luni, 9 februarie 2009
sâmbătă, 7 februarie 2009
vineri, 6 februarie 2009
Abia te trezesti dimineata,iti dezlipesti cu greu pleoapele,si privirea iti ramane atintita pe tavan.
Corpul inert se lasa prada cearceafurilor din bumbac chinezesc si refuza sa raspunda comenzilor creierului.
Pe tavanul varuit in alb se deruleaza un film mut.Chipuri cunoscute,miscari familiare,locuri vazute de mult.Toate se misca deasupra ochilor tai.Te vezi mergand prin livezi,jucandu-te cu apa intr-o curte mare,doi uriasi rad si te ridica in brate,apoi unul te prinde si-ti inroseste buzele cu un ardei iute.Apoi te vezi pe bancile scolii.Razi si plangi.Te-ai indragostit.Ai auzit de cateva ori vorbindu-se despre moarte si acum iti place sa spui intr-una ca ai vrea sa mori.
Cu fiecare secventa a filmului esti tot mai mare.Deodata te vezi om in toata firea,pus in situatia de a lua decizii.Alegi cu cine te imprietenesti,pe cine iubesti,ce vrei sa faci.
Liniste.Nu e nimeni in preajma.Stai intr-un colt si pleng.Moartea se ridica in valuri si vine spre tine.Lumea din jur a murit.
O mana se intinde usor spre tine si te ajuta sa te ridici.Incepi sa zambesti si nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
Razi si te inconjori din nou de oameni,iar moartea isi desface usor latul.
Oameni,multi oameni.Muzica.Haos.Esti foarte fericit ca atat lume iti zambeste si te roaga sa le fii prieten.Intr-un col,o pereche de ochi te priveste.Nu stii de ce,dar parca are ochi de gheisa.Ii zambesti discret si-ai vrea sa-i spui ceva,dar valul de oameni te izbeste.Ridica mana si-ti spune ca nu e cazul sa iti faci griji.Nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
O mare de oameni,o scena imensa,si pe un piedestal esti tu.Esti ocupat sa te inalti,sa fii fericit,sa crezi ca lumea te iubeste.Perechea de ochi se intuneca si ramane in urma.
Pamantul se cutremura,piedestalul se sfarama,haosul se transforma in liniste.Peretii cad buluc peste tine.Moartea se apropie din nou de tine si te imbratiseaza.Stie ca de data asta esti a ei.
Esti din nou singur si linistea te asurzeste.Mii de ganduri de ieri te bantuie,iar mocheta e doar un lac de lacrimi.
Filmul se termina si un fasait puternic iti invie toate simturile.
Deschizi usa si din spatele ei apare o pereche de ochi,parca de gheisa.Nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
-Ce dracu' faci fetita?Sun de-o juma' de ora.Ai murit?
-Aproape...
E o poveste despre mine.Despre lume si oameni.Despre moarte si ingeri.
E o poveste despre noi si prietenie.
E o poveste despre EA.
E povestea unui inel din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
E povestea ta!
Corpul inert se lasa prada cearceafurilor din bumbac chinezesc si refuza sa raspunda comenzilor creierului.
Pe tavanul varuit in alb se deruleaza un film mut.Chipuri cunoscute,miscari familiare,locuri vazute de mult.Toate se misca deasupra ochilor tai.Te vezi mergand prin livezi,jucandu-te cu apa intr-o curte mare,doi uriasi rad si te ridica in brate,apoi unul te prinde si-ti inroseste buzele cu un ardei iute.Apoi te vezi pe bancile scolii.Razi si plangi.Te-ai indragostit.Ai auzit de cateva ori vorbindu-se despre moarte si acum iti place sa spui intr-una ca ai vrea sa mori.
Cu fiecare secventa a filmului esti tot mai mare.Deodata te vezi om in toata firea,pus in situatia de a lua decizii.Alegi cu cine te imprietenesti,pe cine iubesti,ce vrei sa faci.
Liniste.Nu e nimeni in preajma.Stai intr-un colt si pleng.Moartea se ridica in valuri si vine spre tine.Lumea din jur a murit.
O mana se intinde usor spre tine si te ajuta sa te ridici.Incepi sa zambesti si nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
Razi si te inconjori din nou de oameni,iar moartea isi desface usor latul.
Oameni,multi oameni.Muzica.Haos.Esti foarte fericit ca atat lume iti zambeste si te roaga sa le fii prieten.Intr-un col,o pereche de ochi te priveste.Nu stii de ce,dar parca are ochi de gheisa.Ii zambesti discret si-ai vrea sa-i spui ceva,dar valul de oameni te izbeste.Ridica mana si-ti spune ca nu e cazul sa iti faci griji.Nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
O mare de oameni,o scena imensa,si pe un piedestal esti tu.Esti ocupat sa te inalti,sa fii fericit,sa crezi ca lumea te iubeste.Perechea de ochi se intuneca si ramane in urma.
Pamantul se cutremura,piedestalul se sfarama,haosul se transforma in liniste.Peretii cad buluc peste tine.Moartea se apropie din nou de tine si te imbratiseaza.Stie ca de data asta esti a ei.
Esti din nou singur si linistea te asurzeste.Mii de ganduri de ieri te bantuie,iar mocheta e doar un lac de lacrimi.
Filmul se termina si un fasait puternic iti invie toate simturile.
Deschizi usa si din spatele ei apare o pereche de ochi,parca de gheisa.Nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
-Ce dracu' faci fetita?Sun de-o juma' de ora.Ai murit?
-Aproape...
E o poveste despre mine.Despre lume si oameni.Despre moarte si ingeri.
E o poveste despre noi si prietenie.
E o poveste despre EA.
E povestea unui inel din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
E povestea ta!
joi, 5 februarie 2009
Viaţă şi blestem
Capitolul 3
- Te rog să încetezi în momentul ăsta!
Vladinovici se auzea urlând de la capătul scărilor de la demisol. Soţia sa stătea pe prima treaptă şi-l asculta înfrigurată, gândindu-se la tot ce i s-ar fi putut întâmpla rău fiicei sale.
În ciuda protestelor fetei, bătrânul nobil nu-şi întrerupse pledoaria.
- Îmi aduc aminte foarte bine că am avut exact aceeaşi discuţie la începutul anului. N-ai să te faci actriţă nici măcar după moartea mea.
- Tată, nici nu ţi-am cerut asta. Am găsit ceva care îmi place. Nu am de gând să mă închid în spatele unui ghişeu, schimbând valută şi manevrând conturi.
- Nu, minunato, nu vrei asta. Vrei să te închizi în schimb în spatele unui monitor, să nu ştie nimeni de existenţa ta.
- Da, asta vreau. Măcar fac ce-mi place.
- Ipocrito! Recunoaşte că unicul scop este să nu faci ca mine.
După prima discuţie pe această temă, lucrurile în casa lor se schimbaseră parcă şi mai mult. Încă de a doua zi Andreea răcise relaţiile cu mama atât de dragă.
Nu pentru că vreun sentiment îndoielnic i s-ar fi strecurat în suflet, ci credea că doar aşa ar putea-o salva. I se părea că dacă stă departe de dânsa, Vladinovici n-o va mai învinovăţi pe mama pentru deciziile sale.
În aceeaşi seară hotărâ să înceteze orice legătură cu tatăl. Aşa că tot timpul, în afara orelor de şcoală şi meditaţii, şi-l petrecea în camera de la mansardă.
Vladinovici aproape că uitase discuţia avută în toamnă, şi nu-şi deranja niciodată fiica, crezând că lucrurile au fost lămurite, şi că aceasta din urmă se pregăteşte intensiv pentru admiterea la facultatea dorită de el.
În toată casa domnea liniştea. O linişte apăsătoare, sufocantă, ce absorbea parcă toată energia şi viaţa din conacul de pe strada Măcrişului, numărul 81.
Totuşi, cea care suferea cel mai tare era mama Andreei.
Femeie credincioasă, aceasta se ruga în fiecare seară pentru fiica ei, şi implora soluţii prin care ar fi putut s-o scoată pe fată din strânsoarea nemiloasă a tiranului.
Singura legătură mama fiica era dădacă. Ea era cea care transmitea noutăţile de la una la alta, de cele mai multe ori neîntrebată. Dar spunea tot ce era de spus astfel încât niciuna nu se simţea stingherită.
Lunile treceau şi astfel se petreceau lucrurile în familia Vladinovici. Cu Andreea care învăţa pentru bacalaureat, cu mama singură şi tatăl, aparent, tot mai indiferent.
Indiferenţa lui Vladinovici era însă siguranţă şi satisfacţie. Era convins că Andreea îl va asculta şi în curând va fi studentă la Finanţe-bănci.
Fata însă, nici nu se gândea la asta. Renunţase, într-adevăr să mai viseze că va fi actriţă, dar se hotărâse să dea la Cibernetică.
Discuţia cu care am început această parte a poveştii se petrecea la scurt timp după bacalaureat.
- Am vorbit cu Manea şi o să stai la ei pe perioada examenului de admitere. -începu Vladinovici.
- Tată, ce examen?
- Pentru facultate. La ASE. Încep peste două luni.
- Te rog să mă ierţi, dar nu înţeleg nimic. Poate nu am fost destul de clară la ultima discuţie. Nu mă duc la ASE.
- Văd că insişti să mă enervezi.
- Dar nu-mi place, nu vreau! Şi în plus, n-o să mă fac actriţă.Că doar de asta te temeai cel mai tare. O să dau la Cibernetică! Punct.
Mama, aflată undeva la demisolul casei, ascultă înfrigurată discuţia ce se auzea din salonul cel mare.
Mai ai două zile timp de gândire. Ori ASE, ori te duci dracului de la uşa mea.
Foarte bine. Atunci o să plec. Iar cele două zile le voi folosi ca să-mi strâng bagajele.
- Din momentul ăsta să uiţi că ai tată.
- Am înţeles. La revedere,... domnule!
La uşa mare a salonului, mama se aruncă în genunchi şi strânse cu putere picioarele fetei.
O gheară îi strânse brusc pieptul, şi braţul drept începu să amorţească. Rozul viu al unghiilor se transformă şi el treptat în vineţiu.
- Mamă, nu! Te rog! -izbucni Andreea în hohote.
Faţa lui Vladinovici se înroşi şi mai tare, şi începu să urle.
- Uite, ca să vezi ce-ai crescut. Poate ai crezut că sunt nebun când ţi-am zis că nu faci bine. Ce educaţie i-ai dat? Mamă te numeşti tu? În viaţa mea nu am crezut că voi păţi asemenea ruşine. Sunteţi nişte curve ordinare. Zdrenţe depravate, să vă duceţi dracului de-aici. Amândouă.
Haosul din liniştea ce se aşternu din nou asupra casei e poate prea dureros pentru a putea fi descris în câteva cuvinte.
Pe strada Măcrişului, numărul 81, rezemate de poartă stau un geamantan roşu şi o geantă de voiaj neagră. Andreea îşi strânge în braţe mama care plânge.
Amândouă cu ochii roşii de plâns, abia dacă-şi mai pot spune câteva vorbe.
- Hai cu mine. O să ne descurcăm noi cumva.
- Nu pot, Andreea. Nu vreau să devin o povară şi pentru tine. Şi-n plus, asta e viaţa pe care am ales să o trăiesc.
- Măcar promite-mi că o să ai grijă de tine. Şi nu te mai gândi tu la toate, pentru că aşa nu poţi să le rezolvi.
- Eh, stai liniştită. E abia primul infarct. Bunicul tău a făcut 4 şi a trăit până la 70 de ani, Dumnezeu să-l odihnească!
- Nici în glumă sa nu mai spui asta vreodată!
- Hai lasă. Important este să-ţi fie bine. Asta mă face fericită şi-mi dă putere să continui.
- Te iubesc, mamă! Niciodată să nu uiţi asta!
Poarta se închide, zdruncinată din toate încheieturile. Vântul hăuie, iar bătrâna dădaca îşi strânge la piept iubita doamnă, neştiind cum să-i curme suferinţă!
-va urma-
- Te rog să încetezi în momentul ăsta!
Vladinovici se auzea urlând de la capătul scărilor de la demisol. Soţia sa stătea pe prima treaptă şi-l asculta înfrigurată, gândindu-se la tot ce i s-ar fi putut întâmpla rău fiicei sale.
În ciuda protestelor fetei, bătrânul nobil nu-şi întrerupse pledoaria.
- Îmi aduc aminte foarte bine că am avut exact aceeaşi discuţie la începutul anului. N-ai să te faci actriţă nici măcar după moartea mea.
- Tată, nici nu ţi-am cerut asta. Am găsit ceva care îmi place. Nu am de gând să mă închid în spatele unui ghişeu, schimbând valută şi manevrând conturi.
- Nu, minunato, nu vrei asta. Vrei să te închizi în schimb în spatele unui monitor, să nu ştie nimeni de existenţa ta.
- Da, asta vreau. Măcar fac ce-mi place.
- Ipocrito! Recunoaşte că unicul scop este să nu faci ca mine.
După prima discuţie pe această temă, lucrurile în casa lor se schimbaseră parcă şi mai mult. Încă de a doua zi Andreea răcise relaţiile cu mama atât de dragă.
Nu pentru că vreun sentiment îndoielnic i s-ar fi strecurat în suflet, ci credea că doar aşa ar putea-o salva. I se părea că dacă stă departe de dânsa, Vladinovici n-o va mai învinovăţi pe mama pentru deciziile sale.
În aceeaşi seară hotărâ să înceteze orice legătură cu tatăl. Aşa că tot timpul, în afara orelor de şcoală şi meditaţii, şi-l petrecea în camera de la mansardă.
Vladinovici aproape că uitase discuţia avută în toamnă, şi nu-şi deranja niciodată fiica, crezând că lucrurile au fost lămurite, şi că aceasta din urmă se pregăteşte intensiv pentru admiterea la facultatea dorită de el.
În toată casa domnea liniştea. O linişte apăsătoare, sufocantă, ce absorbea parcă toată energia şi viaţa din conacul de pe strada Măcrişului, numărul 81.
Totuşi, cea care suferea cel mai tare era mama Andreei.
Femeie credincioasă, aceasta se ruga în fiecare seară pentru fiica ei, şi implora soluţii prin care ar fi putut s-o scoată pe fată din strânsoarea nemiloasă a tiranului.
Singura legătură mama fiica era dădacă. Ea era cea care transmitea noutăţile de la una la alta, de cele mai multe ori neîntrebată. Dar spunea tot ce era de spus astfel încât niciuna nu se simţea stingherită.
Lunile treceau şi astfel se petreceau lucrurile în familia Vladinovici. Cu Andreea care învăţa pentru bacalaureat, cu mama singură şi tatăl, aparent, tot mai indiferent.
Indiferenţa lui Vladinovici era însă siguranţă şi satisfacţie. Era convins că Andreea îl va asculta şi în curând va fi studentă la Finanţe-bănci.
Fata însă, nici nu se gândea la asta. Renunţase, într-adevăr să mai viseze că va fi actriţă, dar se hotărâse să dea la Cibernetică.
Discuţia cu care am început această parte a poveştii se petrecea la scurt timp după bacalaureat.
- Am vorbit cu Manea şi o să stai la ei pe perioada examenului de admitere. -începu Vladinovici.
- Tată, ce examen?
- Pentru facultate. La ASE. Încep peste două luni.
- Te rog să mă ierţi, dar nu înţeleg nimic. Poate nu am fost destul de clară la ultima discuţie. Nu mă duc la ASE.
- Văd că insişti să mă enervezi.
- Dar nu-mi place, nu vreau! Şi în plus, n-o să mă fac actriţă.Că doar de asta te temeai cel mai tare. O să dau la Cibernetică! Punct.
Mama, aflată undeva la demisolul casei, ascultă înfrigurată discuţia ce se auzea din salonul cel mare.
Mai ai două zile timp de gândire. Ori ASE, ori te duci dracului de la uşa mea.
Foarte bine. Atunci o să plec. Iar cele două zile le voi folosi ca să-mi strâng bagajele.
- Din momentul ăsta să uiţi că ai tată.
- Am înţeles. La revedere,... domnule!
La uşa mare a salonului, mama se aruncă în genunchi şi strânse cu putere picioarele fetei.
O gheară îi strânse brusc pieptul, şi braţul drept începu să amorţească. Rozul viu al unghiilor se transformă şi el treptat în vineţiu.
- Mamă, nu! Te rog! -izbucni Andreea în hohote.
Faţa lui Vladinovici se înroşi şi mai tare, şi începu să urle.
- Uite, ca să vezi ce-ai crescut. Poate ai crezut că sunt nebun când ţi-am zis că nu faci bine. Ce educaţie i-ai dat? Mamă te numeşti tu? În viaţa mea nu am crezut că voi păţi asemenea ruşine. Sunteţi nişte curve ordinare. Zdrenţe depravate, să vă duceţi dracului de-aici. Amândouă.
Haosul din liniştea ce se aşternu din nou asupra casei e poate prea dureros pentru a putea fi descris în câteva cuvinte.
Pe strada Măcrişului, numărul 81, rezemate de poartă stau un geamantan roşu şi o geantă de voiaj neagră. Andreea îşi strânge în braţe mama care plânge.
Amândouă cu ochii roşii de plâns, abia dacă-şi mai pot spune câteva vorbe.
- Hai cu mine. O să ne descurcăm noi cumva.
- Nu pot, Andreea. Nu vreau să devin o povară şi pentru tine. Şi-n plus, asta e viaţa pe care am ales să o trăiesc.
- Măcar promite-mi că o să ai grijă de tine. Şi nu te mai gândi tu la toate, pentru că aşa nu poţi să le rezolvi.
- Eh, stai liniştită. E abia primul infarct. Bunicul tău a făcut 4 şi a trăit până la 70 de ani, Dumnezeu să-l odihnească!
- Nici în glumă sa nu mai spui asta vreodată!
- Hai lasă. Important este să-ţi fie bine. Asta mă face fericită şi-mi dă putere să continui.
- Te iubesc, mamă! Niciodată să nu uiţi asta!
Poarta se închide, zdruncinată din toate încheieturile. Vântul hăuie, iar bătrâna dădaca îşi strânge la piept iubita doamnă, neştiind cum să-i curme suferinţă!
-va urma-
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Zbucium Ars
Pustiu si intuneric e-mprejur,
E ceata,e frig si nimeni pe drum.
Luminile-s pale,murdare si reci
O liniste surda si suflete seci.
Doar vantul adie din cand in cand,
Frunzele vestede usor tremurand.
Pareri de rau,suspine,lacrimi
Sufletu-i rana de-atatea patimi.
Amintirile plang,durerea mi-o curma
Un vuiet firbinte revine din urma
Teama,umbre si singuratate
Nu le mai pot simti pe toate.
Dar timpul imi vindeca rana,
Sterge pentru totdeauna amintirea ta
Si da uitarii salbatica-mi lupta cu tine
Acum,dupa atata vreme,e pace,e bine.
E ceata,e frig si nimeni pe drum.
Luminile-s pale,murdare si reci
O liniste surda si suflete seci.
Doar vantul adie din cand in cand,
Frunzele vestede usor tremurand.
Pareri de rau,suspine,lacrimi
Sufletu-i rana de-atatea patimi.
Amintirile plang,durerea mi-o curma
Un vuiet firbinte revine din urma
Teama,umbre si singuratate
Nu le mai pot simti pe toate.
Dar timpul imi vindeca rana,
Sterge pentru totdeauna amintirea ta
Si da uitarii salbatica-mi lupta cu tine
Acum,dupa atata vreme,e pace,e bine.
