miercuri, 10 august 2011

Cronica unui sfârşit

Demult!
Nu foarte demult, într-un training despre alphaleadership, spunea Dan Luca să nu laşi "bucle" deschise. Discuţia era în continuarea celei despre boală numită "victimita". În fine. Ideea e că e bine să închizi toate "buclele".
E bine pentru tine, pentru sufletul tău, pentru sănătatea ta mintală, dar e bine şi pentru binele celorlalţi.
Ştii că, dacă nu închizi "bucla" atunci când trebuie, într-o zi, chiar şi mai târziu, va trebui să te întorci şi să o închizi. Şi o să pierzi timp şi energie şi o să-ţi facă atâta rău, aproape mai rău că atunci când s-a întâmplat. Vei fi nevoit să retrăieşti exact ce s-a întâmplat atunci, ca să poţi găsi capetele, să le uneşti, iar "bucla" să se închidă!
Sunt de fel o fatalistă convinsă! Toate lucrurile se întâmplă cu un scop şi într-o zi îţi vei da seama de ce a fost nevoie să fie aşa şi nu altfel!
Dar la un moment dat se întâmplă un lucru extrem de ciudat, ca un fel de furtună şi cu un scrâşnet fantastic se deschide uşa de la dulapul cu fantome, zăvorâtă de altfel cu zeci de lacăte. Se izbeşte de perete şi tu rămâi prost şi nu înţelegi când şi mai ales de unde dracu' s-au strâns atâtea.
Poate din atâtea fugi? Ştii că, de cele mai multe ori, preferi să fugi, decât să stai acolo şi să-ţi zdreleşti sufletul punând capăt! Şi uite aşa, în ritmul ăsta ţi s-a adunat un dulap de fantome, fiecare fiind o "buclă" neînchisa.

M-am oprit undeva pe drum, dintr-un suiş continuu ce se întâmplă de ceva vreme. M-am oprit acolo unde l-am regăsit pe un el. Un el, nu foarte diferit de un altul, aveam să descopăr mai târziu. Şi într-o zi s-a întâmplat. A devenit un acel altul, incapabil să fie sincer, să-şi asume faptele şi vorbele. Acelaşi el care ieri se arunca cu ochii închişi în vorbe de dor şi zeci de altele, s-a ascuns în spatele unui nerăspuns la telefon şi minciuni pe care am ales să le cred. De ce? Pentru că e greu să accepţi. E greu să rosteşti concluziile unui sfârşit, pentru că astfel îţi asumi acest sfârşit, îl recunoşti în faţa lumii şi e greu să mai renunţi la el.
Sfârşitul între un eu şi un el se întâmplase de mult. Atunci când a încetat să-şi dorească, când telefoanele au început să fie uitate acasă, când locul meu n-a mai fost acolo.
Într-o sâmbătă seacă, la câteva sute de km depărtare, m-a aşteptat cu o privire rece şi cu braţele moi. Şi atunci am simţit că s-a terminat. Dar, aşa cum spuneam, sfârşiturile dor. Iar eu atunci n-am putut să-mi iau în cârcă responsabilitatea plecării. Şi mi-am măcinat gândurile vreo 200 km, într-un rapid, într-o luni dimineaţă, înapoi spre Bucureşti. Ştiu că ploua şi am simţit cu toată fiinţa că s-a sfârşit tot!
Am revenit la locul meu şi m-am întors la ale mele, ignorând bucata de suflet rămasă acolo. Şi de atunci, în fiecare zi am căutat motive să mă convingă să plec, să-mi dea forţa să pot să mă desprind.
Şi mă opresc aici, pentru ca lamentarea mea cu privire la el nu-şi are locul în momentul ăsta din viaţa mea şi nici aici.
Ieri m-am trezit cu dorinţa surdă de a închide "bucla". Pe el. Şi am făcut-o! Sec, în nu foarte multe cuvinte, spunându-i în mare de ce aşa şi nu altfel.
N-a înţeles nimic. Şi nici nu mă obosesc să-i mai explic.
E o decizie radicală, dar aşa ştiu eu să fac lucrurile. Definitiv. Fără porţi lăsate întredeschise, fără urme de speranţă, fără nici un "poate că într-o zi".

Şi-am să mă aşez în dreptul unui zid să arunce cu pietre în mine ceilalţi, care spun că sunt copil şi că oamenii maturi nu reacţionează aşa. Dar am argumente solide şi mă cunosc. Dacă nu aş fi făcut-o acum, definitiv, bucla ar fi rămas deschisă şi într-o zi m-aş fi întors la el, uitând atâta amar, cu gust de fiere. Şi mie îmi face bine să ştiu că am mai scos definitiv din dulap o fantomă, care n-o să-mi mai facă rău niciodată!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu