Pentru ca suferinta nu mai are margini,sufletul moare si el incet,trupul nu mai are vlaga sa urle si nimic nu aduna mai bine simtirile epavei ce-a ramas din mine...
Copilul si durerea, stau imbratisati
Doar ochii lui respira, caci inca sunt curati
Nici boala numai stie, daca a terminat cu el
Putea sa fie Inger, dar am scos si sufletul din el
Dar uite ca de-odata, morfina intra-n el
Prieten drag, Morfina mea, du-ma spre castel, du-ma spre castel, du-ma spre castel
Vantul alearga cu mine spre castel
Caramida noua, da Doamne sa ploua
Soarele deschide poarta catre el
Caramida rea, da Doamne sa stea
Uite-o pe printesa, vine sa ma ia
Mami am sa ma joc cu ea
Tati am sa-i iau o stea
Vai dar ce se-ntampla vantul a plecat
Soarele sa-ntunecat, boala iar ma-nbratisat
Viseeeeezzz
Va rog nu-mi luati Printesa mea
Doamne Dumnezeule, da-i printesa inapoi
Da-i cat poti de multe vise
Si un Inger, fa din el
Si un inger fa din el
O fata imbracata in alb
Se-ndreapta catre pat
Ia o mana in mana ei
Il mangaie pe cap
De-o data o adiere racoreste
Mana incetisor
Si un arici l-a intepat
Si-n el se scurge usor
Morfina mea, prieten drag
Du-ma spre castel, du-ma spre castel, du-ma spre castel
Vreau sa raman aici, printesa mea
Ca sa ne putem juca si sa pot
Sa-ti iau o stea
Sa ne ascundem prin marele castel
Soarele si vantul sa incalece Pamantul
Iar tu sa porti in frunte Steaua mea
Sa urcam pe un calut
Sa zburam cu el in sus
Printesa viata ma trage inapoi
Tine-ma te rog aici, tine-ma te rog aici
Visez, visez
Va rog nu-mi luati printesa mea
joi, 3 iulie 2008
miercuri, 23 aprilie 2008
E tot filosofie
Aceasta dusmanie era clara.Nimeni din cei prezenti nu avea vreun dubiu.Dar cu toate acestea comportamentul ei in societate era unul desavarsit.
Avea intotdeauna aerul ca este sclava lor prin toate gesturile si mimica pe acre o afisa de fiecare data cand ceilalti doreau ceva.Niciodata n-ai fi banuit luptele si framantarile care se dadeau in interiorul ei de fiecare data cand trebuia sa fie politicoasa,amabila,la fiecare dorinta a lor.Se considera a fi robotul lor,nelipsitul catelus de langa orice grup cu o pozitie sociala deosebita din vremea aceea,dar nu putea renunta la masca pe care o afisa de fiecare data cand era in diferite anturaje.De multe ori ar fi dorit sa arunce aceasta masca si sa fie ea insasi,ea omul rau,cea care i-ar fi uitat pe toti din jurul ei,si in acele momente nu conta motivul pentru care i-ar fi uitat.
Nimic din ceea ce era in jurul ei nu o multumea,nu o facea fericita,nu o interesa.
Mereu aceleasi chipuri,aceleasi zambete false,aceleasi pareri.Parca toti gandeau la fel,lucru care cel putin pentru ea,parea imposibil.Si cu toate acestea,toti aveau aceleasi raspunsuri.Nimeni nu indraznea sa aiba alt punct de vedere.Daca cineva incerca acest lucru era privit ca un intrus,si incet,incet exclus din grup.
Frecventa cercuri de oameni,asa-zis,inteligenti(studenti la filozofie,litere,doctori,profesori,etc).Observase in desele discutii ca toti erau interesati de materie.nici unul nu cauta esenta,necunoscutul.Daca vorbeau despre o carte nici unul dintre acestia nu pareau a fi citit-o printre randuri,iar acest lucru o enerva la culme.Se gandea la uciderea acestora,dar avea un gand sumbru,si anume acela ca fantomele acestora ar fi bantuit-o tot restul vietii.Sau ar fi putut sa le spuna parerea ei sincera atunci cand cineva i-ar fi cerut inevitabil parerea:
"Vreti sa va spun ce cred eu?Nimic.Pentru mine nu sunteti decat niste indivizi ai unei societati care nu ma intereseaza.De fapt,nici voi nu ma interesati.Nu aveti nimic iesit din comun;sunteti la fel ca ceilalti,si mie nu-mi plac banalitatile.Daca stau si va privesc nu vad decat niste oameni simpli,care nu-si spun nimic lor si nici lumii.Sunteti doar niste indivizi ai unei societati de care nu va puteti desprinde.Va ascundeti prin valurile unui adevar pe care il stiti si care este atat de viabil,dar pe care nu-l recunoasteti si nu-l admiteti ca pe o parte a vietii voastre.Desi detineti adevarul empiric va e teama de acest adevar.Individul din voi ascunde adevarata sa fata.Nu sunteti individualitati,ci doar niste indivizi.Sunteti prea umani.Si cred ca ne-am saturat de atata umanitate.Si de aceea va urasc si va reneg.Sunt si eu umana si nu ami am nevoie de alte umaniati.Sunteti ca niste gauri ale propriei voastre vieti.Viata voastra inseamna autocompatimire si frustrare.Sunteti dependenti de mila pe care v-o ofera societatea.
Oare cand veti inceta sa fiti niste viermi turmentati de propriile compatimiri?Societatea e prea nebuna,e de o senilitate totala de va tot accepta scuzele odioase ale unor zile in care nu sunteti decat o ultima fisura a ei.
Sunteti de fapt ceva ce deranjeaza o mare parte a societatii si totusi ea se codeste sa v-o arate.Chiar proprii vostri prieteni vad asta dar o acopera si asista in continuare la spectacolul frustrarii sufletelor voastre.
Totusi,nu vreau sa fiu rea,si totusi sunt;nu ma pot abtine oricarui individ care imi solicita parerea imi place sa-l torturez.O parere negativa il face intotdeauna sa gandeasca.
Nu vreau sa para ca sunt interesata de soarta voastra,dar voi indrazni sa va zic ceva:viata voastra ar trebui sa renunte pentru o clipa la cursul ei ca voi sa vedeti cu adevarat ce este ea.Infruntandu-va propria viata si fiin cuprinsi de propria moarte,poate descoperiti ceea ce cautati,faima a mult dorita,atunci cand gandul sinucigas va va cuprinde si caruia nu-i veti indrazni saripostati.
Sper ca nu va veti supara pe mine,aveti acest drept,dar dusmania cuiva impotriva-mi va fi din nou un act al faimei mele!"
Atat ar fi vrut sa le spuna,chiar si cu riscul de a fi exclusa din grupul lor.Dar astepta momentul potrivit,atunci cand ii va ruga sa interpreteze un text de Nietzsche,Blaga,Kant sau oricare alt mare filosof,iar ei,surprinsi de izbucnirea ei nu vor sti ce sa spuna si-i vor cere parerea.Toate astea trebuiau sa se intample cat mai curand sau ar fi ajuns in scurt timp asemeni lor,banala,iar cuvintele ei se vor fi intors impotriva-i!
Avea intotdeauna aerul ca este sclava lor prin toate gesturile si mimica pe acre o afisa de fiecare data cand ceilalti doreau ceva.Niciodata n-ai fi banuit luptele si framantarile care se dadeau in interiorul ei de fiecare data cand trebuia sa fie politicoasa,amabila,la fiecare dorinta a lor.Se considera a fi robotul lor,nelipsitul catelus de langa orice grup cu o pozitie sociala deosebita din vremea aceea,dar nu putea renunta la masca pe care o afisa de fiecare data cand era in diferite anturaje.De multe ori ar fi dorit sa arunce aceasta masca si sa fie ea insasi,ea omul rau,cea care i-ar fi uitat pe toti din jurul ei,si in acele momente nu conta motivul pentru care i-ar fi uitat.
Nimic din ceea ce era in jurul ei nu o multumea,nu o facea fericita,nu o interesa.
Mereu aceleasi chipuri,aceleasi zambete false,aceleasi pareri.Parca toti gandeau la fel,lucru care cel putin pentru ea,parea imposibil.Si cu toate acestea,toti aveau aceleasi raspunsuri.Nimeni nu indraznea sa aiba alt punct de vedere.Daca cineva incerca acest lucru era privit ca un intrus,si incet,incet exclus din grup.
Frecventa cercuri de oameni,asa-zis,inteligenti(studenti la filozofie,litere,doctori,profesori,etc).Observase in desele discutii ca toti erau interesati de materie.nici unul nu cauta esenta,necunoscutul.Daca vorbeau despre o carte nici unul dintre acestia nu pareau a fi citit-o printre randuri,iar acest lucru o enerva la culme.Se gandea la uciderea acestora,dar avea un gand sumbru,si anume acela ca fantomele acestora ar fi bantuit-o tot restul vietii.Sau ar fi putut sa le spuna parerea ei sincera atunci cand cineva i-ar fi cerut inevitabil parerea:
"Vreti sa va spun ce cred eu?Nimic.Pentru mine nu sunteti decat niste indivizi ai unei societati care nu ma intereseaza.De fapt,nici voi nu ma interesati.Nu aveti nimic iesit din comun;sunteti la fel ca ceilalti,si mie nu-mi plac banalitatile.Daca stau si va privesc nu vad decat niste oameni simpli,care nu-si spun nimic lor si nici lumii.Sunteti doar niste indivizi ai unei societati de care nu va puteti desprinde.Va ascundeti prin valurile unui adevar pe care il stiti si care este atat de viabil,dar pe care nu-l recunoasteti si nu-l admiteti ca pe o parte a vietii voastre.Desi detineti adevarul empiric va e teama de acest adevar.Individul din voi ascunde adevarata sa fata.Nu sunteti individualitati,ci doar niste indivizi.Sunteti prea umani.Si cred ca ne-am saturat de atata umanitate.Si de aceea va urasc si va reneg.Sunt si eu umana si nu ami am nevoie de alte umaniati.Sunteti ca niste gauri ale propriei voastre vieti.Viata voastra inseamna autocompatimire si frustrare.Sunteti dependenti de mila pe care v-o ofera societatea.
Oare cand veti inceta sa fiti niste viermi turmentati de propriile compatimiri?Societatea e prea nebuna,e de o senilitate totala de va tot accepta scuzele odioase ale unor zile in care nu sunteti decat o ultima fisura a ei.
Sunteti de fapt ceva ce deranjeaza o mare parte a societatii si totusi ea se codeste sa v-o arate.Chiar proprii vostri prieteni vad asta dar o acopera si asista in continuare la spectacolul frustrarii sufletelor voastre.
Totusi,nu vreau sa fiu rea,si totusi sunt;nu ma pot abtine oricarui individ care imi solicita parerea imi place sa-l torturez.O parere negativa il face intotdeauna sa gandeasca.
Nu vreau sa para ca sunt interesata de soarta voastra,dar voi indrazni sa va zic ceva:viata voastra ar trebui sa renunte pentru o clipa la cursul ei ca voi sa vedeti cu adevarat ce este ea.Infruntandu-va propria viata si fiin cuprinsi de propria moarte,poate descoperiti ceea ce cautati,faima a mult dorita,atunci cand gandul sinucigas va va cuprinde si caruia nu-i veti indrazni saripostati.
Sper ca nu va veti supara pe mine,aveti acest drept,dar dusmania cuiva impotriva-mi va fi din nou un act al faimei mele!"
Atat ar fi vrut sa le spuna,chiar si cu riscul de a fi exclusa din grupul lor.Dar astepta momentul potrivit,atunci cand ii va ruga sa interpreteze un text de Nietzsche,Blaga,Kant sau oricare alt mare filosof,iar ei,surprinsi de izbucnirea ei nu vor sti ce sa spuna si-i vor cere parerea.Toate astea trebuiau sa se intample cat mai curand sau ar fi ajuns in scurt timp asemeni lor,banala,iar cuvintele ei se vor fi intors impotriva-i!
marți, 22 aprilie 2008
Adiere de iubire
Acum,in ceas tarziu din noapte
Iti simt al pielii dulce parfum
Ce continuu ma ameteste
Cum e focul de-un negru fum
De-ale tale mangaieri mi-e dor
Si sufletu-mi plin de durere
Iar ochii-mi plutesc in izvor
Pe valuri de lacrimi amare
Adost apa din al meu desert
Si curcubeul de pe al lumii cer
Ingerul pazitor al unui mort
Ce-a inviat uimit de aer.
Ai fost doar un soare-n tacere
Ce fiinta toata mi-a-ncalzit,
O adiere de iubire
Ce furtuna mi-a alungat.
Un demon ce mi-a transformat inima
In cel mai aprig inamic al mintii
Si mi-a schimbat din suflet arama
C-un etern diamant al iubirii
Iti simt al pielii dulce parfum
Ce continuu ma ameteste
Cum e focul de-un negru fum
De-ale tale mangaieri mi-e dor
Si sufletu-mi plin de durere
Iar ochii-mi plutesc in izvor
Pe valuri de lacrimi amare
Adost apa din al meu desert
Si curcubeul de pe al lumii cer
Ingerul pazitor al unui mort
Ce-a inviat uimit de aer.
Ai fost doar un soare-n tacere
Ce fiinta toata mi-a-ncalzit,
O adiere de iubire
Ce furtuna mi-a alungat.
Un demon ce mi-a transformat inima
In cel mai aprig inamic al mintii
Si mi-a schimbat din suflet arama
C-un etern diamant al iubirii
Rasarit
Nu am privit niciodata un apus sau un rasarit.Nu am alergat niciodata desculta prin ploaia calda de vara.
Niciodata,in stangacia mea,nu m-am murdarit de polenul florilor pe degete si niciodata nu am vazut aripi,aripi de inger,aripi de vis,aripi din mine...niciodata pana acum o vesnicie.
Lam cunoscut intr-un autobuz supra-aglomerat,intr-o zi de primavara.Nimic mai banal,poate...Mi-a oferit locul de la fereastra,o data cu locul din inima lui poate.De atunci am inceput sa primesc,sa simt,sa visez,sa zbor.Germenii aripilor au patruns carnea si pielea si am simtit cum trupul devine mai usor,mai transparent...
Aripile de pe spatele meu sunt o alba povara,ochiul descis catre o lume tainica,inaccesibila si ireala pentru cei ce fac din iubirea adevarata o utopie.
Perdelele opace ale sufletului au cazut rand pe rand si cerul si-a oglindit chipul in mine.In fiecare seara,iubirea din mine apune pentru a rasari mai dulce si mai calda a doua zi.
Fiecare apus sau rasarit este unic.Niciodata cerul nu este scena aceluiasi peisaj.Mi-am ancorat privirea in oglinda cerului si pentru cateva minute am prins un spectacol superb.Nu pot sa descriu in cuvinte acea explozie de ocru si ambra,nu pot sa spun cat de limpede si calm era cerul in dimineata rece,imi e imposibil sa descriu in cuvinte vibratia nevazuta a sufletului in fata colosalului spectacol.
Niciodata,in stangacia mea,nu m-am murdarit de polenul florilor pe degete si niciodata nu am vazut aripi,aripi de inger,aripi de vis,aripi din mine...niciodata pana acum o vesnicie.
Lam cunoscut intr-un autobuz supra-aglomerat,intr-o zi de primavara.Nimic mai banal,poate...Mi-a oferit locul de la fereastra,o data cu locul din inima lui poate.De atunci am inceput sa primesc,sa simt,sa visez,sa zbor.Germenii aripilor au patruns carnea si pielea si am simtit cum trupul devine mai usor,mai transparent...
Aripile de pe spatele meu sunt o alba povara,ochiul descis catre o lume tainica,inaccesibila si ireala pentru cei ce fac din iubirea adevarata o utopie.
Perdelele opace ale sufletului au cazut rand pe rand si cerul si-a oglindit chipul in mine.In fiecare seara,iubirea din mine apune pentru a rasari mai dulce si mai calda a doua zi.
Fiecare apus sau rasarit este unic.Niciodata cerul nu este scena aceluiasi peisaj.Mi-am ancorat privirea in oglinda cerului si pentru cateva minute am prins un spectacol superb.Nu pot sa descriu in cuvinte acea explozie de ocru si ambra,nu pot sa spun cat de limpede si calm era cerul in dimineata rece,imi e imposibil sa descriu in cuvinte vibratia nevazuta a sufletului in fata colosalului spectacol.
Fara identitate
A mai trecut un an din viata mea,totusi ma simt si mai mica si mai neputincioasa.Ratacesc intr-o lume straina mie,printre oameni ale caror suflete au inghetat de multa vreme incat bucuria de a trai s-a spulberat in neant.
Pasesc acum cu pasi marunti pe covorul alb al necuprinsului pamant si ma intreb:"Cine este acest nefericit al carui chip il vad oglindit in cristalinul zapezii?"Totul este atat de ciudat,ma misc incet si apoi oglindirea ma urmeaza ca si cand ar fi o parte din mine,usor mana mi-o trec prin paru-mi ud,si odata cu mine oglindirea,lacrimile mi se preling pe obrajii rosi de gerul aspru si oglindirea e-n acelasi pas cu al meu.Cand ochii lin mi-i inchid,oglindirea n-o mai vad,dar de indata ce-i deschid o vad cum imi zambeste...Incerc sa inteleg de ce si ca un fulger,o idee imi invadeaza mintea.
"Oare este chipul meu cel ce se oglindeste?",daca da,"Eu de ce nu stiu?este posibil sa nu-mi recunosc chipul care acum e plin de tristete?"Totul imi este atat de strain;drumul pe care pasesc,oamenii pe care ii vad in fiecare clipa.Ah,daca as putea afla cine sunt eu si ce rost am in aceasta lume..."Sunt oare om sau doar un alt suflet prins in lanturile vietii?"Eu m-as multumi sa fiu o fiinta,una oarecare,nu un chip prizonier al unei oglinzi ce-si reflecta lumina intr-o alta oglinda-n infinit.
E trist sa descoperi ca nu-ti cunosti identitatea,si totusi...ce-ar mai fi interesant in viata daca ai sti cine esti si care-ti este destinul pe pamant?Eun inca ratacesc in aceasta lume plina de surprize,asteptand neprevazutul,fara a ma intreba de ce noi,oamenii,ne nastep pentru a muri!
Pasesc acum cu pasi marunti pe covorul alb al necuprinsului pamant si ma intreb:"Cine este acest nefericit al carui chip il vad oglindit in cristalinul zapezii?"Totul este atat de ciudat,ma misc incet si apoi oglindirea ma urmeaza ca si cand ar fi o parte din mine,usor mana mi-o trec prin paru-mi ud,si odata cu mine oglindirea,lacrimile mi se preling pe obrajii rosi de gerul aspru si oglindirea e-n acelasi pas cu al meu.Cand ochii lin mi-i inchid,oglindirea n-o mai vad,dar de indata ce-i deschid o vad cum imi zambeste...Incerc sa inteleg de ce si ca un fulger,o idee imi invadeaza mintea.
"Oare este chipul meu cel ce se oglindeste?",daca da,"Eu de ce nu stiu?este posibil sa nu-mi recunosc chipul care acum e plin de tristete?"Totul imi este atat de strain;drumul pe care pasesc,oamenii pe care ii vad in fiecare clipa.Ah,daca as putea afla cine sunt eu si ce rost am in aceasta lume..."Sunt oare om sau doar un alt suflet prins in lanturile vietii?"Eu m-as multumi sa fiu o fiinta,una oarecare,nu un chip prizonier al unei oglinzi ce-si reflecta lumina intr-o alta oglinda-n infinit.
E trist sa descoperi ca nu-ti cunosti identitatea,si totusi...ce-ar mai fi interesant in viata daca ai sti cine esti si care-ti este destinul pe pamant?Eun inca ratacesc in aceasta lume plina de surprize,asteptand neprevazutul,fara a ma intreba de ce noi,oamenii,ne nastep pentru a muri!
