Bucati din noi

Prima dată când am vrut să fug

"Fusesem prea orgolios! Nu avusesem capacitatea de a lăsa de la mine, de a accepta ceva diferit de convingerile cu care trăisem o viaţă întreagă! Făcusem totul praf! Praf de stele!
Buzunarele paltoanelor şi ale jachetelor înghesuite în şifoniere erau ticsite cu rămăşiţele fostelor iubiri, pe care nu le uitasem niciodată! Nu reuşisem să învăţ mare lucru din experienţele trecute! Păstrasem intact orgoliul fără măsură şi acum eram pe cale de a pierde încă o dată! Doar pentru că nu-i puteam recunoaşte ce simt, pentru că nu-i puteam spune cuvintele care aveau să îl întoarcă din drum! N-aş fi putut spune vreodată că sunt dependentă de prezenţa lui, că aş fi vrut să fie aici, fără nici o altă explicaţie!
Eram prea bărbat şi trebuia să ţin armele sus! Oricum, avea să se transforme totul în praf de stele!"

A doua oara când am vrut să fug…

“E câmpul meu de luptă pe care am murit de atâtea ori şi dacă e nevoie am să mai mor o dată! Şi să nu crezi că n-am să plâng! Sau c-o să o fac. Nu presupune, nici eu nu ştiu! Dar nu îţi face griji, asta e lupta mea. Sângele împrăştiat în şanţuri nu e de la tine. Amintirea baionetelor şi a sudălmilor, nici asta nu-i a ta! Ţipetele şi urletele, vaietele de care s-a cutremurat tot câmpul n-ai cum să le fi auzit. Pentru că-s ale mele şi mi le port cu mine! Iar tu?! Tu du-te! Războiul ăsta n-am putea să-l ducem împreună.”

Când l-am iubit prima oară…

"Ştiu unde universul meu ia o pauză de respiro şi mă lasă pe mine să mă bucur de ce e al meu! E oaza mea de linişte! Locul în care universul complotează cu ceasul, în care amândoi fug de mine şi dau bere după bere peste cap. E locul unde stelele se scutură de praf, unde noi suntem stăpânii cosmosului. Dar mai ales acolo e Semi-Zeul meu şi doar eu ştiu că el e acolo!
În primul sfert de oră universul mi-a zâmbit complice, mi-a făcut cu ochiul şi s-a aşezat la bar. Ceasul a fugit de la mâna dreaptă şi s-a dus în partea cealaltă, cea mai întunecată dintre toate. Nu înţelegeam nimic. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu înţelegerea noastră.
Voiam să fug, dar habar nu aveam după cine. Să prind universul de urechi sau ceasul de limbă. Până să mă hotărăsc oamenii din jur au început să se mişte în reluare iar basul să se audă din ce în ce mai tare. Aveam să aflu că nu era basul... Inima-mi se urcase până în creieri şi bubuia de-acolo, aproape de timpan. Năucită şi buimacă căutăm să înţeleg ce se petrece! Totul era la o intensitate altfel decât până atunci. Mult mai mare!
Aveam să aflu când privirea, atrasă ca un magnet, s-a îndreptat undeva spre dreapta mea. Şi acolo... Acolo Demiurgul!"

Când am fugit prima data…

"Strivesc chiştocul cu vârful baschetului roşu şi o pornesc agale în direcţia opusă, cu mâinile în buzunare şi mai hotărâtă ca niciodată. Arsă, pustiită, văduvită spre garsoniera prăfuită, care poartă în fiecare colţişor urme de el.
"Stai sau pleci? De tot!" Dar până am să-l văd să-i spun asta, am să uit. Aşa că-mi fac bagajele şi plec eu. Departe! La zeci de mii de kilometri distanţă. Marea de oameni şi agitaţia oraşului ăla o să aline o vreme dorul de tine.
După o altă vreme o să-ţi uit până şi ochii. Oricum, acolo toţi sunt arieni."

A lui și-a nimănui…

Pentru prima dată în viaţă simţeam durerea aia surdă şi acută despre care auzisem de la vreo două prietene în momentele în care se despărţiseră de iubirea vieţii lor.
Şi o simţeam mai rău decât mi-aş fi dorit-o vreodată. Mi-am amintit, scurt, de dependenţii de heroină. Exact asta eram eu acum. O dependentă capabilă să-şi taie o mână sau să îşi scoată un ochi doar să nu mai simtă durerea aia înfiorătoare în tot corpul. Aş fi tăiat bucăţică cu bucăţică din mine, aş fi fost în stare să mă rănesc, fizic, dar să arunc asupra lui vreo fărâmă de vină sau un singur cuvânt urât, nicicum.
Mă uram, literalmente, pentru că ajunsesem să îl iubesc în halul ăla. Nu aveam voie! Îmi era interzis să mă îndrăgostesc atât de tare de el, era inuman să îl iubesc până la durere. Dar cine să mă oprească?!
Simt durerea ascuţită, simt golul unei bucăţi din mine, care parcă ar fi fost acolo mereu şi dintr-o dată s-a rupt, îmi simt pustiită fiinţa, simt că l-am pierdut, dar nu simt sfârşitul. Nu al nostru. Poate dintr-o dorinţă disperată şi speranţa de a nu-l pierde pentru totdeauna mi-am indus, la nivel subconştient, ideea că sfârşitul nostru nu s-a întâmplat.
Mă mint singură, îmi închid ochii şi visez. Îi simt barba aspră cum îmi zgârie toată pielea, buzele pline cum mă sărută pe frunte şi mâna blândă care mă mângâie pe păr.
Este mai paradoxal decât orice bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă undeva decât în brațele lui, lungi şi osoase. Palmele, câteodată fine, altădată aspre, m-ar strivi într-o secundă. În acelaşi timp, nimeni n-a fost mai tandru cu mine decât a făcut-o el.
Tocmai eu, care nu am fost niciodată în stare să fiu a lui. Am fugit de iubire ca dracul de tămâie. Amândoi, pe rând. Ne-am căutat disperaţi dar nu ne-am sincronizat. Bad timming, zice-se. Şi totuşi, plâng şi sufletul din mine. Niciodată nu am ştiut cum să trăiesc cu el, dar nu mi-am imaginat că mi-ar putea fi şi mai greu să trăiesc fără el.
Îl urăsc şi îl iubesc în egală măsură, în acelaşi timp. Cu tot ce e al lui! Cu o structură a feţei prea osoasă, cu mâini şi picioare aproape scheletice, cu ochi senini cu un comportament schimbător, ce uneori mă făcea să-l tratez ca pe un copil, alteori îmi amintea de un Raskolnikov şi mai debusolat decât al lui Dostoievski.
Îl iubisem mult, şi încă îl mai uram... Rămâneam a lui şi a nimănui. Bunul si nebunul meu! Prostul si desteptul meu!

A doua izbucnire…

Cumva, într-un fel, reuşisem să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simţeam de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. „Reuşit” e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, dar cele mai rele au fost cele cu demonii dinăuntrul meu.
Ajunsesem în punctul în care simţeam că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Faptul că mă aflam şi încă mă aflu în universul unora e doar o întâmplare. Tristă, uneori.
Cu disperare am încercat să-mi găsesc o vină. Una mică. Mai mult decât că te-am lăsat să pleci sau că nu am ştiut cum să te fac să rămâi nu am ce să îmi zic. Şi sunt mai mult decât subiectivă când e vorba de autoflagelare. Am fost toată viaţa campioană la a da vina pe mine.
Îngenunchez şi-mi recunosc neputinţa de a trăi fără tine. Declar Crăciunul îndoliat şi toate zilele care îi urmează nule!

Să nu mă uiți…

Te-am închis în camera mică în care ne-am iubit, în care ne-am adorat şi, cel mai trist, în care ne-am urât. Tu mai puţin, eu mai mult.
Aici ne-am început iubirea şi tot aici am omorât-o. Sec, într-o zi de duminică. Da, tot aici ţi-am plâns plecarea şi durerea şi frustrările şi golul pe care le-ai lăsat în urmă. După atâta vreme în care am simţit că mă sfârşesc fără tine, a venit momentul să plec. TU eşti tot ce s-a întâmplat, eu sunt tot ce urmează.
Iartă-mă. Iartă-mă că te las aici, că te abandonez şi te uit. Iartă-mă că nu iau nimic din tot ce-mi aminteşte de tine. Am lăsat doar o poză în colţul unei cutii, dar încă mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o arunc sau să o duc cu mine, în semn de amintire a unei dureri infernale.. Ah, mai e ceva. Cartea de la tine.
Ţi-am simţit ochii, cu cele mai turbate culori, dar mai ales albaştri, agăţându-se de suflet atunci când am răsucit cheia în uşă şi mi-am luat adio de la noi, de la mine, cea care am fost, dar mai ales de la tine, Semizeul pe care l-am iubit până la lacrimi.
Să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată cât te-am iubit şi nici vâltoarea care mi s-a aprins în ochi de fiecare dată când te-am privit.

A infinita îndrăgostire…

Vorbisem mult despre tine în ziua aia şi încă de dimineaţă, de când m-am trezit, gândul mi-a fugit la tine.
Din toată mulţimea aia de oameni eu trebuia să te văd pe tine. Bunul şi nebunul meu. Aceeaşi structură scheletică, înaltă, prea osoasă să fie atletică. Şi într-o secundă ochii tăi albaştri mi-au amintit de ce te-am iubit atâta amar de vreme. Încă... Încă ai zâmbetul ăla turbat în colţul gurii. Aşa-i că încă îţi transpiră mâinile când vorbeşti cu mine?!
Bunul şi nebunul meu... Ţi-am văzut zâmbetul şi am uitat de tot. De toate răutăţile lumii, de toată durerea pe care am adunat-o în adâncul sufletului meu, de toate eşecurile. Dar mi-am adus aminte cât te-am iubit. Ai fost şi, aveam să aflu în seara în care ne-am reîntâlnit, ai rămas spiriduşul meu. Un Peter Pan rebel, care se împotriveşte oricăror reguli lumeşti. De rebelul din tine m-am şi îndrăgostit prima dată.
Pentru o oră, timp în care am străbătut Bucureştiul prăfuit, împreună, am redevenit zâna care am fost. Zâna şi spiriduşul ei. Sau spiriduşul şi zâna lui. După prea multă vreme timpul s-a oprit în loc. Bunul şi nebunul meu!
Cosmic. Ăştia am fost noi. Aşa a fost totul între noi. Cosmic. Şi pentru o oră a redevenit cosmic. Tot.
Buzele tale pe fruntea mea mi-au reamintit, încă o dată, de ce şi cum am putut să te iubesc în felul ăla.
Acum şi pentru totdeauna, bunul şi nebunul meu!

Și încă o dată, dor…

Mi-e dor de tine! Cu fiecare celulă din mine... mi-e dor! E o copilărie să simt atâta dor. Credeam că sunt mai puternică.
Mi-e dor de tine şi nu pot nici măcar să mai respir când ştiu că nu eşti bine şi eu nu sunt acolo să te ţin de mână.
Mi-e dor de noi... Rămâi cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată!
Învaţă-mă să nu te mai iubesc. Eu singură nu ştiu cum. Tu m-ai învăţat să te iubesc, tu să mă înveţi să n-o mai fac. Mai ales că ţie îţi atât de uşor să nu mă mai iubeşti.

Acum și pentru totdeauna…

M-am întors şi tot universul a împietrit. Era acolo, la doi metri în spatele meu. Cu ochii mari, senini, dar mai goi şi mai trişti decât îi văzusem vreodată. Era al meu, aşa cum fusese întotdeauna. Eu a lui, şi a nimănui altcuiva. Bunul şi nebunul meu!
Îl iubeam aşa cum o făcusem întotdeauna, mai mult decât ar fi putut-o face toată omenirea într-o viaţă întreagă.
M-a sărutat pe frunte si am plecat sfâşiată de dor, durere şi neputinţă. Nici un dram din iubirea mea pentru el nu se rătăcise pe drum.
De ce am aşteptat atâta vreme să-mi recunosc slăbiciunea de a-l fi iubit? De ce am aşteptat secunda în care nimic nu mai putea fi salvat să-i spun că vreau să stau în braţele lui până la sfârşitul zilelor mele? De ce eram atât de laşă? De ce îl mai iubeam atât?
El va îmbătrâni liniştit, cu un alt suflet care să-i mângâie ridurile la bătrâneţe, iar eu voi muri cu dor de el în suflet. Fiece mână îmi va alina vreodată ridurile din jurul ochilor îmi voi imagina că e a lui. Cu mâna lui aş vrea să-mbătrânesc, iar sufletul meu în inima lui să fie până în ultima clipă a vieţii noastre şi dincolo de ea.
Am să-l iubesc mereu la fel de mult, am să păstrez cele mai frumoase zile de sâmbătă şi fiecare secundă în care ne-am iubit, am să-i datorez cea mai curată iubire şi linişte trăită vreodată, clipele în care m-am simţit cea mai frumoasă femeie din lume pentru că eram a lui.
Voi rămâne a lui. Şi n-am să-l uit nici atunci când alte buze îmi vor săruta fruntea sau căuşul palmei, când alt bărbat îmi va spune “te iubesc”. Nimeni nu va şti să mă facă atât de fericită şi să mă iubească atât de mult şi atât de tăcut ca el, minunea mea, bunul şi nebunul meu.

Te voi iubi mereu…

- Și când citesc cartea?
- Când o să aflu cum se termină povestea. Atunci citești și cartea.
- Care poveste?
- Povestea ta și a mea.
- Avem și o poveste.
- Pentru mine a fost o poveste.
- Da, a fost, ai dreptate. Bine că nu a fost cu cântec că ieșea o manea.
- Stai, că nu s-a terminat. Adică nu știu cum se termină.
- Sper să prind finalul în viață.
- Păi trebuie să scriu și despre femeia cu care o să te însori. Că sigur n-o sa fiu eu, pe mine mă respecți.
- Nu o să mă însor. O să am copii, dar nu o să mă însor.
- Și cu toate astea, te hotărâsei să o faci.
- Nu cred că voi mai iubi. În 3 luni am cunoscut 7 femei. Nu am nici o trăire pentru nici una.
- Și ce treaba are?! N-o să mai iubesti la fel, dar o să mai iubești.
- Cred că mi s-au scurs iubirile.
- Și eu am zis că n-o să mai iubesc pe nimeni după tine.
- Și?
- Și-am mai iubit o dată. Mult mai puțin. Mult, mult mai puțin, dar am iubit. Nu compari una cu alta.
- Dar știi că e prima oară când spui clar că ai făcut asta, nu?
- Ce anume?
- Că m-ai iubit.
- Nu te-am iubit. Încă te iubesc.
- …
- O sa rămâi forever Peter Pan-ul meu!
- Wendy!
- Tinkerbell. Că Tinkerbell era îndrăgostită de el și el de Wendy.
- Ți-am zis din prima lună să nu faci asta și nu a avut pic de tentă de psihologie inversă... Jur!
- Nu contează, mie nu-mi pare rău!
- Nici mie. A fost frumos cât a fost... încă îmi mai aduc aminte...
- Nu a trecut nici măcar o singură zi în care să nu mă gândesc la tine și pe toți i-am comparat cu tine. E cel mai frumos fel în care am iubit vreodată.
- De ce ai făcut asta? De ce ai comparat?
- Pentru ca nu am mai simțit cu nimeni ce am trăit cand eram lângă tine.
- Fiecate e unic, frumos în felul lui.
- E vorba de ce eram eu când eram cu tine
- …
- Când n-am mai putut să te iubesc în halul ăla, am fugit.
- Nu a fugit nimeni, fiecare a mers.
- Știi că și acum am nasturele, acadeaua și capsa!
- Nu cred! Câți ani au trecut? 4?
- 3
- De când te-am cunoscut, 4.
- Ne-am cunoscut în ianuarie 2012
- Doar 2 ani?
- 3
- Ne-am despărțit când am plecat în Vamă, sau când?
- Da