Un fel de rămas bun

Am aruncat telefoanele în torpedoul unei maşini negre, abandonată undeva în mijlocul oraşului. Am plecat împreună, de mână, căutând ceva.
De dragul celor câţiva ani, împreună sau separat, suntem datori să mai încercăm o dată. Să reclădim o fărâmă din frumosul "noi".
Te-am pierdut şi regăsit de atâtea ori încât nu mai ştiu dacă ai existat sau doar imaginaţia mea ţi-a dat viaţă. Nici măcar acum, când ne plimbăm pe străzile din Centrul Vechi, ca cei mai îndrăgostiţi dintre oameni, nu ştiu dacă eşti aici. Oare aş fi schimbat ceva dacă ţi-aş fi spus să nu pleci? Nu... Ţi-aş fi cerut să faci un compromis pe care eu nu am fost în stare să-l fac.
- Văd că încă mai porţi inelul!
- În fiecare zi.
- Credeam că ai aruncat tot ce ţine de mine, sau că cel puţin le-ai adunat într-o cutie, sub pat.
- Nu e suficient loc pentru toate...
Undeva, pe o stradă pustie, neluminată, mă opresc brusc şi-i spun"te iubesc!". Întunericul e de partea mea şi-l împiedică să vadă roşeaţa din obraji şi lacrimile din ochi.
De ce doare atât? Am aşteptat suficient... ăsta era momentul nostru.
- Poate sună a fraze din cărţi, dar eu n-am încetat niciodată să te iubesc.

N-am putut niciodată să-ţi spun că toate le-aş fi lăsat pentru tine. Mă simt prinsă într-un episod dintr-un serial prost.
Aştepţi să-ţi mai spun ceva, dar m-am certat de atâtea ori cu tine în gând şi ţi le-am spus pe toate.
Cât să mă mai împart între două avioane, şi alea neanunţate sau pe fugă? Eu am nevoie să mă ţii în braţe când mă prăbuşesc, şi-n fiecare seară înainte de somn. Am nevoie să te sărut după ce-mi spui că mă iubeşti. Eu vreau să-ţi aşez gulerul cămăşii înainte să ieşi pe uşă.Şi ca să-ţi răspund la întrebare, n-o să pot trece niciodată peste toţi kilometrii ăştia dintre noi.Şi după un timp nici tu n-ai să mai poţi.
Iubirea nu e totul. Ai şi tu la fel de mare nevoie de mine. Să-ţi aduc aminte că trebuie să te tunzi, să-mi vezi strălucirea din ochi dimineaţa, să te strâng în braţe după ce faci praf audienţa într-o conferinţă de 5 ore. Trebuie să fii aici ca să înţelegi că totul e despre noi.
De dragul celor mulţi ani, împreună sau separat, suntem datori să recunoaştem astăzi că ceea ce ni se întâmplă nu este decât drumul agonic către moarte. A noastră, a ceea ce simţim, a oricărei amintiri cu noi. Acum, când încă ne iubim, înainte ca sufletele să moară între două avioane.
De la Van Gogh până în Calea Victoriei nu sunt decât doi paşi. Aici, pentru totdeauna, drumurile noastre se despart. Tu mergi în jos, spre Expirat, acolo unde ne-am cunoscut acum 5 ani. Eu fac stânga, spre biserică. Aici mă opresc, mă aşez pe o treaptă şi plâng. Orice cuvânt în plus nu şi-ar fi avut rostul. Mă ridic şi mă întorc în centru. De data asta merg pe cele mai aglomerate străzi. Printre terase cu scaune înghesuite şi oameni zgomotoşi. De parcă hărmălaia asta ar avea puterea să-mi şteargă vreun gând.
Găsesc o terasă ascunsă într-un colţ şi mă opresc două ore la o cafea. Singură, ghemuită într-un scaun de răchită, şterg unul câte unul, toate gândurile.
Unirii, Hala Traian şi mai departe printre străduţe cu pantofii în mână. Foişor, Pache Protopopescu, Iancului. Mă mai opresc o vreme pe scările din faţa blocului. Un drum atât de lung şi tot atâtea întrebări. Le alung pe toate şi păstrez doar una. Aceeaşi. De atâţia ani. Cum e mai bine? Împreună sau separat? Ne-am iubit atâta vreme ca nebunii, fără să ţinem cont de limite, de oameni, de nimic. Nimeni n-a ştiut de noi. Ne-am iubit în pauzele dintre relaţiile eşuate şi ne-am găsit atât de uşor de fiecare dată. De parcă nu ne-am fi dăruit între timp altor oameni. Fără întrebări, fără reproşuri. Dacă ai înşelat, de ce am dispărut şi n-am mai sunat, dacă ai urlat, de ce m-am îndrăgostit... Ştiam că ne iubim şi-atât. Azi, nici asta nu mai pare de ajuns. Poate am crescut şi ne-am maturizat, poate vrem altceva. Sau poate ne dorim prea tare unul pe altul. Poate o să-mi fie dor de tine, poate o să plâng, poate o să vreau să te sun. Dar nu te-am întrebat dacă ţi-e bine, aşa că n-o să-ţi cer să-mi ştergi lacrimile.
Mai bine adun tot ce ţine de tine şi le pun într-o cutie de lemn, prea mare să încapă sub pat. O arunc în geamantanul în care am adunat toate visele, aducerile aminte, speranţele şi bucăţile dintr-un trecut prea tumultos să-l mai duc în spate.
Dintre toate păstrez doar zâmbetul cald dimineaţa devreme şi inelul frumos, care-mi aduce aminte că odată am fost cea mai fericită, şi care-mi spune că am fost, sunt şi voi rămâne cea mai fericită femeie din viaţa ta.