Cronica unui sfârşit

Demult!
Nu foarte demult, într-un training despre alphaleadership, spunea Dan Luca să nu laşi "bucle" deschise. Discuţia era în continuarea celei despre boală numită "victimita". În fine. Ideea e că e bine să închizi toate "buclele".
E bine pentru tine, pentru sufletul tău, pentru sănătatea ta mintală, dar e bine şi pentru binele celorlalţi.
Ştii că, dacă nu închizi "bucla" atunci când trebuie, într-o zi, chiar şi mai târziu, va trebui să te întorci şi să o închizi. Şi o să pierzi timp şi energie şi o să-ţi facă atâta rău, aproape mai rău că atunci când s-a întâmplat. Vei fi nevoit să retrăieşti exact ce s-a întâmplat atunci, ca să poţi găsi capetele, să le uneşti, iar "bucla" să se închidă!
Sunt de fel o fatalistă convinsă! Toate lucrurile se întâmplă cu un scop şi într-o zi îţi vei da seama de ce a fost nevoie să fie aşa şi nu altfel!
Dar la un moment dat se întâmplă un lucru extrem de ciudat, ca un fel de furtună şi cu un scrâşnet fantastic se deschide uşa de la dulapul cu fantome, zăvorâtă de altfel cu zeci de lacăte. Se izbeşte de perete şi tu rămâi prost şi nu înţelegi când şi mai ales de unde dracu' s-au strâns atâtea.
Poate din atâtea fugi? Ştii că, de cele mai multe ori, preferi să fugi, decât să stai acolo şi să-ţi zdreleşti sufletul punând capăt! Şi uite aşa, în ritmul ăsta ţi s-a adunat un dulap de fantome, fiecare fiind o "buclă" neînchisa.

M-am oprit undeva pe drum, dintr-un suiş continuu ce se întâmplă de ceva vreme. M-am oprit acolo unde l-am regăsit pe un el. Un el, nu foarte diferit de un altul, aveam să descopăr mai târziu. Şi într-o zi s-a întâmplat. A devenit un acel altul, incapabil să fie sincer, să-şi asume faptele şi vorbele. Acelaşi el care ieri se arunca cu ochii închişi în vorbe de dor şi zeci de altele, s-a ascuns în spatele unui nerăspuns la telefon şi minciuni pe care am ales să le cred. De ce? Pentru că e greu să accepţi. E greu să rosteşti concluziile unui sfârşit, pentru că astfel îţi asumi acest sfârşit, îl recunoşti în faţa lumii şi e greu să mai renunţi la el.
Sfârşitul între un eu şi un el se întâmplase de mult. Atunci când a încetat să-şi dorească, când telefoanele au început să fie uitate acasă, când locul meu n-a mai fost acolo.
Într-o sâmbătă seacă, la câteva sute de km depărtare, m-a aşteptat cu o privire rece şi cu braţele moi. Şi atunci am simţit că s-a terminat. Dar, aşa cum spuneam, sfârşiturile dor. Iar eu atunci n-am putut să-mi iau în cârcă responsabilitatea plecării. Şi mi-am măcinat gândurile vreo 200 km, într-un rapid, într-o luni dimineaţă, înapoi spre Bucureşti. Ştiu că ploua şi am simţit cu toată fiinţa că s-a sfârşit tot!
Am revenit la locul meu şi m-am întors la ale mele, ignorând bucata de suflet rămasă acolo. Şi de atunci, în fiecare zi am căutat motive să mă convingă să plec, să-mi dea forţa să pot să mă desprind.
Şi mă opresc aici, pentru ca lamentarea mea cu privire la el nu-şi are locul în momentul ăsta din viaţa mea şi nici aici.
Ieri m-am trezit cu dorinţa surdă de a închide "bucla". Pe el. Şi am făcut-o! Sec, în nu foarte multe cuvinte, spunându-i în mare de ce aşa şi nu altfel.
N-a înţeles nimic. Şi nici nu mă obosesc să-i mai explic.
E o decizie radicală, dar aşa ştiu eu să fac lucrurile. Definitiv. Fără porţi lăsate întredeschise, fără urme de speranţă, fără nici un "poate că într-o zi".

Şi-am să mă aşez în dreptul unui zid să arunce cu pietre în mine ceilalţi, care spun că sunt copil şi că oamenii maturi nu reacţionează aşa. Dar am argumente solide şi mă cunosc. Dacă nu aş fi făcut-o acum, definitiv, bucla ar fi rămas deschisă şi într-o zi m-aş fi întors la el, uitând atâta amar, cu gust de fiere. Şi mie îmi face bine să ştiu că am mai scos definitiv din dulap o fantomă, care n-o să-mi mai facă rău niciodată!

Încă o dată, vorbim de casă veche din Matei Voievod, 6. Încă o dată femeia fatală se străduieşte să fie altceva.
Mutăm acţiunea sus, pe terasă, şi mai târziu pe chei.
Ultima gură de ness, scrumiera plină la refuz şi bomboniera ticsită cu amandine. Filtrul ultimei ţigări strivite păstrează un contur perfect, caffe au lait.
Botinele negre, blugii mulaţi pe fundul din ce în ce mai perfect, o eşarfă albastră, geacă din piele şi ochelarii Police.
Femeia fatală iese în stradă.
Zgomotul tocurilor întoarce capete, impactul vizual e devastator.
Sâmbătă la prânz oraşul geme de oameni şi maşini. De-a lungul cheiului, în sus şi-n jos, se tot plimbă de vreo două ore. Căştile+n urechi, ochelarii neclintiţi şi bretonul răvăşit de vânt. Habar n-are ce face sau unde s-ar duce. Ar putea să-l sune. O partidă de sex, în miezul unei sâmbete de Martie ar revigora-o. Dar n-ar trezi-o la viaţă, aşa că ce rost are?
Gata cu încercările să redevină umană, gata cu scormonirile după sentimente. A obosit să fie faţă bună.
Odată şi-odată trebuie să accepte că nu mai este aceeaşi de acum câţiva ani.
Masca şi atitudinea pe care a acceptat să le îmbrace sunt, poate, definitive.
E imposibil să mai crezi că vreodată va mai putea fi altfel decât acum.
A renegat copilul din ea, sufletul a murit, zâmbetul a îngheţat.
Şi n-ai de ce să-i ceri să fie altfel. Pentru că a vrut. A avut milioane de vise, a iubit cu tot sufletul. Şi atât. Oamenii au dat greş de fiecare dată. Poate tocmai pentru că i-a iubit prea mult. Acum i-a rămas un suflet mort, un zâmbet de gheaţă şi o privire seacă.
El de ce încearcă să o schimbe? Vrea să o umanizeze, iar ei nu-i trebuie asta. Ea nici să plângă nu mai ştie. Postura în care se afla e mulţumitoare. Un zâmbet veşnic acolo şi o atitudine ca asta le convine. Ei nu mai pun întrebări de complezenţă, ea nu trebuie să mărturisească. E bine aşa.
În rest, trecutul e ascuns bine într-un dulap, iar amintirile, ce revin când şi când, reprimate repede. Când e mai crâncen, îl sună pe el. Şi azi... s-a îndrăgostit. Tocmai de ea. Sunt atâtea femei care cred în ideea de doi şi el s-a oprit la ea. Ea, care a încetat să mai iubească, să îndrăznească să spere, să viseze sau să vrea.
Nimic nu e al ei. Doar teatrul ăsta, de fiecare zi. În rest nimic.
Şi totuşi, societatea n-o să-i accepte statutul de acum şi n-o să-i permită să rămână aşa.
Iar inima e făcută bucăţi şi tot ce urmează e doar compromis.

Poveste cu uitare

Nu există uitare! Există memorie selectivă, există ignorare, există sertarul cu întuneric, cufărul cu amintiri frumoase, şi dulapul cu fantome. Dar nu există uitare. Şi mă refer doar la lucrurile cu adevărat importante din viaţa ta! Pentru cele mărunte, da, cu siguranţă există şi uitarea. Dar întâmplările, oamenii, lucrurile şi toate cele care-ţi marchează existenţa nu le uiţi niciodată.
Eu nu am uitat primul doi la fizică, primul sărut, prima ţigară. Nici prima dragoste. Şi nici toate cele rele care s-au întâmplat.
N-am uitat primul om pe care l-am iubit cu adevărat şi care murit într-un stupid accident de maşină. Dacă ar fi existat uitare nu aş fi păstrat ascunsă o poză cu noi, din vremurile bune, în care făceam schiţa pentru casă noastră cu magnolii. Undeva, într-un colţ al sufletului meu, ştiu că a fost sufletul meu pereche şi că într-o viaţă următoare îl voi regăsi. Pentru el şi amintirile noastre nu există uitare.
Apoi, mi-am secătuit sufletul într-o iubire în care numai eu am dat şi am sperat prea multe. Apoi a urmat o luptă ce a ţinut ani de zile, în care am ridicat ziduri şi le-am dărâmat doar pentru a le ridica din nou. N-a fost nimeni acolo în nopţile în care am plâns ghemuită într-un colţ, încercând să-mi găsesc drumul, certându-mă că sunt atât de fraieră şi repetându-mi obsedant că sunt un om puternic care poate trece peste. Şi am trecut, dar n-am uitat niciodată. Şi din când în când, mă întorc acolo. Nu ştiu de ce. Dar suferinţa rememorării îmi dă un suflu nou şi îmi revigorează toate puterile.
O prietenie pe care am pierdut-o din prostie. De fapt, nici măcar n-am pierdut-o. A dispărut undeva, şi eu am încetat să o caut. Şi este un om atât de frumos. Cel mai frumos pe care l-am întâlnit în toată viaţa asta de aici. Mă mint că am întâlnit-o cu un scop, pe care după ce şi l-a îndeplinit, a plecat. Dar asta nu am face să uit. Şi aş fi prea ipocrită să nu recunosc că mi se topeşte sufletul de dor când mă gândesc la ea. O chem tăcut în nopţile în care sunt singură şi nu mă vede nimeni plângând, o chem când sunt fericită, pentru că aş vrea să mă vadă şi altfel. Să se bucure de zâmbetele mele, aşa cum mi-a şters lacrimile. Dar ea a ales să plece, iar eu simt că nu mai pot face nimic să o aduc înapoi. Visez uneori că merg pe un câmp ars de soare, cu tălpile goale, şi nu mă doare nimic. Pentru că la sfârşitul drumului am s-o găsesc, aşa cum o ştiu. Cu ochii turbaţi, cu zâmbetul sincer şi cu mâinile calde!
Unde eşti? Unde te-ai ascuns de lume şi de mine? Îmi simţi vreodată disperarea cu care te chem înapoi? Ai vrea să te întorci? Ţi-ai dori să am curajul să întorc lumea pe dos, doar ca să te găsesc? Mara, unde eşti? În ce eşarfa ai înfăşurat prietenia noastră? Şi de ce nu te găsesc într-un oraş atât de mic, în care regăsesc toţi oamenii pe care nu mi-i doresc?
Nu există să uiţi. Mâine aş vrea să găsesc omul care-mi poate spune sincer şi deschis că există. De ce spune că există? Ce a uitat? Şi atunci o să-mi povestească exact ce a uitat. Am să tac, am să-i zâmbesc şi am să-l las să se gândească încă o dată. Cum poţi să spui că ai uitat, când de fapt îţi aminteşti exact ce-ai uitat?!
Din când în când, ies fantome din dulap cu care sunt nevoită să duc un război crâncen.
Nu am uitat nici de unii dintre ei care au plecat râzând la braţul unei alte femei. Nici de vremea când zidurile au atins apogeul şi l-am făcut pe un alt el să plângă pe scările din faţa blocului meu.
Nici florile pe care mi le-a adus în fiecare zi, până când, în ultima seară, i-am lăsat buchetul pe bancheta din spate şi am coborât în mijlocul străzii. Fără să-i zic nimic.
Pe el crezusem că l-am uitat. Sau cel puţin că l-am închis bine în sertarul cu aduceri aminte. Şi iată, ca după atâţia ani, am retrăit, cu o intensitate şi mai mare, tot ce-am simţit demult. Şi dintr-o dată, a plecat. Fără nici o explicaţie care să mă facă să înţeleg. Doar vorbe pe care i le spusesem şi eu înainte, dar pe care le-a negat mereu. Până într-o zi, când m-a aşezat lipită de un zid şi tocmai ca un jongler priceput, a început să arunce cuţite. Cel mai aprig dintre ele m-a ţintuit în suflet. Şi a rămas acolo.
M-am adunat repede, m-am remontat şi am luat-o de la capăt. Cu resemnări, cu întrebări fără răspuns, cu "ce-ar fi fost dacă-uri". Din când în când, când fac o mişcare necontrolată simt cuţitul din inimă. Şi poate mai plâng un pic şi poate îmi pare rău, dar o iau ca atare. Pentru că nu mai am ce face. El s-a închis în colţul lui şi pentru mine nu mai e loc. Dar nu l-am uitat niciodată.
Şi astea nu sunt toate lucrurile pe care nu le-am uitat. Dar nu am aici nici spaţiul şi nici puterea de a deschide toate uşile şi sertarele sufletului încărcat cu de toate.
În fiecare zi întâlnesc şi pierd oameni frumoşi. De unii îmi pare rău, de alţii mă bucur că i-am cunoscut şi adun doar ce am învăţat de la ei.
Dar nu există să uiţi.
Nu am uitat momentul în care mi-am reîntâlnit prietena de o viaţă, după câţiva ani în care pierdusem orice legătură. Şi n-am uitat, de-atunci, să-i spun de câte ori am ocazia, cât o iubesc şi ce mult înseamnă, pentru mine, prietenia unui om aşa frumos.
Mă întreb uneori dacă ar fi fost mai bine să uit toate de mai sus şi multe altele. Poate nu aş fi suferit atât. Dar atunci, cu siguranţă, n-aş mai fi fost eu cea de azi. Fiecare neuitare îşi are locul ei în bucata mea de suflet şi mă ajută fiecare altfel. Toate neuitările la un loc mă ajută să fiu sinceră, chiar şi atunci când sunt singură, în colţul meu de întuneric.
Rememorarea asta o să-mi mai aducă o mustrare că sunt prea sinceră şi prea deschisă şi că permit prea uşor oamenilor să vadă dincolo de ziduri. Dar nu ştiu să fiu altfel. Sunt un om care simte cu toată fiinţa, sau nu simte deloc. Iar din când în când îmi vine să mai scot două cărămizi din zid şi să le permit curioşilor să privească sufletul aşa cum e el, cu toate neuitările ce zac în el.
Tu ce ai uitat?

Sfârşiri

Din sufletul din nori de praf rămase doar o pulbere de stele.
Dintr-o suflare grea de plumb, muri un fluture, în grabă. Şi când întoarse faţa către el nu mai simţi nici un regret. Nici dor, nici părere de rău, nici măcar un strop de îndoială. Dar el se înălţă pe vârfuri şi rupse o stea din noianul ei de aduceri aminte. I-o aşeză în păr, iar ea căpăta o strălucire străvezie! Îi spuse că o iubeşte. Ochii, de verde turbat, fac notă discordantă cu tot ce e în rest. Seci şi goi, de parcă toată suflarea s-ar fi scurs şi n-a mai lăsat nici o urmă de viaţă. Ea se uita sec, în altă parte, ca şi cum nici nu l-ar fi simţit în preajmă, darămite să-l fi văzut.
Şi în zadar el alese cea mai frumoasă dintre stele şi se juca în părul ei, cum n-o mai făcuse înainte.
Un altul, la capătul străzii, o privea lung, c-un dor nemărginit în gene. Într-o clipire, se smulse din strânsoarea celui ce spunea că o iubeşte şi alergă spre celălalt.
Şi nu mai simţea nici o bătaie de aripă, nici gustul dulce al polenului de-odinioară. Nimic nu-i mai aducea aminte de fluturele care fusese odată. Simţea un suflet sec şi un vânt rece străbătându-i toate măruntaiele.
Iar celălalt nu avea nimic în comun cu prinţul din poveşti. Şi nici ea nu mai era o Ileană Cosânzeană. Rochia din borangic alb, lungă până la pământ, se rupse de mult, dar nici el nu ţinea în mâna vreo stea.
Mergeau agale, pe străzi înguste, aproape ca doi străini. Din când în când se luau în braţe, sau se pupau, timid.
Între ei, ziduri peste ziduri, zidite peste alte ziduri şi doar undeva dedesubt, bine ascunse, zvâcnesc sufletele sângerânde.
Ea nu e aproape nimic din lista lui lungă cu trăsături necesare şi nici el nu pare rupt din visele ei. Dar poate e mai bine aşa.
Şi nu-i construieşte nici vise, nici speranţe, nici poveşti care nu se sfârşesc niciodată. Singurul sentiment pe care i-l induce e doar o siguranţă. Şi nu o siguranţă că va fi şi mâine, ci doar că sufletul ei e în siguranţă. Pare că nici nu va încerca vreodată să dărâme zidurile de peste ziduri pentru a ajunge la suflet. Şi într-un fel e mai bine aşa!
Ce sentiment are el lângă ea? Nu ştie şi nici nu ţine cu tot dinadinsul să afle! Ştie doar că îi e indiferent dacă e ea, sau alta! I-a spus-o el, într-o doară, cândva!
Şi-n timp ce se plimba, într-o seară cumva rece, de vară, un fluture i se aşează pe umăr. Întoarce capul şi-n capătul străzii îl vede pe el, care i-a frânt aripile şi-a preschimbat-o din fluture în om.
În colţurile ochilor se întrezăresc doar riduri şi câteva lacrimi, seci şi ele. Nici o sclipire, nici o culoare, nici o bătaie de aripi. Doar un gând, în care îl roagă să redevină acel el de mai-nainte, un străin pe care nu l-a întâlnit niciodată, pe care nu l-a iubit în nici un fel! Vrea doar să plece din cufărul ei cu oameni frumoşi!
Şi e la îndemâna celuilalt, cumva străin de ea, să-i redea măcar o bucată din sclipirea de ieri.
Asta doar dacă mâine nu se va fi transformat şi el într-un simplu ucigaş de fluturi.

"Fulgii de cenușă pluteau în aerul fierbinte ca într-o scenă tăcută de balet lent și mortal. Își aminteau că au fost odată aripi. Aripi colorate și fine, atât de fine încât îți era milă să le atingi, să le strici puful acela creat de îngeri. Aripi ce nu demult inspirau lumină, gingășie și puritate. Dar nimic din toate acestea nu a contat. Au fost distruse într-o singură clipă de limba de flăcări scuipată cu un simplu gest de arma nemiloasă a ucigașului de fluturi."

Poveste din bucăţi

Ciudat cum se înghesuie oamenii să se adăpostească de ploaie. Care la metrou, care în maşini, care în taxiuri, pe care cu greu şi le permit din bugetele lor de corporatişti.
Eu, în schimb, nu suport înghesuiala de la metrou atunci când plouă. Miroase a descompunere. Şi pentru că bascheţii roşii rezistă eroic în maşina de spălat, o iau pe jos către casă. Pipera - Aurel Vlaicu - Herăstrău - Victoriei - Ştefan Cel Mare - Iancului.
Băltoace peste tot. Şi cum n-am stare, le ating pe toate cu vârful baschetului stâng. La fieşcare atingere, o frântură de amintire se conturează din stropi de apă.
Prima ţigară, primul 2 la fizică. Un telefon în miezul nopţii, ani pierduţi te miri pe unde şi cu oricine. Ani întregi de doliu şi plâns.
O frântură dintr-un weekend întreg. Eu şi un el, înghesuiţi într-un fotoliu prea mic pentru doi. Ne ţinem în braţe, şi plângem că doi proşti. El îmi citeşte mail-urile de la ea, mie îmi e prea greu să-i vorbesc despre el.
O sticlă de votcka ascunsă în cuptorul aragazului. O petrecere în pijamale, ca-ntre fete. Sute de nopţi pierdute în cluburi şi prin cafenele. Tot ca între fete.
Un apartament mare şi prea gol, în berceni. Al lui. Garsoniera mea înghesuită. Noi şi cafea, din ceşti desenate cu ursuleţi.
Alte mii de ţigări fumate cu tine. Mă întreb ce ne spuneam zile întregi şi nu ne plictiseam. Şi-acum, de parcă aş fi murit, nu vrei să mai ştii de mine.
Un buchet mare, de gladiole albe, aruncat în fiecare an, la început de noiembrie, pe acelaşi mormânt.
Şi aproape am ajuns.
Dintre toate amestecate, îmi rămâne imaginea ta. Mână caldă, despre care am vorbit de atâtea ori, culoarea turbată a ochilor, nici căprui, nici verzi, cea mai frumoasă prietenie din toate timpurile şi mirosul dulceag de Moschino. Mi-au rămas toate, numai tu ai plecat.
Tot tu mi-ai spus că e bărbatul perfect. Ne-am amuzat teribil, ani în şir pe tema asta, mai ales când îmi spuneai cum o să arăt la bătrâneţe, lângă el, într-un balansoar la Moeciu.
Ajung acasă udă până la piele, c-un zâmbet tâmp pe faţă. Mă aşez pe scaunul alb, din faţa biroului. Carnival of Rust rămâne melodia de suflet, din toate timpurile. E a lui, e despre noi, e cu noi.
Arunc bascheţii roşii într-un colţ de balcon, şi hainele, una câte unsă, în maşina de spălat.
Mă aşez din nou în faţa monitorului şi încep să-ţi scriu un mail. O să rămână, probabil, în draft, lângă celelalte pe care nu ţi le-am trimis.
Pe el l-am mai văzut de câteva ori la metrou. Pe tine niciodată...