luni, 11 iunie 2012

Poveste c-un bătrân

Ai să înţelegi, bătrâne, într-o zi ce să faci cu tot praful ăsta de stele!
Dar până atunci, te rog, ia-l şi pe cel scuturat de steaua de azi şi doseşte-l în buzunarul paltonului roşu! Da, pe cel pe care nu l-ai mai purtat de mult. Da, cel pe care nu o să-l mai porţi nici peste o jumătate de an! Şi da, tot cel în care ţi-ai găsit sufletul rătăcit acum mai bine de 2 ani.

La ce bun aducerea amintea dacă nimic din ce a fost nu poţi schimba? Ştiu, ai să-mi spui că s-a întâmplat tot ce trebuia să se întâmple. Iar ce n-a fost, mai bine! Nici nu trebuia să fie!
Şi-am să te rog să nu le spui, căci le cunosc pe toate prea bine!
La ce bun să-mi aduc aminte că a fost dacă aş fi vrut să fie altfel?!

Timpul... O, timpul! Nu bătrâne, timpul nu ştie să vindece răni! Timpul ştie să sape! Să sape sufletul până când rămâne din el numai o bucată zdrenţuită de urlet şi durere. Ştie să sape ridurile brăzdate de chin şi de iubiri (adică, tot de el).
Şi la final rămâi cu ce? Cu un cufăr mare, plin cu aduceri aminte, cu un suflet zdrenţuit şi un chip schimonosit de vreme!
Şi atunci, la ce bun toate astea, te mai întreb o dată, pe tine, bătrâne?!
Ce folos că am iubit şi n-am uitat? Cu ce rost am iubit atât dacă am recunoscut de prea puţine ori? Îţi zic eu, bătrâne, cu nici un rost!
Da, e adevărat! Când nu am suferit am iubit! Iar când am suferit am iubit şi mai mult!
Iubire, iubire... mă întrebi ce-i aia de parcă aş şti să-ţi definesc! Am iubit cerul, viaţa, oamenii, florile şi păsările! Pe fiecare, pe rând şi pe toate odată! Dar ce folos?!
Căci n-am să las în urma nimic din ce-am simţit! Dar am să las în urmă ce i-am lăsat pe alţii să simtă prin mine! Şi simt că n-am lăsat nimic. Înţelegi ceva din toate astea?
Mi-a curs prin vene viaţa! Şi ce folos, căci nimeni n-a ştiut! La ce folos c-am vrut dacă n-am cerut? Da! Când am vrut mai mult atunci am tăcut mai tare!
Şi mi-e frică! Mi-e frică, bătrâne, că voi ajunge într-o zi asemeni ţie! Un biet colecţionar de praf de stele, care nici măcar nu ştie ce să facă din el! Un biet bătrân, peste care timpul a trecut nemilos şi i-a brăzdat adânc în suflet şi pe chip! Şi-mi mai e frică, bătrâne, că eu nici măcar nu am un conac pe treptele căruia să găsesc un obiect magic cu care să pot zbura spre cer!
Am să mai văd vreodată chipurile oamenilor pe care i-am iubit? Cei care au murit, cei cărora nu am îndrăznit vreodată să le spun?!
La ce bun dacă i-aş revedea? Voi fi suficient de las să nu las nimic să transceadă prin chipul ridat de vremi!
Şi mai ştii ce? Nici un palton roşu nu am în care să înghesui tot praful ăsta scuturat de stele!

Adio bătrâne! Rămâi tu cu aducerile tale aminte şi eu cu ale mele! Îmi voi aduna în suflet tot praful acesta şi povară grea de a-mi aduce aminte tot, şi-am să le port cu mine oriunde va vrea timpul să merg!
Şi ştiu c-ai vrea să-mi zici că eu am timp! Că nu-i totul pierdut, ba mai mult, că am toată viaţa înainte să mai schimb ceva! Dar ştii la fel de bine că nu e decât o minciună meschină! Ai fost ca mine. Şi-n vremurile alea te-ai certat şi tu cu un bătrân, blamându-l că ţi-a lăsat moştenire doar nenorocirea de a-ţi aduce aminte. Numai că tu l-ai şi crezut că poţi schimba ceva! Şi iată-te aici!
Iar dacă vrei să ştii ce am să fac din viaţa mea şi unde voi ajunge, priveşte-te în oglindă!

Adio, bătrâne, adio!

3 comentarii:

Diana spunea...

"Cand nu am suferit, am iubit. Iar cand am suferit, am iubit si mai mult!" - e descris perfect:X

sabina spunea...

Asta simt eu...analizand retrospectiv!

florentin.draganescu spunea...

foarte frumoasa descrierea!

Trimiteți un comentariu