Reminiscenţe adolescentine

M-am aşezat din inerţie la masa vechiului bar în care îmi făcusem veşnicia în studenţie. Mai exact, m-am aşezat chiar la bar. Cum intrai pe uşă, în stânga, se desfăta un bar lung după care se ascundeau sticle care mai de care şi tablouri aduse sau furate (n-am ştiut niciodată) de prin America.

Virgil, barmanul, era tot acolo, aşa cum îl cunoscusem în studenţie.
- Virgile, ce faci mai?
- Drace, tu eşti?
- Da...
- Ce faţă de corporatistă ai! - Şi izbucnim amândoi în râs.
Pe vremuri făceam cele mai tari glume pe seama corporatiştilor.
Aici mi-am făcut veşnicia în anii din prima studenţie. Când nu mă duceam la cursuri sau la job, sau dacă mă duceam veneam musai când terminăm, să semnez condica. Mă găseai aici mai ales când îl uram pe tata. Şi cel puţin în primii doi ani s-a întâmplat în fiecare zi. Cred că într-un fel încă îl mai acuz pentru toate nenorocirile care au urmat. Deşi eu am luat decizia de a-i face în ciudă, am sfârşit prin a-mi rata toate starturile. M-am faultat singură.

Virgil îmi ştie toată povestea vieţii.
Îmi zicea mereu "Sunteţi proşti, băi! Alergaţi după fericire şi după adevăr de parcă o să le găsiţi vreodată. Drace, ascultă la mine, cu cât ştii mai multe cu atât îţi vine să-ţi iei câmpii şi eşti mai trist."
Nu credeam niciodată că o să ajung să îi dau dreptate lui Virgil, barmanul ratat din Regie, care vindea vin fiert, cu 3 lei cana. Azi, spre surprinderea mea, realizez că nu e deloc ratat. E doar complăcut într-o situaţie care îi convine şi-l face fericit acum. E însurat, are doi băieţi, casă, maşină şi face suficient bacşiş cât să-şi facă vacanţele în Antalya, la all-inclusive. În lumea lui, e fericit. De ce-ar vrea să renunţe?!

- Ia zi, un vin fiert?
- Da, cu multă scorţişoară...

Era un început de decembrie sec. Venise iarna. Zăpadă, polei, gheaţă, ger. La mine era frig şi gol. În suflet, în ochi, în minte. Nu mai aveam nici un chef să trăiesc. Voiam cu disperare să încetez să exist. Pur şi simplu să se trezească toată lumea într-o dimineaţă şi eu să nu mai fiu.
Bucăţi de suflet şi fărâme din mine se rupeau în fiecare zi. Nimic nu mai era logic în toată lumea mea.
Îmi căutam motive şi explicaţii, eram disperată să înţeleg unde am greşit eu în toată ecuaţia asta şi cum dracului mi s-a întors toată lumea cu curul în sus.
Am început să mă caut în toate cotloanele prin care îmi dusesem nenorocirile şi bucuriile în ultimii şapte ani, doar, doar ’oi găsi ceva care să mă ajute să înţeleg.
Nimic! Orice piesă de puzzle destrăma şi mai rău ceea ce mă chinuiam să adun, în loc să lipească bucată cu bucată. Mai multe neînţelegeri, mai multe dileme, mai multe frustrări.
Îmi dădeam seama că îmi lăsasem prea multe socoteli neîncheiate cu trecutul. Am plecat fără să zic de ce sau unde, am ales să fug. Şi acum trecutul părea că îşi cere partea, aşa mă întorcea pe toate feţele şi mă chinuia. Dar eu refuzam cu vehemenţă să-i dau ceva. Cine zice că trebuie să plătesc?! Toată lumea...
Cumva, într-un fel, reuşisem să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simţeam de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. „Reuşit” e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, dar cele mai rele au fost cele cu demonii dinăuntrul meu.
Ajunsesem în punctul în care simţeam că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Familia sau prietenii nu mi-au aparţinut niciodată ca să-i pot pierde. Faptul că mă aflam şi încă mă aflu în universul lor e doar o întâmplare. Tristă, uneori.

Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi ajunsesem să mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! Mai avea vreun rost?! De ce şi pentru cine?! Era o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Dar în clipele alea insistam să nu îl primesc şi îmi era teamă că o să se găsească vreun deştept, atoateştiutor, care să mi-l dea.

Ştiu, ştiu de ce mi se destramă universul şi mi se prăbuşesc toate visele. Cu disperare am încercat să-mi găsesc o vină. Una mică. Mai mult decât că te-am lăsat să pleci sau că nu am ştiut cum să te fac să rămâi nu am ce să îmi zic. Şi sunt mai mult decât subiectivă când e vorba de autoflagelare. Am fost toată viaţa campioană la a da vina pe mine.
Îngenunchez şi-mi recunosc neputinţa de a trăi fără tine. Declar Crăciunul îndoliat şi toate zilele care îi urmează nule!

Bunul și nebunul meu...

Prima dată când am citit povestea asta mi-a plăcut. A doua oară am empatizat, pentru că nu conştientizam că mi se poate întâmpla şi mie. Încă.
A treia oară am plâns. Puţin, pe înfundate, pentru că eram la birou. Când am ajuns acasă am citit-o iar şi iar şi iar... de zeci de ori, până când durerea a început să devină amorţeală, iar amorţeala o învăluire dulce de inconştienţă.
Pentru prima dată în viaţă simţeam durerea aia surdă şi acută pe care o auzisem de la vreo două prietene în momentele în care se despărţiseră de iubirea vieţii lor. Dar de înţeles nu o înţelesesem niciodată pentru că la mine fusese de fiecare dată o durere exactă. Scurtă şi precisă, care trecea, până la urmă, după mai mult sau mai puţin timp. Pe asta doar mi-o imaginam.

Dar azi... azi o simţeam. Şi o simţeam mai rău decât mi-aş fi dorit-o vreodată. Mi-am amintit, scurt, de dependenţii de heroină. Simt o durere atât de mare în tot corpul încât, în disperarea de a o alunga, încearcă să o înlocuiască cu o altă durere. Şi atunci îşi scobesc rănile groteşti provocate de ace infectate.
Exact asta eram eu acum. O dependentă capabilă să-şi taie o mână sau să îşi scoată un ochi doar să nu mai simtă durerea aia înfiorătoare în tot corpul. Aş fi tăiat bucăţică cu bucăţică din mine, aş fi fost în stare să mă rănesc, fizic, dar să arunc asupra lui vreo fărâmă de vină sau un singur cuvânt urât, nicicum.
Mă uram, literalmente, pentru că ajunsesem să îl iubesc în halul ăla. Nu aveam voie! Îmi era interzis să mă îndrăgostesc atât de tare de el, era inuman să îl iubesc până la durere. Dar cine să mă oprească?!
Nu era pentru prima dată când treceam peste o despărţire, nu era prima dată când mă întâlneam cu un individ cu care, la un moment dat, împărţisem aceeaşi cană de ceai şi aceeaşi bucată de pernă. Dar era prima dată când nu mă aşteptam la reacţia asta din partea mea.

Mai suferisem de câteva ori. Trecusem cu greu, plasesem, urlasem, ţipasem, mă duruse, dar trecuse. Mă gândeam cum o să fie următoarea întâlnire şi-mi imaginau situaţii dureroase în care aveam să fiu. Ba că izbucneam în plâns, ba că leşinam, ba că mi se făcea rău, ba că fugeam. Trecusem neaşteptat de bine peste orice inevitabilă întâlnire. Cu zâmbetul pe buze, senină, cu privirea omului care reuşise.

Dar nu şi de data asta. Pentru că după îndelungi închideri în mine şi în ascunzători ferite de ochii lumii mă simţeam vindecată. Mă gândeam la o următoare întâlnire, evident întâmplătoare, cu oarece seninătate, fără remuşcări, fără păreri de rău. Trecuserăm împreună prin câteva despărţiri repetate şi era de la sine înţeles că, într-un sfârşit, aveam să accept situaţia şi să mă împac cu ideea că următoarele revederi aveau să fie ca şi ultima: ne salutăm sec, fără prea multe cuvinte şi ne vedeam mai departe fiecare de ale lui. Aşa că nu mai vedeam nimic rău în a merge în acelaşi loc prăfuit care fusese martor iubirii irosite dintre noi doi. De la mine mai mult, de la el mai puţin. Dar, mă rog, nu vorbim acum despre cine a iubit sau cine a urât mai mult.

Se zice că în iubire niciodată nu suntem egali. Ori eşti unul care dă, ori unul care primeşte. Privindu-l acum, când ne-am întâlnit, mi-am dat seama cât de uşor e să fii în postura celui care primeşte. Cu câtă nonşalanţă, lejeritate şi neimplicare îmi vorbea. Ştiu că am reuşit şi de data asta să impresionez prin indiferenţă, iar scrumul şi miliardele de bucăţi în care mi s-a împrăştiat toată fiinţa le-am simţit doar eu.
Un om declarat şi apreciat, pe alocuri, pentru că mânuieşte brav cuvintele, în speţă eu, acum nu le mai găsesc. Nu ştiu ce să spun, nu ştiu dacă mai e ceva de spus.
Aş vorbi despre început, dar ce folos, căci noi l-am rata pe-al nostru, ne-am bătut joc şi l-am mutilat. Aş vorbi despre despre iubire, dar ce rost are căci numai eu am iubit şi, acum, numai eu sufăr. Aş vorbi despre sfârşit, sfârşitul nostru, dar ce folos dacă nu îl simt?!

Întotdeauna când ne-am despărţit, eu şi un el, am ştiut că acolo e sfârşitul. Am avut şansa să văd genericul nostru de final. Dar nu şi acum! Nu de data asta.
Simt durerea ascuţită, simt golul unei bucăţi din mine, care parcă ar fi fost acolo mereu şi dintr-o dată s-a rupt, îmi simt pustiită fiinţa, simt că l-am pierdut, dar nu simt sfârşitul. Nu al nostru. Poate dintr-o dorinţă disperată şi speranţa de a nu-l pierde pentru totdeauna mi-am indus, la nivel subconştient, ideea că sfârşitul nostru nu s-a întâmplat.
Mă mint singură, îmi închid ochii şi visez. Îi simt barba aspră cum îmi zgârie toată pielea, buzele pline cum mă sărută pe frunte şi mâna blândă care mă mângâie pe păr.
Este mai paradoxal decât orice bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă undeva decât în bartele lui, lungi şi osoase. Palmele, câteodată fine, altădată aspre, m-ar strivi într-o secundă. În acelaşi timp, nimeni n-a fost mai tandru cu mine decât a făcut-o el.

După ultima revedere am plâns mult, pe unde am apucat. Oriunde am găsit un loc în care să mă ascund de ochii curioşi. Când nu plângeam, mă sufocam. Îmi apăsa pe piept o cărămidă grea, pe care nu ştiam cum să o dau la o parte. Ştiam că l-am pierdut, ştiam că nu mai e al meu, cum de fapt nu fusese niciodată. Mi l-am însuşit singură, fără să-i cer părerea. Ce gest egoist... Tocmai eu, care nu am fost niciodată în stare să fiu a lui. Am fugit de iubire ca dracul de tămâie. Amândoi, pe rând. Ne-am căutat disperaţi dar nu ne-am sincronizat. Bad timming, zice-se. Şi totuşi, plâng şi sufletul din mine. Niciodată nu am ştiut cum să trăiesc cu el, dar nu mi-am imaginat că mi-ar putea fi şi mai greu să trăiesc fără el.

Îl urăsc şi îl iubesc în egală măsură, în acelaşi timp. Cu tot ce e al lui! Cu o structură a feţei prea osoasă, cu mâini şi picioare aproape scheletice, cu ochi senini cu un comportament schimbător, ce uneori mă făcea să-l tratez ca pe un copil, alteori îmi amintea de un Raskolnikov şi mai debusolat decât al lui Dostoievski.
Îl iubisem mult, şi încă îl mai uram... Rămâneam a lui şi a nimănui.

„Prostul și deșteptul meu... Bunul și nebunul meu..."

Sau cum am îngropat ultima bucată de credinţă

În mijlocul oraşului, pe cel mai mare bulevard dintre toate, se ridică cea mai aprigă clădire din câte existaseră vreodată. Înalta până aproape de ceruri, cu acoperiş din ţiglă bătută de soare şi de vânt, stătea acolo mărturie tuturor anilor care trecuseră.
De-afară părea impunătoare doar prin mărime şi cele trei turle care găzduiau în vârf simbolul creştinătăţii depline. În rest nimic nu trăda monstruozitatea din interiorul ei.
Nu avea de unde să ştie. Îşi făcuse o vagă impresie din ceea ce văzuse prin uşa crăpată de câteva ori, când se nimerise să treacă pe acolo. În rest, niciodată nu îndrăznise să-i trecă pragul. Mai ales ca cerşetorii care erau veşnic acolo o îndemnaseră, de la o vreme, să traverseze pe partea cealaltă a bulevardului când trecea prin dreptul ei. Îi era milă, de obicei de bătrâni şi de copii, dar aceleaşi cuvinte rostite, parcă în cor, îi făceau silă.
"Dă-mi şi mie un ban, să iau o pâine la copii. Să-ţi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului, frumoaso."
Ştia, de când era mică, că Dumnezeu există peste tot. Ştia că Dumnezeul ei este în ea şi se întorcea la el de fiecare dată când îi era rău. De prea puţine ori când îi era bine îl chemă din adâncul sufletului şi-i mulţumea.
Azi, însă, parcă toate erau diferite. O zi prea caldă, chiar şi pentru miezul verii. Tentativa de toc se afunda în asfalt şi îi dogorea tot corpul de atâta căldură. Simţea că parcă o ard flăcările iadului. Şi nu, nu atât pe exterior, cât mai ales îşi simţea sufletul pârjolit de toată dogoarea infernului.
Pentru prima dată în anii în care trecuse pe bulevardul mare se hotăra să intre. Îşi înfrânse dispreţul faţă de cerşetorii care erau nelipsiţi şi teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă intră acolo. Aşadar, păşi sfioasă pe treptele bisericii şi intră.
Un plâns lăuntric, rupt din toată fiinţa ei, izbucni până în exterior. Un plâns violent, hohotit, cu lacrimi mari şi fierbinţi. Reuşi să meargă până la capăt, tremurând din toate încheieturile. O sfială nemărginită îi cuprinse şi ultima rămăşiţă din ea.
"Nu maaaaiiii poooooooot!", se trezi fiinţă plăpândă urlând în faţa celei mai apropiate icoane de altar.
"Crede-mă, nu mai pot. Cât să le mai duc în spate, pe toate, singură? Sunt prea multe. Mai ia din ele, nu mă vezi cât am slăbit? Abia dacă mai am vreo 40 de kile, şi alea oase.
Ştiu, le merit pe toate, dar ce să fac? Nu mai pooot!" - urlă ea, din nou!
Vreo două femei, care-şi aşteptau rândul la miruit, se întoarseră speriate şi-şi făcură semnul crucii. "Doamne fereşte!"
Preotul ieşi din altar, primi liturghiile de la cei care aşteptau cu lumânări aprinse şi o chemă din ochi să îl urmeze.
Se apropie sfioasă de uşa întredeschisă a altarului, cu pieptul tremurându-i, încă, zdruncinat de lacrimi.
Îngenunche în faţa bătrânului preot şi el îi pune mâna blajina pe creştetul capului.
- Nu mai pot, părinte! Sunt încă prea tânără şi ele prea multe şi nu le mai pot duce pe toate. Am obosit. Am sufletul hârsit de toate câte au trecut peste mine, inima frântă în mii de bucăţi şi mi se-ntunecă minţile de atâtea gânduri.
- Ce doare cel mai tare, copilă?
- Doare... el. Dintre toate, el doare cel mai tare. Are ochii cusuţi, că o marionetă pe scenă unui teatru de păpuşi. Nu înţelege... nu vrea să înţeleagă. Şi pe mine mă doare. Până în adâncul sufletului.
- Ce nu înţelege?
- Că... Mă doare sufletul şi când mă gândesc la el. Îl... îl... - Şi cuvintele i se înecară în cerul gurii, scoţând la iveală o bolboroseală aiurită.
- I-ai zis? Ştie?
- Nu. Nu pot. Cum să-i zic? Dacă pleacă de tot? Ce mă fac? Cum să rămân aşa, goală şi pustiita fără el?
- Atunci...

Şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Am ieşit din biserică şi am traversat. M-am aşezat pe treptele clădirii de vis-a-vis (cred că e o bancă sau o instituţie de stat) şi mi-am aprins o ţigară.
Suntem, într-adevăr, nişte cretini şi nişte ignoranţi. Nu suntem în stare să ne recunoaştem neputinţa în faţa celui de-alături, dar alergam într-un suflet în biserica să-i spunem popii ce ne doare.
Nu sunt suficient de ipocrită încât să nu recunosc că, nu o dată, am alergat şi eu, înnebunită de durere, în biserica asta, mare. M-am dus să-mi caut Dumnezeul, sperând că odată ieşită voi fi deja alinata şi pe suflet nu va mai fi rămas nici o urmă de promoroacă. Şi am ieşit şi mai grea şi mai conştientă şi mai îndurerată. Chiar acum am făcut la fel.
Azi, prin faţa mea exact ca o oglindă, trece fiinţa asta. Arsă, pustiită, văduvită. Nu sunt în stare decât să-i scrâşnesc printre dinţi un "N-ai făcut nimic" şi să mă gândesc cu groază că şi ea se va întoarce într-o garsonieră prăfuită, care poartă, în fiecare colţişor, urme de el.
Strivesc chiştocul cu vârful baschetului roşu şi o pornesc agale în direcţia opusă, cu mâinile în buzunare şi mai hotărâtă ca niciodată.
"Stai sau pleci? De tot!" Dar până am să-l văd să-i spun asta, am să uit. Aşa că-mi fac bagajele şi plec eu. Departe! La zeci de mii de kilometri distanţă. Marea de oameni şi agitaţia oraşului ăla o să aline o vreme dorul de tine.
După o altă vreme o să-ţi uite până şi ochii. Oricum, acolo toţi sunt arieni.

Poveste c-un bătrân

Ai să înţelegi, bătrâne, într-o zi ce să faci cu tot praful ăsta de stele!
Dar până atunci, te rog, ia-l şi pe cel scuturat de steaua de azi şi doseşte-l în buzunarul paltonului roşu! Da, pe cel pe care nu l-ai mai purtat de mult. Da, cel pe care nu o să-l mai porţi nici peste o jumătate de an! Şi da, tot cel în care ţi-ai găsit sufletul rătăcit acum mai bine de 2 ani.

La ce bun aducerea amintea dacă nimic din ce a fost nu poţi schimba? Ştiu, ai să-mi spui că s-a întâmplat tot ce trebuia să se întâmple. Iar ce n-a fost, mai bine! Nici nu trebuia să fie!
Şi-am să te rog să nu le spui, căci le cunosc pe toate prea bine!
La ce bun să-mi aduc aminte că a fost dacă aş fi vrut să fie altfel?!

Timpul... O, timpul! Nu bătrâne, timpul nu ştie să vindece răni! Timpul ştie să sape! Să sape sufletul până când rămâne din el numai o bucată zdrenţuită de urlet şi durere. Ştie să sape ridurile brăzdate de chin şi de iubiri (adică, tot de el).
Şi la final rămâi cu ce? Cu un cufăr mare, plin cu aduceri aminte, cu un suflet zdrenţuit şi un chip schimonosit de vreme!
Şi atunci, la ce bun toate astea, te mai întreb o dată, pe tine, bătrâne?!
Ce folos că am iubit şi n-am uitat? Cu ce rost am iubit atât dacă am recunoscut de prea puţine ori? Îţi zic eu, bătrâne, cu nici un rost!
Da, e adevărat! Când nu am suferit am iubit! Iar când am suferit am iubit şi mai mult!
Iubire, iubire... mă întrebi ce-i aia de parcă aş şti să-ţi definesc! Am iubit cerul, viaţa, oamenii, florile şi păsările! Pe fiecare, pe rând şi pe toate odată! Dar ce folos?!
Căci n-am să las în urma nimic din ce-am simţit! Dar am să las în urmă ce i-am lăsat pe alţii să simtă prin mine! Şi simt că n-am lăsat nimic. Înţelegi ceva din toate astea?
Mi-a curs prin vene viaţa! Şi ce folos, căci nimeni n-a ştiut! La ce folos c-am vrut dacă n-am cerut? Da! Când am vrut mai mult atunci am tăcut mai tare!
Şi mi-e frică! Mi-e frică, bătrâne, că voi ajunge într-o zi asemeni ţie! Un biet colecţionar de praf de stele, care nici măcar nu ştie ce să facă din el! Un biet bătrân, peste care timpul a trecut nemilos şi i-a brăzdat adânc în suflet şi pe chip! Şi-mi mai e frică, bătrâne, că eu nici măcar nu am un conac pe treptele căruia să găsesc un obiect magic cu care să pot zbura spre cer!
Am să mai văd vreodată chipurile oamenilor pe care i-am iubit? Cei care au murit, cei cărora nu am îndrăznit vreodată să le spun?!
La ce bun dacă i-aş revedea? Voi fi suficient de las să nu las nimic să transceadă prin chipul ridat de vremi!
Şi mai ştii ce? Nici un palton roşu nu am în care să înghesui tot praful ăsta scuturat de stele!

Adio bătrâne! Rămâi tu cu aducerile tale aminte şi eu cu ale mele! Îmi voi aduna în suflet tot praful acesta şi povară grea de a-mi aduce aminte tot, şi-am să le port cu mine oriunde va vrea timpul să merg!
Şi ştiu c-ai vrea să-mi zici că eu am timp! Că nu-i totul pierdut, ba mai mult, că am toată viaţa înainte să mai schimb ceva! Dar ştii la fel de bine că nu e decât o minciună meschină! Ai fost ca mine. Şi-n vremurile alea te-ai certat şi tu cu un bătrân, blamându-l că ţi-a lăsat moştenire doar nenorocirea de a-ţi aduce aminte. Numai că tu l-ai şi crezut că poţi schimba ceva! Şi iată-te aici!
Iar dacă vrei să ştii ce am să fac din viaţa mea şi unde voi ajunge, priveşte-te în oglindă!

Adio, bătrâne, adio!

Demiurg şi Semi-Zeu

Întrebare, retorică, pentru tine: De câte ori nu ţi s-a întâmplat să simţi că toată lumea se opreşte în loc, cel puţin pentru o secundă? Măcar o dată în viaţă?
Am auzit povestea asta spusă de multe ori, de oameni cu adevărat geniali, nu neapărat nebuni.
Dar cum ar fi să ţi se întâmple de câteva ori pe lună?! Pur şi simplu, măcar o dată pe săptămână, să ajungi într-un loc în care universul zice stop joc şi rămâne aşa. Mirat, cu gura deschisă, uitându-se în ochii tăi, beţi de ceea ce li se perinda în faţă. Nu, nu se opreşte pentru toată lumea. Doar pentru tine! Nu, nu ştiu să-ţi zic unde e! Adică nu ştiu unde să te duci tu să vezi minunea. Ştiu unde universul meu ia o pauză de respiro şi mă lasă pe mine să mă bucur de ce e al meu! Mă rog, nu ştiu dacă al meu! Dar e destul de greu pentru un posesiv cronic chiar şi să recunoască nesiguranţa acestui fapt, aşa că n-am să disec mai mult problema.
Eşti curios acum să afli unde e locul ăsta, aşa-i? Mmmm, nici asta n-am să ţi-o spun. Nu pentru că nu aş avea încredere în tine, ci pentru că, probabil, în spatele unui monitor stau nişte ochi mari care citesc rândurile astea şi se întreabă "Despre mine o fi?". - Ca să-ţi răspund, da, despre tine e! -
Hmmm, s-ar putea să mă fi lansat în nişte afirmaţii care să-mi aducă şiruri de întrebări, reclamaţii şi nemulţumiri. Nimic nou. Poate vrei să ştii cum mi-am păcălit universul să facă pauză de bere şi să mă lase să trăiesc puţin. Da, bere! Se bea multă bere acolo unde universul "leşina". E un loc deloc în trend, aproape plin de hipsteri. Ironia e că în acelaşi loc mi-am întâlnit o mare iubire (şi dezamăgire, între timp), acum vreo 5 ani.
Deviez...
Ştii filmele proaste în care totul se întâmplă în reluare? Ei bine, nu e chiar aşa. Aici doar oamenii încetinesc, amuţesc, dispar. Mie îmi rămâne doar muzică în urechi, nealterată, gustul amar din pahar şi imaginea întipărită pe reţină. Da, da. În locul lugubru, de la subsolul unei clădiri vechi, undeva aproape de centrul unui oraş prăfuit, plin cu suflete moarte, nisipul din clepsidră timpului rămas se opreşte. De câteva ori pe lună şi o ia din loc abia a doua zi, spre seară.
Revenind, nu ştiu ce îl face să se oprească. Nu e lucru puţin să opreşti câteva sute de oameni pentru unul singur. Şi nici nu ştiu de ce o face. Să-i fie frică de Demiurg? (Râzi? Câteodată îţi mai zic şi Semi-Zeu!) Mda, e de fiecare dată acolo!
Ultima dată, înainte să ies din casă, am stat de vorbă cu timpul şi am stabilit că, orice ar fi, îşi vede de drum! Secunde scurse cu regularitate, nici un minut în minus, cu precizia unui ceas elveţian. De unde?! În primul sfert de oră universul mi-a zâmbit complice, mi-a făcut cu ochiul şi s-a aşezat la bar. Ceasul a fugit de la mâna dreaptă şi s-a dus în partea cealaltă, cea mai întunecată dintre toate. Nu înţelegeam nimic. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu înţelegerea noastră. Vroiam să fug, dar habar nu aveam după cine. Să prind universul de urechi sau ceasul de limbă. Până să mă hotărăsc oamenii din jur au început să se mişte în reluare iar basul să se audă din ce în ce mai tare. Aveam să aflu că nu era basul... Inima-mi se urcase până în creieri şi bubuia de-acolo, aproape de timpan. Năucită şi buimacă căutăm să înţeleg ce se petrece! Totul era la o intensitate... altfel decât până atunci. Mult mai mare!
Aveam să aflu când privirea, atrasă ca un magnet, s-a îndreptat undeva spre dreapta mea. Şi acolo... Acolo Demiurgul! V-am povestit vreodată ce ochi are?! Nu cred şi n-am de gând s-o fac acum. Vă spun doar că atunci când nu am timp să fug în Vamă (şi în iarna asta nu am avut deloc) mă înec în ei.
Am început prin a-ţi povesti unde şi cum fac timpul să se oprească în loc şi am ajuns să-ţi vorbesc despre el. Se întâmplă des... Dar aş fi egoistă să nu o fac în contextul ăsta! Pentru că dacă nu ar fi el, timpul nu s-a opri. Sau dacă nu s-ar opri timpul el nu ar fi?
Da, e locul meu! E oaza mea de linişte! Locul în care universul complotează cu ceasul, în care amândoi fug de mine şi dau bere după bere peste cap. E locul unde stelele se scutură de praf, unde noi suntem stăpânii cosmosului.
Dar mai ales acolo e Semi-Zeul meu şi doar eu ştiu că el e acolo!

Tranşee goale

Ne-am învăţat cu toţii să ne lamentam! Să ne aruncăm grijile şi deciziile în spatele altora, de parcă cineva ar fi obligat să poarte povara propriei noastre neputinţi. Sau dintr-o anume nesiguranţa, frică sau ce s-o întâmpla acolo în sufletul tău, hotărăşti să nu mai vrei. Ce? Orice! Să vezi, auzi, să simţi, să întâlneşti... nu are nici o importanţă. E suficient să nu mai vrei. Şi găseşti repede un altul din cauza căruia ai hotărât aşa.
Hai să facem un târg! Tu-ţi iei înapoi povara asta hidoasă pe care mi-ai prins-o de spate şi eu te salvez de clasicele văicăreli. Nu întreb nimic, nu zic nimic. Mă întorc şi plec. Atât! Dar du-ţi tu în spate greutate pe care, iresponsabil, mi-ai plasat-o mie! Ce zici?
Plec, mă ascund, fug... Nimic din toate astea. Rămân aici, cu picioarele bine înfipte în pământ, o coloană vertebrală încă dreapta şi un cap sus, a cărui privire atinge norii. Nu mai plec nicăieri! Tu fă ce vrei. Dar eu rămân aici să mă lupt cu stihiile vremii. Eu azi am chef să lupt. Şi e războiul meu, în care tu nu ai nici un amestec! Am să mi-l duc singură, decizia e a mea. E câmpul meu de luptă pe care am murit de atâtea ori şi dacă e nevoie am să mai mor o dată! Dar tu să pleci şi să nu-mi arunci în fata vorbe aiurea, cu iz de bice. Nu, nu e vina mea! Nu eu sunt responsabil pentru tot ce simţi sau ce nu vrei. Hai, du-te! Pe-acelaşi drum pe unde ai venit, sau alege altul. Pentru diversitate!
Şi să nu crezi că n-am să plâng! Sau c-o să o fac. Nu presupune, nici eu nu ştiu! Dar nu îţi face griji, asta e lupta mea. Sângele împrăştiat în şanţuri nu e de la tine. Amintirea baionetelor şi a sudălmilor, nici asta nu-i a ta! Ţipetele şi urletele, vaietele de care s-a cutremurat tot câmpul n-ai cum să le fi auzit. Pentru că-s ale mele şi mi le port cu mine! Iar tu?! Tu du-te! Cum de ce? Războiul ăsta n-am putea să-l ducem împreună. Un camarad rănit pe care să-l duc în cârcă e chiar prea mult şi pentru mine!
Ai să tresări, să zici c-ai să te lupţi! De unde?! Ai şi fugit deja! Aşa că... du-te! Du-te odată! Şi lasă-mă să mi le duc până la capăt. Sunt ale mele şi nu cer nimănui să-şi asume vreo parte dintre ele! Aşa cum nici atunci când am iubit sau am urât nu a fost vina nimănui. Nici când am plâns şi râs, sau am plecat, sau am ales să stau! Nici picioarele în mare nu mi-a zis nimeni să-i bine să le bag! Le-am simţit eu pe toate. Dacă a fost bine sau nu aveam să aflu mai târziu şi măcar n-aveam pe cine dă vina! Le-am luat, asumat, trăit şi unele... uitat! Şi dacă mi-am închis sufletul în carapace de scoică şi l-am ţinut în întuneric, ce? Şi dacă apoi l-am izbăvit şi i-am dat drumul şi el s-a-ndrăgostit? Eu, eu, eu! Doar eu am putut face toate astea! Aşa că nu te plânge... toate-s ale tale! TOATE! Poartă-le! Du-le cu tine, îţi zic eu că e mai bine! Şi lasă oamenii din trecut acolo unde sunt! Nu-i duce după tine şi nici nu-i mai chema. Lasă-i acolo, iar dulapul lor fereacă-l cu lacăte mari, cifrate!
Aşa că ştiu şi azi de ce e bine să nu-ţi împrăştii sângele pe câmpul meu de luptă! Şi-n plus, aici sunt ulii negri, şi corbi, şi ciori, şi vulturi! Au să te sfârtece să te mănânce, să te împrăştie şi să te amestece în rămăşiţele celor care nu au înţeles că trebuiau să plece. Tu ai înţeles, dar nu ştiu de ce vrei să fiu eu de vină!
Lasă-mă, că-s din trecut! Nu mă duce cu tine, că mi-e bine aici!
Hai, du-te! Că nu am timp de tine şi de explicaţii lungi întortocheate! Uite, mă mai ridic o dată din tranşee, să vezi că n-am murit şi sunt aici să lupt!
Hai du-te! Că nu ai tu ce face pe câmpul ăsta mare. E-o bătălie seacă, pe viaţă şi pe moarte, fără nici o altă miza! Ori mori, ori trăieşti! Pe-aici solii de pace au uitat cum să ajungă. Au fost odată, dar n-au avut cu cine, aşa că au plecat! Deci, poţi să pleci şi tu! Hai, du-te! Ah, era să uit că ai plecat deja!

Colecţionar de praf de stele

Acum două veacuri m-am trezit într-o dimineaţă morocănoasă de toamnă! Şi pentru că îmi isprăvisem toată treabă pe pământ şi nu mai era nimic rămas, mi-am pus paltonul cel nou, am luat jobenul şi bastonul şi am ieşit în stradă!
Pe scările din faţă faţa palatului m-am împiedicat de o mătură nouă! Din cel mai fin mei pe care îl văzusem eu vreodată, legată în fir nobil de borangic!
Am ridicat-o şi m-am uitat uluit la ea vreme de vreo patru ceasuri! Ce să caute acolo? Cine a lăsat-o? Sau poate a pierdut-o? Şi ce să se facă, oare, cu aşa minune? Să mături în grajdurile palatului nu se merită! Să-şi şteargă vreo fragedă domniţă condurii pe ea e prea aspră!
Şi totuşi cineva o făurise cu un anume scop!
Am făcut ochii roată încercând să găsesc meşterul care înfăptuise minunea! Nu era nimeni cale de vreo zece paşi! M-am aşezat pe întâia treaptă şi cu mătura în braţe am aşteptat! Un om, un semn, o scânteie! Ceva care să mă anunţe ce-aş putea să fac!
Dar lăsându-se seara şi eu găsindu-mă tot pe aceleaşi scări, m-am ridicat şi am apucat-o spre cer!
Cu mătura în mână, hotărât să o folosesc cumva! În mintea mea gândul că în cer e cel mai bun loc în care să pot folosi aşa obiect maiestuos începuse să prindă din ce în ce mai mult contur şi veridicitate!
Trec peste călătoria spre cer... veţi crede, poate, că exagerez sau inventez poveşti fantasmagorice!
Am ajuns în locul pe care îl privisem de atâtea ori, încă de mic. În toate nopţile copilăriei mele cerul mi s-a părut atât de aproape încât pot jura că, de câteva ori, l-am atins cu mâna.
Şi acum, iată-mă pe mine în mijlocul cerului, un biet muritor care doar a putut visa vreodată cum ar fi să se rătăcească printre stele. Uitându-mă când în mâna dreaptă, în care ţineam magicul obiect găsit pe trepte, apoi peste tot în jurul meu şi văzând marea de stele care sclipeau doar pentru mine, am început să mă întreb:
"Ce să fi făcut să merit atâta bucurie?"
N-am făcut niciodată ceva spectaculos, nu am fost centrul universului nimănui, nu am excelat în nimic. Am fost în schimb un mediocru perfect, amestecat în mulţimea şi multitudinea de oameni de pe pământ.
Mi-am oprit în loc toate gândurile care începuseră să-mi invadeze creierul şi m-am hotărât să privesc stele. Aş fi decăzut în mediocritatea mea dacă nu făceam asta! O bucată de meteorit, rătăcită printre atâtea stele, mi-a părut singuratică. Aşa că în mintea mea m-am minţit că îi ţin companie şi m-am aşezat pe ea! Fără să las vreo secundă din mâna obiectul magic, am dat din nou drumul la gânduri.
Fiecare stea a început să capete chipul unor oameni pe care i-am iubit, pe care i-am urât, pe care i-am pierdut sau au plecat şi încă vreo doi, cei care m-au dorit! Bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. Toţi au împânzit dintr-o dată cerul şi au înlocuit stelele. Mi-aş fi dorit să fi stat de vorbă cu fiecare în parte, dar de undeva s-a ivit o figură divină ce-mi părea cunoscută! O mai văzusem de atâtea ori în copilăria mea, dar n-am putut să o leg de nici un nume. Să zicem că era Dumnezeu!
S-a aşezat lângă mine, pe o altă bucată de meteorit ivită de nicăieri, şi am început să vorbim.
Aş vrea să vă povestesc toată discuţia, dar m-aţi crede, poate, nebun şi s-ar pierde tot farmecul poveştii! Am început să râd, am luat obiectul magic, m-am ridicat şi am început să mătur praful de stele!
Aşa cum în fiecare toamnă copacii simt nevoia să-şi scuture frunzele aşa şi stelele simţeau (nu aflasem încă în ce perioadă sau la ce interval) să scuture praful care le îngreuna şi le fură din strălucire! De parcă un meşter priceput venea şi şlefuia fiecare colţ de stea în parte, lăsând în urmă o pulbere gălbuie!
N-am să vă povestesc nici ce am vorbit cu stele! Doar că aşa am aflat unde e colţul cu oamenii pe care i-am iubit! M-am aşezat în genunchi şi le-am plâns nemurirea, dar mai ales am plâns nimicnicia mea! Atâta ură, suferinţă, regrete şi neputinţă câte adunasem în atâta amar de vreme s-au dus într-o clipă când le-am văzut chipurile încastrate în stele mici, cu o strălucire aproape divină! Am îngenuncheat în faţa lor şi am început iarăşi să plâng! Pe de o parte pentru că-mi fusese atât de dor de ei, iar pe de alta pentru că nu ştiam dacă am să pot rămâne acolo între ei, deşi mi-aş fi dorit!
M-am mai gândit şi că le-aş fi putut lua pe toate, să le îndes în buzunare şi să mă întorc cu ele pe pământ! Sau măcar praful din jurul lor! Apoi am văzut că, de fapt, tot ce iubisem vreodată în întreaga-mi viaţă se transformase în praf de stele! Ce era să fac eu cu atâta praf? Să-l împrăştii pe pământ? Nu era nimic din ce nu mai făcusem! Avusesem grijă să transform totul în nimic şi să împrăştii în toate zările!
Pe nesimţite cerul se deschise, şi cumva, nu-mi dau seama cum, revenisem pe treptele conacului meu, din bulevardul cel mare! De ce pierdusem tot ce iubisem până atunci? Poate că nu iubisem cu adevărat? Poate că trebuia să se întâmple? Poate că... Acum ştiam!
Fusesem prea orgolios! Nu avusesem capacitatea de a lăsa de la mine, de a accepta ceva diferit de convingerile cu care trăisem o viaţă întreagă! Făcusem totul praf! Praf de stele!
Buzunarele paltoanelor şi ale jachetelor înghesuite în şifoniere erau ticsite cu rămăşiţele fostelor iubiri, pe care nu le uitasem niciodată! Nu reuşisem să învăţ mare lucru din experienţele trecute! Păstrasem intact orgoliul fără măsură, şi acum eram pe cale de a pierde încă o dată! Doar pentru că nu-i puteam recunoaşte ce simt, pentru că nu-i puteam spune cuvintele care aveau să o întoarcă din drum! N-aş fi putut spune vreodată că sunt dependent de prezenţa ei, că aş fi vrut să fie aici, fără nici o altă explicaţie!
Eram prea bărbat şi trebuia să ţin armele sus! Oricum, avea să se transforme totul în praf de stele!

Povestea bătrânului pescar

Se sparge de ţărm un val furios, adus de furtună din mijlocul mării!
Atârnat de catargul din port stă atârnat sufletul unui pescar muribund!
Bătrân, şi uitat de vreme adoră valul care acum se sparge! Născut în mijlocul mării, dincolo de orizont, aduce cu el o durere surdă! O durere pe care numai pescarul o poate simţi, şi o mai poate înţelege!
Toţi au plecat, dar el a rămas! Un biet bătrân, pescar pe o barcă! Şi toată viaţa a dat-o mării, cu toate adâncurile ei! O viaţă anostă, fără nimic pentru alţii. Doar el a ştiut toate iubirile mării aruncate în larg. Şi viaţa lui a dat-o ei!
Şi de parcă nici nu l-ar fi cunoscut vreodată, marea l-a alungat acum şi i-a lăsat sufletul agăţat în catarg!
Iar el, aşa cum numai un om care a iubit cu adevărat o poate face, i-a iertat toate rătăcirile de-a lungul vremii şi nici acum când îl reneagă n-o poate ura! A iubit-o aşa cum un bărbat iubeşte o femei! Cu sufletul arzând de dorinţă, înşelând-o din când în când, crezând că poate duce o viaţă asemeni tuturor! Dar de fiecare dată s-a întors spăşit, dorind ca marea să-l ierte!
Iar ea l-a acceptat! Nu i-a reproşat niciodată nimic şi nu l-a făcut să simtă că ar fi greşit! Dar asta doar pentru că nu l-a iubit! Stăpâna tuturor, nu s-a îndrăgostit niciodată de bietul pescar! Prea ocupată să mânuie frâiele din adâncuri şi de pe valuri, aproape că nici nu i-a simţit prezenţa! Sirene momind marinari, haiduci şi piraţi în corăbii înalte, rechini şi balene şi fructe de mare. Corali şi perle în scoici argintii, pisici de mare şi moruni! Toate mai mari decât un pescar rătăcind într-o barcă!

De ţărm se mai sparge un val şi marea doboară catargul din port. Mai vine o dată şi-nghite sufletul de mult muribund!

Într-o altă cetate a marelui port o biată femeie păşeşte spăşită! În faţă un bătrân gârbovit merge alene, cu ochii-n pământ!
- Razvane, aşteaptă! Nu pot să mă ţin după tine!
- Atunci n-o mai face, scrâşneşte bătrânul, înfundat, printre dinţi!
- Razvane, unde te duci? De ce vrei să pleci chiar acum?
Dar bătrânul nu mai aude nimic şi sare peste zidul micuţ ce desparte faleza de mare! Păşeşte uşor pe nisipul dintre stabilopozi, de parcă n-ar vrea să deranjeze nici un fir din el!
Încet, se-ndreaptă spre marea-nspumata, mai fioroasă ca niciodată.
Nici în tinereţile lui nu a văzut-o aşa! Şi-acum, val după văl, de parcă ar vrea să împiedice bătrânul să se îndepărteze de mal!
Iar el motivat de prea multă dorinţă ştie că nimic nu-l mai poate opri! Întâlneşte un val care-i acoperă trupul până la gambe. Apoi, încă unul îl acoperă până la genunchi, şi până la şold, şi până la piept! Până când se arunca cu totul în mare şi nu mai rămâne nimic.
În marginea falezei bătrâna jeleşte şi-şi cere bărbatul înapoi! De parcă ar mai fi cineva acolo să o audă! Priveşte descumpănită în zare şi ştie că nici un val nu mai aduce trupul înapoi!
Se ridică şi pleacă mai departe, resemnată că n-o să mai fie niciodată al ei!
Era o bătălie pe care o ducea de prea mult timp cu marea, şi ştia că până la urmă avea să piardă!
Azi e aici şi acum! Nu mai există nici un mâine şi toate de ieri s-au şters de parcă nici nu ar fi fost!
Aşa e cu toate lucrurile pe care ţi le doreşti! După ce se întâmplă, îţi lasă un gust amar!