-she's everything you'll ever get for free!
-she's always there to keep you up when you wanna go down!
-she's the shinning star when everywhere are clouds!
-she'll never want you to be different!
-she's what you love the most,even though you usually don't admit it!
When I miss I raise my eyes to the sky and I talk to the stars.
I know one day I'll cry for you,but i like to believe this day it's so far away!
I wish I could tell all this to you...
joi, 29 ianuarie 2009
marți, 27 ianuarie 2009
Don't try to fix me,I'm not broken!
Incerci sa ma alungi,dar uiti ca eu detin adevarul absolut.Te feresti de lume in spatele meu.Iti place cum iti hranesc gandurile si tot ce respira in tine.
Uiti ca doar datorita mie mai esti aici.Nu mai vrei sa stii de unde viata asta minunata pe care o duci.
Oamenii din jur te iubesc si astazi datorita mie.Tu fara mine n-ai fi fost nicicand in stare sa-i tii atata timp in preajma.
Ma renegi si-mi spui ca tu ma construiesti pe mine,nicidecum invers.Ai uitat poate ca prin mine ai renascut,si ca inainte de mine viata ti-a fost trista si urata.
Poate intr-o zi am sa plec sa-ti vad reactia.Poate doar atunci imi vei recunoaste meritele.
Atunci cand te vei trezi intr-o lume straina,obligat sa spui adevarul.Atunci cand oamenii vor fugi de tine.Atunci cand te vei descoperi dezbracat de mine,si tot ce va ramane din tine va fi adevarul insusi.Atunci imi vei recunoaste importanta si indispensabilitatea,atunci vei sti ca fara mine esti nimic,atunci ma vei implora sa ma intorc.
Dar eu voi fi demult in alta parte,invatand alt om sa disimuleze,sa poarte masti,sa fie altfel,sa minta...sa fie eu,minciuna insasi!
Uiti ca doar datorita mie mai esti aici.Nu mai vrei sa stii de unde viata asta minunata pe care o duci.
Oamenii din jur te iubesc si astazi datorita mie.Tu fara mine n-ai fi fost nicicand in stare sa-i tii atata timp in preajma.
Ma renegi si-mi spui ca tu ma construiesti pe mine,nicidecum invers.Ai uitat poate ca prin mine ai renascut,si ca inainte de mine viata ti-a fost trista si urata.
Poate intr-o zi am sa plec sa-ti vad reactia.Poate doar atunci imi vei recunoaste meritele.
Atunci cand te vei trezi intr-o lume straina,obligat sa spui adevarul.Atunci cand oamenii vor fugi de tine.Atunci cand te vei descoperi dezbracat de mine,si tot ce va ramane din tine va fi adevarul insusi.Atunci imi vei recunoaste importanta si indispensabilitatea,atunci vei sti ca fara mine esti nimic,atunci ma vei implora sa ma intorc.
Dar eu voi fi demult in alta parte,invatand alt om sa disimuleze,sa poarte masti,sa fie altfel,sa minta...sa fie eu,minciuna insasi!
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Viaţă şi blestem
Capitolul 2
Anost şi plictisitor. Aşa trecuse copilăria şi adolescenţa Andreei. Cu lecţii de pian şi meditaţii la limbi străine, cu plimbări în parc, de mână cu dădaca în copilărie, şi interdicţii de a ieşi oriunde, singură, în adolescenţă.
Cu mama sa Andreea avusese întotdeauna o relaţie specială. Erau prietene, îşi împărtăşeau toate secretele, dorinţele şi gândurile mai puţin vesele. Mama era cea care-i încuraja visele şi-i dădea voie să zboare. Ar fi vrut să o ajute mai mult, să-i dea libertatea la care tânjea atât de mult. Dar duritatea soţului o împiedica.
În schimba, relaţia tată-fiică era la capătul diametral opus. Evita să-l vadă şi să-i vorbească altceva decât un salut cu jumătate de gură. Nu vroia să poarte o discuţie cu el pentru că acestea sfârşeau întotdeauna cu cearta.
Aveau viziuni asupra lucrurilor complet diferite, iar pe el îl scotea din fire îndârjirea cu care-şi susţinea Andreea ideile şi, mai ales, nesupunerea în faţa lui.
Aşa că atunci când nu era acasă fata stătea ore în şir cu mama ei, iar când îşi auzea tatăl venind se ascundea în camera de sus, cu o carte în mână. Ajunseseră să nu-şi mai vorbească zile în şir.
Asta până într-o seară, la începutul clasei a 12-a.
Era un octombrie foarte rece. Chiciură biciuia geamurile mari ale camerei din mansardă. Lemnele trosneau în soba de teracotă, care emana o căldură blândă, numai bună să nu provoace disconfort în niciun fel.
Câte o rafală de vânt se auzea urlând afară, vrând să pătrundă în cameră, dar ferestrele rezistente o împiedicau.
Andreea stătea tolănită pe pat, citind o carte veche, pe care o primise în dar de la dădaca ei, când era în clasa a treia.
În liniştea mormântală se auziră bătăi puternice în uşă care o speriară şi sări în picioare.
- Pot să intru?
- Da, tata.
Chipul spân al lui Vladinovici se ivi de după uşă. Buzele ascunse pe jumătate sub mustăţile încărunţite, începură să se mişte.
- Andreea, te rog să vii până jos, în sufragerie. Trebuie să vorbim.
- I-imediat! -se bâlbâi fata.
Inima îi bătea cu putere şi-i era frică, dar nu ştia de ce. Cobora scările, trase aer în piept şi împinse cu putere uşa din stejar masiv a camerei înalte.
Într-un colţ, mama stătea pe fotoliu, cu mâinile împreunate în poală, cu capul plecat şi umerii căzuţi, apăsaţi de o povară nevăzută. Când intră Andreea mama îşi ridică privirea, clipi lung şi oftă.
Această atitudine a mamei o sperie şi mai tare şi se uita nedumerită în jur, neştiind la ce să se aştepte.
- Andreea. -începu tatal- ia loc. Spune-mi te rog, la ce facultate ai de gând să dai după bacalaureat?
- Asta dacă am să-l iau! -încercă fata să glumească, mai mult forţat.
- Poftim? Cum adică? -se mânie Vladinovici- Vrei să spui că nu eşti în stare să-l iei? Zi dacă-i aşa. Şi o să rog servitoarea să-ţi facă bagajele numaidecât. Pentru că eu nu accept asemenea monstruozitate.
- Nu, tată! -răspunse Andreea, cu glas stins.
- Ei, răspunde-mi! Te-am întrebat ceva.
- Tată, ştii foarte bine că vreau să fiu actriţă. Aş vrea să dau la Teatru şi Film.
- Cum? Niciodată. O să dai la Finanţe-Banci. Eu nu vreau să mă faci de ruşine şi să mă vorbească lumea.
- Dar, tată, nu e nimic ruşinos în a fi actriţă -spuse Andreea hotărâtă, ridicându-se.
- Atât, şi nimic mai mult. Vei da la Finanţe-Banci, după cum am hotărât. În familia asta lucrurile nu se fac după capul vostru. Şi acum te rog să pleci.
- După cum ai hotărât tu, poate. Nu înţeleg pentru ce m-ai chemat aici dacă ştiai dinainte la ce facultate o să dau.
Se întoarse şi porni spre uşă. Îşi aruncă privirea spre mama care începuse să plângă şi căreia suspinele îi mişcau pieptul haotic.
Înainte să apuce să tragă uşa în urma ei îşi auzi tatăl ţipând mai tare că înainte.
- Vezi ce-ai crescut? Ce educaţie i-ai dat? Nu ţi-am cerut nimic altceva decât să ai grijă de ei. Şi tu? Ai întors-o împotriva mea şi ai influenţat-o, încât nu mă respectă mai mult decât pe un boschetar. Mă bucur că Eduard e atât de departe şi că asupra lui nu ai nici o putere.
Şi pumnii puternici se auzeau izbind cu repeziciune trupul femeii.
Andreei i se înmuiară picioarele şi căzu pe scări. Îşi reveni repede şi rămase câteva momente împietrită, neştiind ce să facă. Ar fi vrut să se întoarcă, să o smulgă de acolo, dar asta i-ar fi provocat o durere şi mai mare, întrucât toată furia tatălui s-ar fi revărsat asupra ei.
-va urma-
Anost şi plictisitor. Aşa trecuse copilăria şi adolescenţa Andreei. Cu lecţii de pian şi meditaţii la limbi străine, cu plimbări în parc, de mână cu dădaca în copilărie, şi interdicţii de a ieşi oriunde, singură, în adolescenţă.
Cu mama sa Andreea avusese întotdeauna o relaţie specială. Erau prietene, îşi împărtăşeau toate secretele, dorinţele şi gândurile mai puţin vesele. Mama era cea care-i încuraja visele şi-i dădea voie să zboare. Ar fi vrut să o ajute mai mult, să-i dea libertatea la care tânjea atât de mult. Dar duritatea soţului o împiedica.
În schimba, relaţia tată-fiică era la capătul diametral opus. Evita să-l vadă şi să-i vorbească altceva decât un salut cu jumătate de gură. Nu vroia să poarte o discuţie cu el pentru că acestea sfârşeau întotdeauna cu cearta.
Aveau viziuni asupra lucrurilor complet diferite, iar pe el îl scotea din fire îndârjirea cu care-şi susţinea Andreea ideile şi, mai ales, nesupunerea în faţa lui.
Aşa că atunci când nu era acasă fata stătea ore în şir cu mama ei, iar când îşi auzea tatăl venind se ascundea în camera de sus, cu o carte în mână. Ajunseseră să nu-şi mai vorbească zile în şir.
Asta până într-o seară, la începutul clasei a 12-a.
Era un octombrie foarte rece. Chiciură biciuia geamurile mari ale camerei din mansardă. Lemnele trosneau în soba de teracotă, care emana o căldură blândă, numai bună să nu provoace disconfort în niciun fel.
Câte o rafală de vânt se auzea urlând afară, vrând să pătrundă în cameră, dar ferestrele rezistente o împiedicau.
Andreea stătea tolănită pe pat, citind o carte veche, pe care o primise în dar de la dădaca ei, când era în clasa a treia.
În liniştea mormântală se auziră bătăi puternice în uşă care o speriară şi sări în picioare.
- Pot să intru?
- Da, tata.
Chipul spân al lui Vladinovici se ivi de după uşă. Buzele ascunse pe jumătate sub mustăţile încărunţite, începură să se mişte.
- Andreea, te rog să vii până jos, în sufragerie. Trebuie să vorbim.
- I-imediat! -se bâlbâi fata.
Inima îi bătea cu putere şi-i era frică, dar nu ştia de ce. Cobora scările, trase aer în piept şi împinse cu putere uşa din stejar masiv a camerei înalte.
Într-un colţ, mama stătea pe fotoliu, cu mâinile împreunate în poală, cu capul plecat şi umerii căzuţi, apăsaţi de o povară nevăzută. Când intră Andreea mama îşi ridică privirea, clipi lung şi oftă.
Această atitudine a mamei o sperie şi mai tare şi se uita nedumerită în jur, neştiind la ce să se aştepte.
- Andreea. -începu tatal- ia loc. Spune-mi te rog, la ce facultate ai de gând să dai după bacalaureat?
- Asta dacă am să-l iau! -încercă fata să glumească, mai mult forţat.
- Poftim? Cum adică? -se mânie Vladinovici- Vrei să spui că nu eşti în stare să-l iei? Zi dacă-i aşa. Şi o să rog servitoarea să-ţi facă bagajele numaidecât. Pentru că eu nu accept asemenea monstruozitate.
- Nu, tată! -răspunse Andreea, cu glas stins.
- Ei, răspunde-mi! Te-am întrebat ceva.
- Tată, ştii foarte bine că vreau să fiu actriţă. Aş vrea să dau la Teatru şi Film.
- Cum? Niciodată. O să dai la Finanţe-Banci. Eu nu vreau să mă faci de ruşine şi să mă vorbească lumea.
- Dar, tată, nu e nimic ruşinos în a fi actriţă -spuse Andreea hotărâtă, ridicându-se.
- Atât, şi nimic mai mult. Vei da la Finanţe-Banci, după cum am hotărât. În familia asta lucrurile nu se fac după capul vostru. Şi acum te rog să pleci.
- După cum ai hotărât tu, poate. Nu înţeleg pentru ce m-ai chemat aici dacă ştiai dinainte la ce facultate o să dau.
Se întoarse şi porni spre uşă. Îşi aruncă privirea spre mama care începuse să plângă şi căreia suspinele îi mişcau pieptul haotic.
Înainte să apuce să tragă uşa în urma ei îşi auzi tatăl ţipând mai tare că înainte.
- Vezi ce-ai crescut? Ce educaţie i-ai dat? Nu ţi-am cerut nimic altceva decât să ai grijă de ei. Şi tu? Ai întors-o împotriva mea şi ai influenţat-o, încât nu mă respectă mai mult decât pe un boschetar. Mă bucur că Eduard e atât de departe şi că asupra lui nu ai nici o putere.
Şi pumnii puternici se auzeau izbind cu repeziciune trupul femeii.
Andreei i se înmuiară picioarele şi căzu pe scări. Îşi reveni repede şi rămase câteva momente împietrită, neştiind ce să facă. Ar fi vrut să se întoarcă, să o smulgă de acolo, dar asta i-ar fi provocat o durere şi mai mare, întrucât toată furia tatălui s-ar fi revărsat asupra ei.
-va urma-
vineri, 23 ianuarie 2009
Nu ma intreba nimic
Sa aprinzi focul in semineu si sa ma astepti cu ceaiul cald,in cana de portelan chinezesc!
Sa ma strangi in brate si sa-mi invalui chipul in sarut!
Sa ma tii in brate si sa-mi zambesti frumos!
Sa-mi spui ca sunt cea mai frumoasa si ca esti tot al meu!
Iubeste-ma ca ieri!
Visez!
Sa ma strangi in brate si sa-mi invalui chipul in sarut!
Sa ma tii in brate si sa-mi zambesti frumos!
Sa-mi spui ca sunt cea mai frumoasa si ca esti tot al meu!
Iubeste-ma ca ieri!
Visez!
miercuri, 21 ianuarie 2009
Viaţă şi blestem
Capitolul 1
Andreea plecase de foarte mult timp din casa părinţilor. Renunţase la condiţia pe care toate generaţiile de femei din familia ei o avuseseră înainte. Ea era prima care refuzase cu îndârjire să fie o alta care stă în spatele bărbatului, cuminte, ascultătoare şi supusă, care a învăţat de la mama ei să facă cele mai bune mâncăruri şi să crească cei mai educaţi copii.
Andreea provenea dintr-o familie cu sânge albastru, o familie de nobili care îşi avea rădăcinile undeva la începutul secolului al XVI-lea. Bărbaţii, care duceau gena familiei Vladinovici din generaţie în generaţie, erau cunoscuţi pentru eleganţa şi rafinamentul lor, pentru respectul pe care îl impuneau în jur, dar mai ales pentru mustăţile lor negre, atent tunse şi pieptănate. Nu-şi amintea să fi văzut vreodată un bărbat din familie fără acea mustaţă, ce părea a fi marca înregistrată.
Niciodată nu o interesase prea tare istoria familiei, ba chiar o plictiseau de moarte serile lungi de iarnă din jurul şemineului, în care tatăl povestea ore-n şir istoricul familie Vladinovici. Tot ce mai ştia despre ei era din pozele cu care era împânzit salonul mare al conacului şi de la mama ei, pe care o asculta vorbindu-i despre ei doar pentru că o iubea enorm.
Astfel aflase Andreea poveşti cu prinţi şi prinţese, dar şi secrete pe care nu le-ar fi putut bănui vreodată, cineva.
Dincolo de imaginile impecabile oferite societăţii se aflau drame şi tristeţi. Dramele femeilor maltratate de bărbaţii lor. Erau supuse la chinuri înfiorătoare, atent ascunse de ochii lumii. Nici măcar servitoarele casei nu aveau habar despre ce se întâmplă în spatele uşilor mari ale dormitoarelor.
Auzise odată o poveste cu femeia unui conte din familie care fusese bătută crunt şi apoi izgonită de la curte pentru că ”îndrăznise să nască o fată”. Femeia fusese trimisă atât de departe încât nimeni nu află ce s-a întâmplat. În urmă, contele aduse o femeie care tocmai născuse şi o omorâse împreună cu fiul ei. Apoi, împreună cu familia ţesură o poveste monstruoasă, conform căreia femeia era soţia lui şi care murise la naştere împreună cu pruncul. Contele îşi scoase la iveală în acea perioadă talentele actoriceşti, arătându-se foarte afectat de pierderea suferită.
Oamenii păreau a-i înţelege durerea, îl compătimeau şi parcă plângeau odată cu dânsul. Aşadar, nimeni nu se arătă surprins când contele se recăsătorise la scurt timp după moartea soţiei. Oamenii erau fericiţi că îşi revenise. În faţa lor tot timpul se arătase bun şi milostiv, nelăsând nici o clipă să iasă la iveală tiranul fără margini care era de fapt.
Acum, oricine şi-ar pune câteva întrebări despre familia Andreei, citind povestea bietei soţii a contelui. Şi Andreea era fată. Se schimbaseră bărbaţii din familia Vladinovici? Învăţaseră ei să fie înţelegători şi toleranţi?
În familia Andreei cel dintâi născut era băiat. Eduard, care avea să ducă numele familiei mai departe.
Tatăl lor nu trădase trăsăturile familiei, el însuşi fiind un căpcăun.
La 6 ani Eduard fusese trimis în Elveţia, la internat, pentru a studia la unul dintre cele mai prestigioase colegii din Europa, spre a deveni ”un bărbat vertical, dur, cu sânge în vene, care să poarte şi să ducă mai departe, cu mândrie, numele Vladinovici”, după cum spunea adeseori capul familiei.
Eduard venea foarte rar acasă, doar în vacanţe, văzându-şi astfel sora doar de două, maximum de trei ori, pe an.
Andreea aici, Eduard atât de departe, nu se crease niciodată o legătură între ei. Păreau mai degrabă doi străini, ce-şi strângeau mana ceremonios la fiecare întâlnire.
Amândoi simţeau nevoia să vorbească şi-şi jurau lor înşişi, la fiecare despărţire, ca data viitoare vor fi mai curajoşi. Dar niciodată, niciunul nu îndrăznise să ia primul cuvântul, aşteptând parcă mereu că vorbească celălalt.
-va urma-
Andreea plecase de foarte mult timp din casa părinţilor. Renunţase la condiţia pe care toate generaţiile de femei din familia ei o avuseseră înainte. Ea era prima care refuzase cu îndârjire să fie o alta care stă în spatele bărbatului, cuminte, ascultătoare şi supusă, care a învăţat de la mama ei să facă cele mai bune mâncăruri şi să crească cei mai educaţi copii.
Andreea provenea dintr-o familie cu sânge albastru, o familie de nobili care îşi avea rădăcinile undeva la începutul secolului al XVI-lea. Bărbaţii, care duceau gena familiei Vladinovici din generaţie în generaţie, erau cunoscuţi pentru eleganţa şi rafinamentul lor, pentru respectul pe care îl impuneau în jur, dar mai ales pentru mustăţile lor negre, atent tunse şi pieptănate. Nu-şi amintea să fi văzut vreodată un bărbat din familie fără acea mustaţă, ce părea a fi marca înregistrată.
Niciodată nu o interesase prea tare istoria familiei, ba chiar o plictiseau de moarte serile lungi de iarnă din jurul şemineului, în care tatăl povestea ore-n şir istoricul familie Vladinovici. Tot ce mai ştia despre ei era din pozele cu care era împânzit salonul mare al conacului şi de la mama ei, pe care o asculta vorbindu-i despre ei doar pentru că o iubea enorm.
Astfel aflase Andreea poveşti cu prinţi şi prinţese, dar şi secrete pe care nu le-ar fi putut bănui vreodată, cineva.
Dincolo de imaginile impecabile oferite societăţii se aflau drame şi tristeţi. Dramele femeilor maltratate de bărbaţii lor. Erau supuse la chinuri înfiorătoare, atent ascunse de ochii lumii. Nici măcar servitoarele casei nu aveau habar despre ce se întâmplă în spatele uşilor mari ale dormitoarelor.
Auzise odată o poveste cu femeia unui conte din familie care fusese bătută crunt şi apoi izgonită de la curte pentru că ”îndrăznise să nască o fată”. Femeia fusese trimisă atât de departe încât nimeni nu află ce s-a întâmplat. În urmă, contele aduse o femeie care tocmai născuse şi o omorâse împreună cu fiul ei. Apoi, împreună cu familia ţesură o poveste monstruoasă, conform căreia femeia era soţia lui şi care murise la naştere împreună cu pruncul. Contele îşi scoase la iveală în acea perioadă talentele actoriceşti, arătându-se foarte afectat de pierderea suferită.
Oamenii păreau a-i înţelege durerea, îl compătimeau şi parcă plângeau odată cu dânsul. Aşadar, nimeni nu se arătă surprins când contele se recăsătorise la scurt timp după moartea soţiei. Oamenii erau fericiţi că îşi revenise. În faţa lor tot timpul se arătase bun şi milostiv, nelăsând nici o clipă să iasă la iveală tiranul fără margini care era de fapt.
Acum, oricine şi-ar pune câteva întrebări despre familia Andreei, citind povestea bietei soţii a contelui. Şi Andreea era fată. Se schimbaseră bărbaţii din familia Vladinovici? Învăţaseră ei să fie înţelegători şi toleranţi?
În familia Andreei cel dintâi născut era băiat. Eduard, care avea să ducă numele familiei mai departe.
Tatăl lor nu trădase trăsăturile familiei, el însuşi fiind un căpcăun.
La 6 ani Eduard fusese trimis în Elveţia, la internat, pentru a studia la unul dintre cele mai prestigioase colegii din Europa, spre a deveni ”un bărbat vertical, dur, cu sânge în vene, care să poarte şi să ducă mai departe, cu mândrie, numele Vladinovici”, după cum spunea adeseori capul familiei.
Eduard venea foarte rar acasă, doar în vacanţe, văzându-şi astfel sora doar de două, maximum de trei ori, pe an.
Andreea aici, Eduard atât de departe, nu se crease niciodată o legătură între ei. Păreau mai degrabă doi străini, ce-şi strângeau mana ceremonios la fiecare întâlnire.
Amândoi simţeau nevoia să vorbească şi-şi jurau lor înşişi, la fiecare despărţire, ca data viitoare vor fi mai curajoşi. Dar niciodată, niciunul nu îndrăznise să ia primul cuvântul, aşteptând parcă mereu că vorbească celălalt.
-va urma-
