Bucati din noi

Prima dată când am vrut să fug

"Fusesem prea orgolios! Nu avusesem capacitatea de a lăsa de la mine, de a accepta ceva diferit de convingerile cu care trăisem o viaţă întreagă! Făcusem totul praf! Praf de stele!
Buzunarele paltoanelor şi ale jachetelor înghesuite în şifoniere erau ticsite cu rămăşiţele fostelor iubiri, pe care nu le uitasem niciodată! Nu reuşisem să învăţ mare lucru din experienţele trecute! Păstrasem intact orgoliul fără măsură şi acum eram pe cale de a pierde încă o dată! Doar pentru că nu-i puteam recunoaşte ce simt, pentru că nu-i puteam spune cuvintele care aveau să îl întoarcă din drum! N-aş fi putut spune vreodată că sunt dependentă de prezenţa lui, că aş fi vrut să fie aici, fără nici o altă explicaţie!
Eram prea bărbat şi trebuia să ţin armele sus! Oricum, avea să se transforme totul în praf de stele!"

A doua oara când am vrut să fug…

“E câmpul meu de luptă pe care am murit de atâtea ori şi dacă e nevoie am să mai mor o dată! Şi să nu crezi că n-am să plâng! Sau c-o să o fac. Nu presupune, nici eu nu ştiu! Dar nu îţi face griji, asta e lupta mea. Sângele împrăştiat în şanţuri nu e de la tine. Amintirea baionetelor şi a sudălmilor, nici asta nu-i a ta! Ţipetele şi urletele, vaietele de care s-a cutremurat tot câmpul n-ai cum să le fi auzit. Pentru că-s ale mele şi mi le port cu mine! Iar tu?! Tu du-te! Războiul ăsta n-am putea să-l ducem împreună.”

Când l-am iubit prima oară…

"Ştiu unde universul meu ia o pauză de respiro şi mă lasă pe mine să mă bucur de ce e al meu! E oaza mea de linişte! Locul în care universul complotează cu ceasul, în care amândoi fug de mine şi dau bere după bere peste cap. E locul unde stelele se scutură de praf, unde noi suntem stăpânii cosmosului. Dar mai ales acolo e Semi-Zeul meu şi doar eu ştiu că el e acolo!
În primul sfert de oră universul mi-a zâmbit complice, mi-a făcut cu ochiul şi s-a aşezat la bar. Ceasul a fugit de la mâna dreaptă şi s-a dus în partea cealaltă, cea mai întunecată dintre toate. Nu înţelegeam nimic. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu înţelegerea noastră.
Voiam să fug, dar habar nu aveam după cine. Să prind universul de urechi sau ceasul de limbă. Până să mă hotărăsc oamenii din jur au început să se mişte în reluare iar basul să se audă din ce în ce mai tare. Aveam să aflu că nu era basul... Inima-mi se urcase până în creieri şi bubuia de-acolo, aproape de timpan. Năucită şi buimacă căutăm să înţeleg ce se petrece! Totul era la o intensitate altfel decât până atunci. Mult mai mare!
Aveam să aflu când privirea, atrasă ca un magnet, s-a îndreptat undeva spre dreapta mea. Şi acolo... Acolo Demiurgul!"

Când am fugit prima data…

"Strivesc chiştocul cu vârful baschetului roşu şi o pornesc agale în direcţia opusă, cu mâinile în buzunare şi mai hotărâtă ca niciodată. Arsă, pustiită, văduvită spre garsoniera prăfuită, care poartă în fiecare colţişor urme de el.
"Stai sau pleci? De tot!" Dar până am să-l văd să-i spun asta, am să uit. Aşa că-mi fac bagajele şi plec eu. Departe! La zeci de mii de kilometri distanţă. Marea de oameni şi agitaţia oraşului ăla o să aline o vreme dorul de tine.
După o altă vreme o să-ţi uit până şi ochii. Oricum, acolo toţi sunt arieni."

A lui și-a nimănui…

Pentru prima dată în viaţă simţeam durerea aia surdă şi acută despre care auzisem de la vreo două prietene în momentele în care se despărţiseră de iubirea vieţii lor.
Şi o simţeam mai rău decât mi-aş fi dorit-o vreodată. Mi-am amintit, scurt, de dependenţii de heroină. Exact asta eram eu acum. O dependentă capabilă să-şi taie o mână sau să îşi scoată un ochi doar să nu mai simtă durerea aia înfiorătoare în tot corpul. Aş fi tăiat bucăţică cu bucăţică din mine, aş fi fost în stare să mă rănesc, fizic, dar să arunc asupra lui vreo fărâmă de vină sau un singur cuvânt urât, nicicum.
Mă uram, literalmente, pentru că ajunsesem să îl iubesc în halul ăla. Nu aveam voie! Îmi era interzis să mă îndrăgostesc atât de tare de el, era inuman să îl iubesc până la durere. Dar cine să mă oprească?!
Simt durerea ascuţită, simt golul unei bucăţi din mine, care parcă ar fi fost acolo mereu şi dintr-o dată s-a rupt, îmi simt pustiită fiinţa, simt că l-am pierdut, dar nu simt sfârşitul. Nu al nostru. Poate dintr-o dorinţă disperată şi speranţa de a nu-l pierde pentru totdeauna mi-am indus, la nivel subconştient, ideea că sfârşitul nostru nu s-a întâmplat.
Mă mint singură, îmi închid ochii şi visez. Îi simt barba aspră cum îmi zgârie toată pielea, buzele pline cum mă sărută pe frunte şi mâna blândă care mă mângâie pe păr.
Este mai paradoxal decât orice bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă undeva decât în brațele lui, lungi şi osoase. Palmele, câteodată fine, altădată aspre, m-ar strivi într-o secundă. În acelaşi timp, nimeni n-a fost mai tandru cu mine decât a făcut-o el.
Tocmai eu, care nu am fost niciodată în stare să fiu a lui. Am fugit de iubire ca dracul de tămâie. Amândoi, pe rând. Ne-am căutat disperaţi dar nu ne-am sincronizat. Bad timming, zice-se. Şi totuşi, plâng şi sufletul din mine. Niciodată nu am ştiut cum să trăiesc cu el, dar nu mi-am imaginat că mi-ar putea fi şi mai greu să trăiesc fără el.
Îl urăsc şi îl iubesc în egală măsură, în acelaşi timp. Cu tot ce e al lui! Cu o structură a feţei prea osoasă, cu mâini şi picioare aproape scheletice, cu ochi senini cu un comportament schimbător, ce uneori mă făcea să-l tratez ca pe un copil, alteori îmi amintea de un Raskolnikov şi mai debusolat decât al lui Dostoievski.
Îl iubisem mult, şi încă îl mai uram... Rămâneam a lui şi a nimănui. Bunul si nebunul meu! Prostul si desteptul meu!

A doua izbucnire…

Cumva, într-un fel, reuşisem să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simţeam de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. „Reuşit” e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, dar cele mai rele au fost cele cu demonii dinăuntrul meu.
Ajunsesem în punctul în care simţeam că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Faptul că mă aflam şi încă mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă, uneori.
Cu disperare am încercat să-mi găsesc o vină. Una mică. Mai mult decât că te-am lăsat să pleci sau că nu am ştiut cum să te fac să rămâi nu am ce să îmi zic. Şi sunt mai mult decât subiectivă când e vorba de autoflagelare. Am fost toată viaţa campioană la a da vina pe mine.
Îngenunchez şi-mi recunosc neputinţa de a trăi fără tine. Declar Crăciunul îndoliat şi toate zilele care îi urmează nule!

Să nu mă uiți…

Te-am închis în camera mică în care ne-am iubit, în care ne-am adorat şi, cel mai trist, în care ne-am urât. Tu mai puţin, eu mai mult.
Aici ne-am început iubirea şi tot aici am omorât-o. Sec, într-o zi de duminică. Da, tot aici ţi-am plâns plecarea şi durerea şi frustrările şi golul pe care le-ai lăsat în urmă. După atâta vreme în care am simţit că mă sfârşesc fără tine, a venit momentul să plec. TU eşti tot ce s-a întâmplat, eu sunt tot ce urmează.
Iartă-mă. Iartă-mă că te las aici, că te abandonez şi te uit. Iartă-mă că nu iau nimic din tot ce-mi aminteşte de tine. Am lăsat doar o poză în colţul unei cutii, dar încă mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o arunc sau să o duc cu mine, în semn de amintire a unei dureri infernale.. Ah, mai e ceva. Cartea de la tine.
Ţi-am simţit ochii, cu cele mai turbate culori, dar mai ales albaştri, agăţându-se de suflet atunci când am răsucit cheia în uşă şi mi-am luat adio de la noi, de la mine, cea care am fost, dar mai ales de la tine, Semizeul pe care l-am iubit până la lacrimi.
Să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată cât te-am iubit şi nici vâltoarea care mi s-a aprins în ochi de fiecare dată când te-am privit.

A infinita îndrăgostire…

Vorbisem mult despre tine în ziua aia şi încă de dimineaţă, de când m-am trezit, gândul mi-a fugit la tine.
Din toată mulţimea aia de oameni eu trebuia să te văd pe tine. Bunul şi nebunul meu. Aceeaşi structură scheletică, înaltă, prea osoasă să fie atletică. Şi într-o secundă ochii tăi albaştri mi-au amintit de ce te-am iubit atâta amar de vreme. Încă... Încă ai zâmbetul ăla turbat în colţul gurii. Aşa-i că încă îţi transpiră mâinile când vorbeşti cu mine?!
Bunul şi nebunul meu... Ţi-am văzut zâmbetul şi am uitat de tot. De toate răutăţile lumii, de toată durerea pe care am adunat-o în adâncul sufletului meu, de toate eşecurile. Dar mi-am adus aminte cât te-am iubit. Ai fost şi, aveam să aflu în seara în care ne-am reîntâlnit, ai rămas spiriduşul meu. Un Peter Pan rebel, care se împotriveşte oricăror reguli lumeşti. De rebelul din tine m-am şi îndrăgostit prima dată.
Pentru o oră, timp în care am străbătut Bucureştiul prăfuit, împreună, am redevenit zâna care am fost. Zâna şi spiriduşul ei. Sau spiriduşul şi zâna lui. După prea multă vreme timpul s-a oprit în loc. Bunul şi nebunul meu!
Cosmic. Ăştia am fost noi. Aşa a fost totul între noi. Cosmic. Şi pentru o oră a redevenit cosmic. Tot.
Buzele tale pe fruntea mea mi-au reamintit, încă o dată, de ce şi cum am putut să te iubesc în felul ăla.
Acum şi pentru totdeauna, bunul şi nebunul meu!

Și încă o dată, dor…

Mi-e dor de tine! Cu fiecare celulă din mine... mi-e dor! E o copilărie să simt atâta dor. Credeam că sunt mai puternică.
Mi-e dor de tine şi nu pot nici măcar să mai respir când ştiu că nu eşti bine şi eu nu sunt acolo să te ţin de mână.
Mi-e dor de noi... Rămâi cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată!
Învaţă-mă să nu te mai iubesc. Eu singură nu ştiu cum. Tu m-ai învăţat să te iubesc, tu să mă înveţi să n-o mai fac. Mai ales că ţie îţi atât de uşor să nu mă mai iubeşti.

Acum și pentru totdeauna…

M-am întors şi tot universul a împietrit. Era acolo, la doi metri în spatele meu. Cu ochii mari, senini, dar mai goi şi mai trişti decât îi văzusem vreodată. Era al meu, aşa cum fusese întotdeauna. Eu a lui, şi a nimănui altcuiva. Bunul şi nebunul meu!
Îl iubeam aşa cum o făcusem întotdeauna, mai mult decât ar fi putut-o face toată omenirea într-o viaţă întreagă.
M-a sărutat pe frunte si am plecat sfâşiată de dor, durere şi neputinţă. Nici un dram din iubirea mea pentru el nu se rătăcise pe drum.
De ce am aşteptat atâta vreme să-mi recunosc slăbiciunea de a-l fi iubit? De ce am aşteptat secunda în care nimic nu mai putea fi salvat să-i spun că vreau să stau în braţele lui până la sfârşitul zilelor mele? De ce eram atât de laşă? De ce îl mai iubeam atât?
El va îmbătrâni liniştit, cu un alt suflet care să-i mângâie ridurile la bătrâneţe, iar eu voi muri cu dor de el în suflet. Fiece mână îmi va alina vreodată ridurile din jurul ochilor îmi voi imagina că e a lui. Cu mâna lui aş vrea să-mbătrânesc, iar sufletul meu în inima lui să fie până în ultima clipă a vieţii noastre şi dincolo de ea.
Am să-l iubesc mereu la fel de mult, am să păstrez cele mai frumoase zile de sâmbătă şi fiecare secundă în care ne-am iubit, am să-i datorez cea mai curată iubire şi linişte trăită vreodată, clipele în care m-am simţit cea mai frumoasă femeie din lume pentru că eram a lui.
Voi rămâne a lui. Şi n-am să-l uit nici atunci când alte buze îmi vor săruta fruntea sau căuşul palmei, când alt bărbat îmi va spune “te iubesc”. Nimeni nu va şti să mă facă atât de fericită şi să mă iubească atât de mult şi atât de tăcut ca el, minunea mea, bunul şi nebunul meu.

Te voi iubi mereu…

- Și când citesc cartea?
- Când o să aflu cum se termină povestea. Atunci citești și cartea.
- Care poveste?
- Povestea ta și a mea.
- Avem și o poveste.
- Pentru mine a fost o poveste.
- Da, a fost, ai dreptate. Bine că nu a fost cu cântec că ieșea o manea.
- Stai, că nu s-a terminat. Adică nu știu cum se termină.
- Sper să prind finalul în viață.
- Păi trebuie să scriu și despre femeia cu care o să te însori. Că sigur n-o sa fiu eu, pe mine mă respecți.
- Nu o să mă însor. O să am copii, dar nu o să mă însor.
- Și cu toate astea, te hotărâsei să o faci.
- Nu cred că voi mai iubi. În 3 luni am cunoscut 7 femei. Nu am nici o trăire pentru nici una.
- Și ce treaba are?! N-o să mai iubesti la fel, dar o să mai iubești.
- Cred că mi s-au scurs iubirile.
- Și eu am zis că n-o să mai iubesc pe nimeni după tine.
- Și?
- Și-am mai iubit o dată. Mult mai puțin. Mult, mult mai puțin, dar am iubit. Nu compari una cu alta.
- Dar știi că e prima oară când spui clar că ai făcut asta, nu?
- Ce anume?
- Că m-ai iubit.
- Nu te-am iubit. Încă te iubesc.
- …
- O sa rămâi forever Peter Pan-ul meu!
- Wendy!
- Tinkerbell. Că Tinkerbell era îndrăgostită de el și el de Wendy.
- Ți-am zis din prima lună să nu faci asta și nu a avut pic de tentă de psihologie inversă... Jur!
- Nu contează, mie nu-mi pare rău!
- Nici mie. A fost frumos cât a fost... încă îmi mai aduc aminte...
- Nu a trecut nici măcar o singură zi în care să nu mă gândesc la tine și pe toți i-am comparat cu tine. E cel mai frumos fel în care am iubit vreodată.
- De ce ai făcut asta? De ce ai comparat?
- Pentru ca nu am mai simțit cu nimeni ce am trăit cand eram lângă tine.
- Fiecate e unic, frumos în felul lui.
- E vorba de ce eram eu când eram cu tine
- …
- Când n-am mai putut să te iubesc în halul ăla, am fugit.
- Nu a fugit nimeni, fiecare a mers.
- Știi că și acum am nasturele, acadeaua și capsa!
- Nu cred! Câți ani au trecut? 4?
- 3
- De când te-am cunoscut, 4.
- Ne-am cunoscut în ianuarie 2012
- Doar 2 ani?
- 3
- Ne-am despărțit când am plecat în Vamă, sau când?
- Da

Mare in dar

Doi oameni, două mâini prinse într-o încleştare strânsă şi patru urme de paşi.
Un singur suflet şi-o dragoste cum n-am mai auzit vreodată. Ăştia suntem noi...
Ne tărâm picioarele prin nisipul rece şi ascultăm marea care plânge. Ne aruncăm într-un cort pe plajă şi ne ţinem în braţe fără să spunem nimic.
Oameni mulţi pe plajă ce râd şi dansează. Dar noi nu-i auzim. Suntem prea ocupaţi să ne iubim.
Ne ţinem strâns în braţe, cu trupurile lipite perfect şi nici nu ne mai mişcăm de teamă să nu stricăm în vreun fel încleştarea deja dureroasă.
Mi-e sete de tine şi te sărut într-una. Pe frunte, pe pleoape, pe obraji, pe buze, pe gât... şi mă opresc. Ca să te sărut mai departe ar însemna să mă eliberez din strânsoarea ta. Şi nu vreau. Braţele tale îmi fac atât de bine...
Un val izbeşte pânza cortului şi intră, neinvitat peste noi. Ne udă din cap până-n picioare, dar noi nici nu ne mişcăm. Ţinem ochii închişi strâns de frică să nu ne clintească.
Valul se supără că nu-l bagă nimeni în seamă şi iese. Noi rămânem în aceeaşi poziţie cu picături de apă pe faţă şi ne sărutăm.
Buzele şi limba parcă-ţi sunt mai dulci şi mai bune aşa sărate.
...
Plouă în Vamă. Ce frumoasă e ploaia la mare... Ieşim să ne plimbăm pe plajă târându-ne picioarele prin valuri.
Ploaia ne eliberează. Ne spală trupurile de sarea valului de mai devreme, care începuse să ne strângă pielea.
În continuare ne ţinem de mână şi râdem.
Ce mult ne iubim...
Ador când mă ţii în braţe, când mă săruţi şi când nu-mi spui nimic.Şi ştiu că ai vrea să-mi spui atâtea. Strălucirea din ochi îmi e suficientă.Şi eu te iubesc.
Mare, mare, mare! Hai să ne facem o căsuţă la mare. Pe plajă. Din trestie. Şi ce dacă plouă. Şi ce dacă iarna marea îngheaţă... Te iubesc.
Sufletul ar vrea să iasă din piept şi-mi vine să urlu de bucurie. Vreau să strig tare că te iubesc. Să se audă din Vamă până în Costineşti. Să ştie toată lumea.
Dar nu zic nimic. Mă opresc în faţa ta şi te ţin în braţe. O scoică îmi taie pielea bătătorită din talpa stângă şi-un val îmi izbeşte gambele.
Şi te strâng, şi te strâng, şi te strâng...
Unghiile lasă urme adânci în podul palmelor de atâta strâns.
Şi marea nu mai e mare, şi nebunii din Vamă nu-s nicăieri, şi afară e soare...
Şi nici cortul nu e...

Marea s-a învăţat să-mi apară doar în vise... Şi niciodată nu vine fără tine!

Luni

De când nu s-a mai trezit cu durere de-asta de cap!
Se învârte casa cu ea, patul e răvăşit şi rupt de la jumate, tricoul roz zace undeva pe podea, la voia întâmplării, boxerii lui gri sunt şi ei aruncaţi undeva pe colţul canapelei. Se ridică în capul oaselor şi-ncearcă să-şi aducă aminte cum de a reuşit să ajungă acasă. Pe la a zecea bere s-a rupt filmul. Dansa frenetic în mijlocul clubului de rockeri în care se ducea încă din primul an de studenţie.
Întoarse puţin capul, atât cât să nu-l forţeze prea tare şi să nu pocnească şi o buşi râsul. În dreapta, pe mijlocul patului, dormea cel mai frumos bărbos pe care-l văzuse vreodată. Începu să-şi amintească cum s-au întâlnit seara trecută şi izbucni în cel mai sincer râs pe care îl auzise vreodată ieşind din ea.
El se foi şi deschise chinuit un ochi. Îi zâmbi în colţul gurii şi o întreabă de ce râde. Ea se aplecă şi îl sărută cât putu de apăsat.
- Îţi povestesc mai târziu. Culcă-te la loc.
O luă în braţe şi îşi aduse aminte de ce în unele dimineţi simţea nevoia unui bărbat în patul ei. Nimic nu se compară cu siguranţă şi căldura pe care i le transmitea strângerea în braţe a unui bărbat, mai ales unul cu braţe atât de puternice, cum nu mai întâlnise vreodată.
El se mai întoarse de vreo două ori de pe o parte pe alta şi, într-un final, se aşeză cu capul pe pieptul ei, care începu să se ridice şi să coboare neregulat, din ce în ce mai frenetic. Brusc, îi cuprinse faţa în mâini şi începu să o sărute. Limba lui caută cu disperare limba ei, iar mâinile se plimbau haotic, atingând fiecare centimetru de piele. Când nu mai rămăsese nimic între ei, nici un petic de textil, el o întoarse brusc cu faţa spre el şi o sărută şi mai apăsat decât înainte.
Pentru a doua oară în acea dimineaţă se prăbuşi lac de transpiraţie, cu genunchii tremurându-i şi pupilele dilatate. El se aşeză lângă ea şi începu să-şi plimbe degetele lungi pe spatele ei, înfiorând-o.

- Nirvana?
- Da.
S-au întâlnit într-un club din centrul oraşului, niciunul cu vreun gând de agăţat faţă de celălalt. Ea ochise un blond înalt, un puşti de maxim 23 de ani. El, ca un prădător recomandat de ADN, îşi rotea capul, căutând o pradă, nu neapărat uşoară.
Au început să se sărute fără să-şi dea seama când şi de ce. Frenetic, din ce în ce mai cu patos, până când drumul spre casa din Matei Voievod, nr. 6 a devenit inevitabil.

Treptat, blankurile din mintea ei începură să se umple cu tot felul de frânturi, alcătuind noaptea ce tocmai se încheiase.
Din prădător în victimă. Aşa cum făcuse cu fiecare bărbat din viaţa ei, îi îmbracă şi lui cămaşa, şifonată de petrecerea şi dansurile nopţii trecute, dar şi de lipsa lui de îndemânare în a mânui fierul de călcat.
El se ridică într-un cot, o privi râzând şi se lăsă din nou pe pernă.
- De ce râzi?
- Îţi povestesc mai târziu.

Touche! Un vânător căruia îi plac jocurile.

...
Dar ea a obosit să se joace. Să mintă, să-şi refuze gândurile şi mai ales să se împiedice să mai viseze, să-şi dorească să fie fericită. Pentru că în spatele tuturor măştilor de femeie fatală şi vânător neimplicat îşi ascundea de fapt cea mai mare dorinţă a vieţii ei. Aceea de a fi fericită.
Înţelesese cu mult timp în urmă că adevărata împlinire e în doi, nicidecum de una singură. Era capabilă să-şi împlinească toate visurile, să facă orice voia, să meargă oriunde dar nu putea să umple cu nimic lipsa unui om care să-i fie alături, să o ţină în braţe în dimineţile de weekend, să-i şteargă lacrimile şi să-i împărtăşească zâmbetele.
Anii în care alergase aiurea, în toate părţile, încercând să facă tot mai multe şi tot mai diverse au ajutat-o într-un singur sens: să se apropie de ea însăşi. Pe de altă parte, toată alergătura asta a ajutat-o să-şi ridice ziduri în toate părţile, să se îndepărteze de oameni şi să încerce să rămână ancorată în realitate, să nu mai viseze la Feţi-frumoşi pe cai albi.
Există, totuşi basme?!

Cu gândurile vraişte şi durerea de cap care persistă se ridică şi pune ibricul pe aragaz. Nu poate împiedica gândul care-i fulgeră în creier: "Ar putea fi el?" Ar putea, dar de unde să mai ştie ea cum se fac lucrurile? Cum începe o relaţie? Cum se iubeşte? Cum se zice "bună dimineaţa", cum se sărută, cum se ia micul dejun în doi? Un munte de întrebări la care ea însăşi nu poate găsi vreun răspuns.
Anii ce au trecut peste ea au transformat-o din copila cuminte şi timidă într-o femeie parcă prea încercată pentru vârsta ei. O femeie care are deplină încredere în ceea ce poate face singură dar nici un dram în ceea ce se poate face în doi. Copila veşnic îndrăgostită a rămas doar o umbră.
În fiecare seară ochii i se umplu de lacrimi când deschide uşa din lemn masiv a casei din Matei Voievod ştiind că nu e nimeni dincolo de ea, cineva care să-i sărute fruntea, care să o ţină în braţe înainte de a adormi, care să-i şteargă orice urmă de îndoială de pe fruntea-i prea încruntată. Există un manual care să-i înveţe pe oamenii singuri, care să le reamintească, de fapt, cum e împreună? Uneori se minte că îi e bine aşa, că singură poate muta munţii. Alteori se înfioară la gândul că poate fi ea unul dintre oamenii ce vor rămâne veşnic singuri. O macină fostele relaţii. Unde a greşit? Trebuia să mai stea? De ce a fugit? A ştiut vreodată să iubească?

O trezeşte din visare cafeaua care dă în foc şi un sărut scurt, pe ceafă! Zâmbeşte amar, se întoarce şi i se încolăceşte de gât. Varsă restul de cafea în chiuvetă şi îl mai pune o dată pe foc.
Trei ore de vorbă în frigul din balcon, un pachet de ţigări fumat, 2 cafele şi încă două ore de lenevit în braţele lui mai târziu uşa se închide sec în urma lui şi ştie că nu are să-l mai vadă vreodată. La ce bun?!

Un fel de rămas bun

Am aruncat telefoanele în torpedoul unei maşini negre, abandonată undeva în mijlocul oraşului. Am plecat împreună, de mână, căutând ceva.
De dragul celor câţiva ani, împreună sau separat, suntem datori să mai încercăm o dată. Să reclădim o fărâmă din frumosul "noi".
Te-am pierdut şi regăsit de atâtea ori încât nu mai ştiu dacă ai existat sau doar imaginaţia mea ţi-a dat viaţă. Nici măcar acum, când ne plimbăm pe străzile din Centrul Vechi, ca cei mai îndrăgostiţi dintre oameni, nu ştiu dacă eşti aici. Oare aş fi schimbat ceva dacă ţi-aş fi spus să nu pleci? Nu... Ţi-aş fi cerut să faci un compromis pe care eu nu am fost în stare să-l fac.
- Văd că încă mai porţi inelul!
- În fiecare zi.
- Credeam că ai aruncat tot ce ţine de mine, sau că cel puţin le-ai adunat într-o cutie, sub pat.
- Nu e suficient loc pentru toate...
Undeva, pe o stradă pustie, neluminată, mă opresc brusc şi-i spun"te iubesc!". Întunericul e de partea mea şi-l împiedică să vadă roşeaţa din obraji şi lacrimile din ochi.
De ce doare atât? Am aşteptat suficient... ăsta era momentul nostru.
- Poate sună a fraze din cărţi, dar eu n-am încetat niciodată să te iubesc.

N-am putut niciodată să-ţi spun că toate le-aş fi lăsat pentru tine. Mă simt prinsă într-un episod dintr-un serial prost.
Aştepţi să-ţi mai spun ceva, dar m-am certat de atâtea ori cu tine în gând şi ţi le-am spus pe toate.
Cât să mă mai împart între două avioane, şi alea neanunţate sau pe fugă? Eu am nevoie să mă ţii în braţe când mă prăbuşesc, şi-n fiecare seară înainte de somn. Am nevoie să te sărut după ce-mi spui că mă iubeşti. Eu vreau să-ţi aşez gulerul cămăşii înainte să ieşi pe uşă.Şi ca să-ţi răspund la întrebare, n-o să pot trece niciodată peste toţi kilometrii ăştia dintre noi.Şi după un timp nici tu n-ai să mai poţi.
Iubirea nu e totul. Ai şi tu la fel de mare nevoie de mine. Să-ţi aduc aminte că trebuie să te tunzi, să-mi vezi strălucirea din ochi dimineaţa, să te strâng în braţe după ce faci praf audienţa într-o conferinţă de 5 ore. Trebuie să fii aici ca să înţelegi că totul e despre noi.
De dragul celor mulţi ani, împreună sau separat, suntem datori să recunoaştem astăzi că ceea ce ni se întâmplă nu este decât drumul agonic către moarte. A noastră, a ceea ce simţim, a oricărei amintiri cu noi. Acum, când încă ne iubim, înainte ca sufletele să moară între două avioane.
De la Van Gogh până în Calea Victoriei nu sunt decât doi paşi. Aici, pentru totdeauna, drumurile noastre se despart. Tu mergi în jos, spre Expirat, acolo unde ne-am cunoscut acum 5 ani. Eu fac stânga, spre biserică. Aici mă opresc, mă aşez pe o treaptă şi plâng. Orice cuvânt în plus nu şi-ar fi avut rostul. Mă ridic şi mă întorc în centru. De data asta merg pe cele mai aglomerate străzi. Printre terase cu scaune înghesuite şi oameni zgomotoşi. De parcă hărmălaia asta ar avea puterea să-mi şteargă vreun gând.
Găsesc o terasă ascunsă într-un colţ şi mă opresc două ore la o cafea. Singură, ghemuită într-un scaun de răchită, şterg unul câte unul, toate gândurile.
Unirii, Hala Traian şi mai departe printre străduţe cu pantofii în mână. Foişor, Pache Protopopescu, Iancului. Mă mai opresc o vreme pe scările din faţa blocului. Un drum atât de lung şi tot atâtea întrebări. Le alung pe toate şi păstrez doar una. Aceeaşi. De atâţia ani. Cum e mai bine? Împreună sau separat? Ne-am iubit atâta vreme ca nebunii, fără să ţinem cont de limite, de oameni, de nimic. Nimeni n-a ştiut de noi. Ne-am iubit în pauzele dintre relaţiile eşuate şi ne-am găsit atât de uşor de fiecare dată. De parcă nu ne-am fi dăruit între timp altor oameni. Fără întrebări, fără reproşuri. Dacă ai înşelat, de ce am dispărut şi n-am mai sunat, dacă ai urlat, de ce m-am îndrăgostit... Ştiam că ne iubim şi-atât. Azi, nici asta nu mai pare de ajuns. Poate am crescut şi ne-am maturizat, poate vrem altceva. Sau poate ne dorim prea tare unul pe altul. Poate o să-mi fie dor de tine, poate o să plâng, poate o să vreau să te sun. Dar nu te-am întrebat dacă ţi-e bine, aşa că n-o să-ţi cer să-mi ştergi lacrimile.
Mai bine adun tot ce ţine de tine şi le pun într-o cutie de lemn, prea mare să încapă sub pat. O arunc în geamantanul în care am adunat toate visele, aducerile aminte, speranţele şi bucăţile dintr-un trecut prea tumultos să-l mai duc în spate.
Dintre toate păstrez doar zâmbetul cald dimineaţa devreme şi inelul frumos, care-mi aduce aminte că odată am fost cea mai fericită, şi care-mi spune că am fost, sunt şi voi rămâne cea mai fericită femeie din viaţa ta.

"De ce mă vrei cum nu mă poți avea? De ce să te iubesc doar cum vrei tu?"

Când ţi-a adus-o întâia dată, acea dimineaţă caldă înaintea ochilor nu-ţi venea a crede. Ai asemuit-o din primă cu un diamant neşlefuit. Şi chiar aşa era. Simplă, ştearsă, fadă, şi dacă i-ar fi lipsit ochii aceia, ai fi zis fără strălucire.
Dar tu te-ai îndrăgostit de ea exact cum era. Ai iubit-o din prima clipă, şi ea, inocentă ca o piatră preţioasă, care habar n-are cum arată razele soarelui, ţi-a căzut în vrajă.
Ai iubit-o o zi, două, un an... aşa cum o găsiseşi. Până când ai vrut tu să arăţi lumii strălucirea de dincolo de hârtia mată.
Mai întâi i-ai scos baschetul cu vârful alb din piciorul micuţ şi l-ai înlocuit cu pantofi de lac. Apoi ai păcălit-o să vă jucaţi de-a prinţul şi prinţesa, şi i-ai pus în loc de blugi şi tricou Converse o rochie mulată, din satin. Au urmat alte şi alte schimbări. Pletele blonde scurte le-ai vrut negre, până la şolduri, ochii verzi i-ai acoperit cu lentile albastre, pielea i-ai dorit-o bronzată la solar, şi ai făcut-o să descopere magia atingerii bijuteriilor aurite.
Ai luat-o din Vama Veche şi-ai dus-o în hoteluri de 5 stele, n-ai mai lăsat-o să meargă cu metroul, oferindu-te să-i fii şofer. I-ai aruncat cărţile de pe rafturi şi i-ai pus în braţe reviste glossy, de"fashion&beauty".
Te-ai jucat cu ea în fel şi chip ani la rând. Iar ea ţi-a ascultat supusă toanele, ca o păpuşă în mâinile fetiţei care-i croieşte haine şi-o schimbă de mii de ori.
Azi ea nu mai are nimic din ce avea în ziua în care ai cunoscut-o. Nu mai este nici pe departe diamantul neşlefuit. Ai transformat-o într-un veritabil diamant auriu, într-o femeie căreia nici un bărbat nu-i mai poate rezista, iar privirile pofticioase zăbovesc clipe întregi pe picioarele lungi din pantofii cu tocuri cui de câţiva centimetri, şi se proţăpesc şi mai mult pe şoldurile pline.
Prietenii tăi n-o mai privesc întrebător, gândindu-se ce caută o fiinţă atât de simplă lângă tine, în lumea lor. Acum toţi îi zâmbesc şi-i fac loc la masa lor. Acum ea s-a amestecat în multitudinea de femei tencuite, colorate şi artificiale. Nu mai are nimic din candoarea de altă dată.
Iar tu te-ai plictisit deja de ea pentru că nu maia re nici un mister, nici o taină ascunsă ochilor lumii. Ai avut tu grijă să i le dezgoleşti pe toate.
Şi pleci, şi-o laşi în urmă, căutând ceva nou, altceva. Pentru că ea nu mai e nici pe departe femeia fermecătoare de atunci.

Prietene, poate ai fi curios să afli ce-a mai făcut. Ei bine, după ce a rămas singură, a dat fuga la mare, acolo în Vamă Veche. Dar oamenii o privesc ciudat. Prietenii ei de altă dată, îmbrăcaţi în tricouri negre şi blugi rupţi, cu plete soioase, care dorm în corturi, şi care atunci o invitau să bea o sticlă de votcă cu ei pe plajă, o evită.
Pentru că ea are geantă de plajă cu floricele şi ochelari de firmă, şlapi cu paiete şi costum de baie roz, şi plete lungi cu bucle aranjate la coafor. Ea nu mai e de-a lor!
Acum stă într-o cameră întunecată, cu rujul roşu mânjit pe toată faţa, şi părul vâlvoi. A aruncat toţi pantofii cumpăraţi de tine şi a sfâşiat toate hainele lucioase. Stă în faţa unei oglinzi şi taie cu o foarfecă butucănoasă părul aproape de rădăcină. Toarnă o sticlă de oxidant pe cap şi devine iar blondă. Mâine se va trezi şi va încerca să fie ea, de mai demult.
Dar sufletul îi este vândut şi ea este nimic. Ea nu mai este Adnana, şi nici măcar "gagica lu' Boss". Ea nu mai are o lume din care să facă parte, şi va încerca să clădească un Univers acolo, în camera cu pereţi goi, în care ai abandonat-o tu.

Şi tu? Ai uitat că l-ai cunoscut într-o seară în Expirat, beat mort? Avea plete creţe şi purta un tricou vechi, cu Dimu Borgir. Avea bocanci negri până la genunchi încărcaţi de capse, şi bea"şurubelniţă", pentru că de altceva nu-i ajungeau banii.
S-a îndrăgostit ca prostul de tine, şi acum vrei să-l schimbi. Îl duci la restaurante pompoase şi-l înveţi cum se mănâncă peştele cu furculiţa. El care mânca hamsii pe plajă la 2 Mai... Îi pui pantofi scorţoşi şi cămaşa roz, şi-l duci într-un loc colorat, cu ţambaluri şi acordeoane, cu dedicaţii"fără număr".
L-ai bărbierit şi i-ai cumpărat parfumuri scumpe.De plete nici n-aş vrea să amintesc.
O să sfârşească şi el tot singur, Dumnezeu ştie pe unde, pentru că deja te-ai plictisit de el. Pentru că nu mai are nimic boem, l-ai transformat în sex-simbol.

Şi oamenii ăştia pe care i-aţi transformat voi doi, cel mai probabil vor sfârşi singuri. Poate-ar fi fost atât de fericiţi împreună... Dar acum, fiecare închis într-o cameră la mii de ani depărtare, n-or să se mai întâlnească. Şi poate nici nu s-ar mai îndrăgosti unul de celălalt. Pentru că lui i-ar lua ani buni să-i crească pletele la loc, iar ea se chinuie şi acum să scape de pielea bronzată.