Break up. Don't stay more than love.

Un cantec.
"Cu greseli, necosmetizat, nestudiat, nearanjat. La prima. O voce si o chitara. Insa din foarte suflet. Cinstit. Crud. Nepreparat. Bucuria unui cantec. Ca pe plaja. Atat."
E pur si simplu Tudor...
Aceeasi senzatie de fiecare data:ascult si plang!

"Break up when you don't belong"...ce vers,ce cuvinte,ce om,ce voce.Ce nimic sunt...

What if you...I wish I...

Dac-a avea puteri magice as trasforma puil de perna,cu care dorm,in chipul tau.Ti-as contura buzele cu saruturi fine si obrajii ti i-as desena cu degetele.Mai apoi ti-as saruta tot chipul cu genele,cu aceeasi gingasie si inocenta cu care saruta fluturii cu aripile.
Patura care ma inveleste as transforma-o in bratele tale lungi si puternice,sa ma stranga-n brate in fiecare seara.
Ti-as lua pe rand fiecare palma si ti-as contura liniile care iti sunt trasate din palme si pana in varful degetelor.
Sunetul mersului pasit mi s-ar intipari pentru totdeauna in minte.
Te-as invata pe de rost!Din cap pana-n picioare,fiecare gest,fiecare rid,fiecare sunet,fiecare expresie a chipului.
As sta intinsa la soare,langa tine,tinandu-ne de mana,in timp ce soarele ne mangaie trupurile si iubirea sufletele.
As alerga cu tine,tinandu-ne de mana prin parcuri cu miros de tei si flori de mar.
Te-as saruta in mijlocul livezii de ciresi,in luna mai.
Te-as tine in brate,in mijlocul strazii,in ploaie,toamna.
M-as rostogoli din varful dealului pana-n vale,prin zapada,cu tine tinandu-ma in brate.
In fiecare dimineata ti-as gusta buzele care pastreaza aroma de cafea la ibric.Primavara,vara,toamna,iarna!Mereu!

Dar tampla?Tampla ta m-accepta?

e trcut de trei,si de mai bine de doua ore jumate stau pe balcon.faptul ca nu e inchis ma ajuta sa vad cerul si sa simt frigul.
de fapt de-aia am si iesit.sa vad daca mai pot simti si altceva,in afara de lacrimi care ard obrajii,sangele ce se scurge agale prin vene si cutite care-mi strapung tot trupul.
da,simt.frigul care mi-a patruns pana-n oase.
paradoxal,mi-e bine.e frig si e intuneric.pacat ca tastatura care o sa redea randurile astea nu poate tasta halul in care scrie pixul pe hartia asta alba,cu patratele.
imi imaginez o camera inalta si mare.lumina obscura.un postament dreptunghiular,din marmura neagra troneaza in centru.pe el,eu.acoperita cu o panza neagra.nu ma misc,nu vorbesc,nu respir.dar ma simt bine.e intuneric si frig.
ce dracu'?!iar visez cu ochii deschisi.n-o sa-mi fie bine prea curand.
mai am de stat.mai am lacrimi de plans,oameni de dezamagit,suturi de luat.
mi-e rau.niciodata nu mi-a fost bine(exceptand betiile cu apa rece,sau absint,dupa caz).da' acum imi e din ce in ce mai rau.
cine dracu' a inventat singuratatea?asta e cel mai nenorocit lucru care ti se poate intampla.adica mie.pentru ca mie imi plac oamenii.fir-ar ai dracului de oameni.ca ei ma fac sa sufar.
de fapt,nu e vina lor.ca eu le dau voie sa intre cu bocancii in viata mea,ma indragostesc,ma atasez.
care e ma secreul vostru?cum puteti ma sa ma calcati in picioare?ziceti-mi si mie.ca asa as face un "zorba" pe capetele voastre...
Doamne,ce usor ma atasez de oameni!e pe blog un/o cineva care se numeste"anonim".da,da.tu!hai,stiu ca acum zambesti in fata monitorului crezand ca iti acord vreo importanta.nu,nu.doar mi-am adus aminte ce m-au enervat ultimele tale comentarii...
cica m-ar cunoaste.habar n-are nimic de mine si de-ale mele.whatever.
oricum nu mai stie nimeni de mine.doar Mara.
din numerosul cerc de "prietene",mondene sau nu,doar ea a ramas.ma rog,s-a intors.tin minte jumatatea aia de an cand zbarnaiau telefoanele pe noptiera.
mall,bellagio,cabaret,mon cher,fite!
ce dracu' cautam acolo?era naspa.
ma transformasem intr-un soi de pitipoanca cu bot tuguiat,care statea picior peste picior la masa la trattoria.a fost perioada in care neuronii mei intrasera in repaos total.bine dracu' ca s-a terminat.
ce fericite au fost cartile si pixurile mele cand m-am intors.
da' e bine.si stii de ce?fac economie la curent.ma tin bateriile la telefoane cate o saptamana,si mai bine.nu mai suna nici dracu'.
domnisoarelor,care oricum nu cititi blogul ca e plictisitor si complicat,si nu e cu mondenitati,va rog sa nu va suparati ca nu mai sunteti "prietenele" mele.dar nu ma incadrez.pe bune!cat credeti ca o pot sta cu buzele incordate,picior peste picior si sa sorb delicat un "green apple"?
gata,s-a terminat.
ce vroiam sa zic?nu mai stiu de unde am inceput.ah,si aveam atatea de zis.
in fine,nici nu mai conteaza.
sunt obosita.rau!am creierii prastie!nu ma mai intrebati de ce,n-am chef.si statusurile de la mess sun mai mult decat clare.si nu stau pe mess sa vedeti voi ce statusuri marfa am eu.da' am acces mai usor la mail.da' de ce va dau explicatii?asta am facut toata viata.m-am justificat...
baaa,eu nu-s sabina nimanui.ba,nu-mi mai dati "sfaturi" de-astea.nu vreau.nu zambesc,nu rad!"viata merita traita"!poate a ta.nu-ti mai da cu parerea.nici tu.ca nici unul nu sunteti in locul meu.nici unul nu plangeti cu perna sau cu tocul usii in brate.viata asta,n-ar mai fi,nu e a voastra.e a mea.la fel si noptile goale,si singuratatea garsonierei,si sufletul sfarsit.toate-s ale mele.da-le-as mortii,sa le dau!
de ce nu sunati nici macar unul sa intrebati ce fac?adica sa va si pese.
ca voi sunati,intrebati asa,intr-o doara,cum o mai duc si schimbati subiectul.si vorbiti de-ale voastre.si vorbiti,si vorbiti.si cat vorbiti stiti ce fac?tin telefonul la vreo 15 cm distanta de ureche sa nu va aud.il apropii din cand in cand si va zic un "aha" sau "mda" scurt si nepasator.pentru ca bunul simt(a avut mama grija sa ma invete ce e ala)nu ma lasa sa va inchid telefonul in nas.
gata bai!s-a terminat cu sabina aia pe acre o sunati si la 5 dimineata,aia careia ii cadeau ochii pe tastatura doar pentru ca voi simteati nevoia sa vorbiti cu cineva.
de azi inainte discutiile noastre vor fi scurte si la obiect.banale.
ah,si inca ceva.sa nu va mire cand o sa vorbiti cu mine si brusc intra un client,sau mi se termina bateria,sau o sa inchei discutia cu vesnicul"te sun eu mai tarziu".
s-a terminat.sabina "voastra" a murit.de azi inainte sunt doar a mea.
de cate ori m-ai sunat si te-ai plans?doar pentru ca simteai nevoia.si-am fost acolo si te-am ascultat.am tacut.stiam cum e si ca doar de asta e nevoie.
si eu?era o vineri seara,stateam in fata calculatorului si plangeam.ti-am zis ca ma simt rau,ca plang.mi-ai zis ca intelegi,ca si tie ti-e rau.si-am mai apucat doar sa-ti zic ca nu mai pot si nu m-ai mai bagat in seama.
si-acum ai pretentia sa fiu acolo?ai nevoie de mine?ha!la revedere!nu mai sunt aici!
distanta si nepasarea or sa-mi faca bine.
Mara (din nou,Mara) si Costin imi zic sa nu mai fiu toparlanca.ba uite c-o sa fiu.cand si cu cine cred eu de cuviinta.momentan cu toata lumea.dupa ce ma descarc o sa stiu sa fac si selectia printre oameni.da' acum simt eu nevoia sa fiu egoista.sa ma iubesc doar pe mine.
tocmai pentru ca-s o femeie minunata,frumoasa,desteapta,unica.una care arata demential de bine pe tocuri,dar care stie sa se incalte in converse si sa se imbete la club A.si care scrie al dracului de bine.iar modestia nu e una dintre calitatile mele.si nu-s nici pe departe ironica in randurile astea.
nu stiu de unde am plecat si ce vroiam sa zic.da' cu siguranta era ceva inteligent.
habar n-am.ati inteles ceva?sper.spre binele meu,nu al vostru.ca ma doare fix la bashcheti despre voi.

gata ca mi-au inghetat dracului toate oasele.ma duc sa dorm ca e aproape 4 si ma asteapta alte 9,10,12 ore,sau cate dracu' or fi,de munca.
ah,si inca ceva!la postul asta,comentariile de genul:
"crezi ca o sa-ti fie bine?"
"de ce sa fii rea cand tu de fapt esti buna?"
"fericirea exista"
"don't go,we need you!"
vor fi respinse!am zis!no offence!
multumesc!

p.s.toate astea le-am scris cu aproape 2 saptamani in urma.ca azi noapte a fost cald...

Desi am o stare de...n-as mai fi,am simtit asa,o tragere de inima sa iau leapsa asta de la Joker

Tu dupa ce tanjesti ? Dupa fericire,ma!am zis-o de un milion de ori!Dupa un sarut moale,o imbratisare sincera si o vorba calda.
Cand ai spus ultima oara "Te iubesc"? Pff...o spun in fiecare seara,in timp ce perna se uda sub capu-mi,de lacrimi sarate...
Defineste fericirea in 3 cuvinte! EU...TU...NOI
Cand ai fost ultima oara fericita? nici nu mai stiu daca am fost vreodata fericita
Ce crezi ca te face fericita? sa nu mai fiu OM!
Cand te-ai gandit ultima oara la fericirea ta? ma gandesc in fiecare clipa.si ma intreb "cand?" si "daca?"

P.S.Profit de postarea asta sa va spun ca pentru o perioada...absentez.Nu stiu daca o sa fie o zi,doua,o luna sau cativa ani...Habar n-am.
Stiu doar ca vreau si trebuie sa-mi repun ordine-n ganduri,sa ma adun,sa redevin eu.Care eu?Nici asta nu stiu.
Si pentru toate astea e nevoie de autoizolare!
So,toate cele bune si ne mai...citim!

Ah,da!Va las o melodie frumoasa,sa va aduceti aminte...:)O stiu si eu de la...cineva:)

Viaţă şi blestem

Capitolul 7

Şapte ore s-au scurs mai repede decât arde o ţigară uitată aprinsă-n scrumieră.
Andreea şi Dinu stau faţă în faţă pe fotoliile mari, din piele albă, în cafeneaua din colţ, din aeroport.
Au şi uitat că Dinu avea un avion de prins spre Elveţia.
Au băut cafea, au fumat pachete întregi de ţigări, au povestit. Au râs, s-au fâstâcit, s-au îndrăgostit.
Dimineaţa i-a găsit găsit în acelaşi loc. A doua zi dimineaţă în alt loc. Peste puţin timp dimineţile îi găseau în garsoniera Andreei, în pat, bătându-se cu perne sau bându-şi cafeaua în bucătăria mică.
Iubirea lor a început lent şi-a continuat lin. Se iubesc mult.
S-au crescut unul pe altul şi au învăţat unul de la celălalt despre iubire.
Nici unul n-a mai iubit vreodată.
Şi au crescut frumos. Liniştit, fără agitaţie. Oamenii din jur n-au existat pentru ei nicicând.
Au învăţat să spună "noi" şi să trăiască în doi.
Rareori se întâlnesc la un ceai cu vreo doi colegi de-ai lui Dinu.
În rest fac totul singuri. Merg la teatru, la concerte de jazz. În parc noaptea, când nu mai e nimeni, ei se plimbă de mână pe aleile întunecate şi se sărută pe furiş, de teamă să nu-i vadă nici Dumnezeu.
Viaţa le e plină şi îndestulată. Se iubesc. Şi tot nu le ajunge. Sunt însetaţi unul de celălalt.
Seara se sorb şi adorm îmbătaţi cu iubire, iar a doua zi le e şi mai sete. Şi se iubesc şi mai mult. Din ce în ce mai mult.
Andreea e fericită. Nu-i place să spună că fericirea are un preţ. Dar crede cu tărie că orice nenorocire se întâmplă pentru că mai apoi să fii şi mai fericit.
Ştie că Dinu a fost trimis. Poate că Dumnezeu nu o iubeşte atât de tare, încât să-i trimită asemenea dar, în schimb mama ei cu siguranţă da.

Trei ani s-au scurs de la acea primă seară din aeroport.
Şi-acum sunt tot împreună. Singuri. N-au nevoie de nimeni. Şi se iubesc mai mult ca la început.
Ea îi face cafeaua în fiecare dimineaţă, cu aceeaşi dragoste ca la început, iar în weekend e rândul lui să-i aducă micul dejun la pat.
În zilele când plouă Dinu pleacă mai devreme de la serviciu şi se duce acasă, unde îl aşteaptă Andreea să meargă împreună în parc, să alerge prin ploaie şi să sară în bălti.
Garsoniera e întotdeauna plină cu flori. Dinu îi aduce lalele, crizanteme, frezii, ghiocei. Niciodată trandafiri.
Se iubesc mult. Nu ca doi copii, dar nici ca doi adulţi. Se iubesc altfel. Iubirea lor nu are nimic murdar, nimic firesc şi nici omenesc.
De trei ani trăiesc unul pentru altu, şi inspira viaţa din răsuflarea celuilalt.
Le prieşte viaţa asta tihnită.
Andreea lucrează tot acolo, şi face proiectele de acasă.La fel ca la început, se duce la birou o dată pe lună, să-şi ia salariul.
Dinu, în schimb, lucrează în departamentul de marketing al unei firme şi are program fix, de luni până vineri. Dar se strecoară mereu şi mai dă o fugă la Andreea.
Şi cu toate astea, deşi niciunul dintre ei nu concepe viaţa fără celălalt, nu locuiesc împreună.
Dinu încă îşi ţine hainele în apartamentul cu două camere, pustiu acum şi prăfuit de singurătate.
Le e frică de schimbări. Se tem să nu se piardă ceva din farmecul de acum. Şi până la urmă le e bine aşa.

În primăvara celui de-al patrulea an s-au hotărât să facă pasul.
La vară, după licenţa, vor pleca în Elveţia. Acolo e Eduard şi părinţii lui Dinu.
La ei mergea în ziua când a reîntâlnit-o pe Andreea în aeroport.
Acolo vor face logodna, dar se vor întoarce aici să se cunune. Le plac bisericile noastre.
Da, da. Mai e puţin. Deja încercuiesc zilele în calendar.

- Mulţumesc, pumpkin. Ne vedem mai târziu.
- Andreea. -o strigă Dinu pe geamul deschis al maşinii, te iubesc!
Ea zâmbeşte şi urcă mai departe scările înalte din marmură albă.
Intră uşor, se aşează sfioasă pe scaun şi aşteaptă.
- Bună ziua! Doamna Vladinovici?
- Da.
- Poftiţi. Domnul doctor vă aşteaptă.
În spatele biroului, un medic încărunţit se uită cu o mimică gravă peste un teanc de hârtii.
- Ah, bună ziua doamna Vladinovici. Îmi pare bine să vă revăd. Luaţi loc.
- Da... mulţumesc.
- Înainte de toate, dacă-mi daţi voie să vă întreb, sunteţi căsătorită?
- Nu! Adică... aproape.
- Aaa, felicitări. Viitoarea doamnă...?
- Mateescu.
- Ah, frumos. Viitoarea doamnă Mateescu, soţie şi mama.
- Poftiţi?
- Da. Sunteţi însărcinată. Felicitări.
- Dar...
- Ştiu, aţi venit să vă faceţi analizele, crezând că sunteţi anemică.
Doctorul îi strânge mâna puternic şi o îmbrăţişează. Dar ea nu reacţionează.
Iese din spital alergând pe scările înalte din marmură albă. Aleargă pe străzi râzând şi plângând de bucurie.
Fără să ştie cum şi când, ajunge pe aleile parcului în care s-a plimbat, pe rând, singură, cu Dinu, iar de acum înainte toţi trei.
Nici nu ştie ce simte. E bucurie, iubire, duioşie, toate la un loc. Sufletul îi este plin de toate. Parcă ar alerga, ar striga, ar sări într-un picior.
Mulţimea de oameni care se plimba n-o mai stinghereşte că altă dată. Din contră. Ar vrea să oprească fiecare om şi să-i povestească minunea care i se întâmplă.
Pe banca lor stă aşezat un bătrân, cu părul alb şi barbă mare, albă şi ea.
E îmbrăcat cu o pereche de pantaloni peticiţi şi un fas de ploaie, deşi afară e soare.
Andreea se aşează la celălalt capăt al băncii, fără să se simtă stingherită câtuşi de puţin de prezenţa ciudatului personaj.
Bate energic din picioare, priveşte în gol şi zâmbeşte.
"Doamne, câtă fericire! Mulţumesc! Mulţumesc! Sărut mâna, mamă! Câtă fericire!"
Fără să-şi întoarcă privirea către ea, bătrânul întinde mâna şi o mângâie pe creştet.
- Fericirea nu e aici! - Îi spune în şoaptă bătrânul
Andreea îl priveşte uimită şi nu înţelege ce vrea să spună.Şi brusc...
"Doamne, Dinu! Cum să uit de el? Trebuie să-i spun!"
- Plec. La revedere!
Şi Andreea se ridică de pe bancă, alergând spre ieşirea din parc.
Bătrânul priveşte în urma ei şi da nemulţumit din cap.

Uşa garsonierei se trânteşte zgomotos de perete.
- Pumkin? Dinule?
"Nu e acasă. N-a ajuns.Îl sun. Nu. S-a dus la interviu astăzi. Înseamnă că n-a terminat. Altfel m-ar fi sunat el. Îl aştept. Trebuie să apară!"


-va urma-