştile+n urechi, ochelarii neclintiţi şi bretonul răvăşit de vânt. Habar n-are ce face sau unde s-ar duce. Ar putea să-l sune. O partidă de sex, în miezul unei sâmbete de Martie ar revigora-o. Dar n-ar trezi-o la viaţă, aşa că ce rost are?
Gata cu încercările să redevină umană, gata cu scormonirile după sentimente. A obosit să fie faţă bună.
Odată şi-odată trebuie să accepte că nu mai este aceeaşi de acum câţiva ani.
Masca şi atitudinea pe care a acceptat să le îmbrace sunt, poate, definitive.
E imposibil să mai crezi că vreodată va mai putea fi altfel decât acum.
A renegat copilul din ea, sufletul a murit, zâmbetul a îngheţat.
Şi n-ai de ce să-i ceri să fie altfel. Pentru că a vrut. A avut milioane de vise, a iubit cu tot sufletul. Şi atât. Oamenii au dat greş de fiecare dată. Poate tocmai pentru că i-a iubit prea mult. Acum i-a rămas un suflet mort, un zâmbet de gheaţă şi o privire seacă.
El de ce încearcă să o schimbe? Vrea să o umanizeze, iar ei nu-i trebuie asta. Ea nici să plângă nu mai ştie. Postura în care se afla e mulţumitoare. Un zâmbet veşnic acolo şi o atitudine ca asta le convine. Ei nu mai pun întrebări de complezenţă, ea nu trebuie să mărturisească. E bine aşa.
În rest, trecutul e ascuns bine într-un dulap, iar amintirile, ce revin când şi când, reprimate repede. Când e mai crâncen, îl sună pe el. Şi azi... s-a îndrăgostit. Tocmai de ea. Sunt atâtea femei care cred în ideea de doi şi el s-a oprit la ea. Ea, care a încetat să mai iubească, să îndrăznească să spere, să viseze sau să vrea.
Nimic nu e al ei. Doar teatrul ăsta, de fiecare zi. În rest nimic.
Şi totuşi, societatea n-o să-i accepte statutul de acum şi n-o să-i permită să rămână aşa.
Iar inima e făcută bucăţi şi tot ce urmează e doar compromis.