Jocuri de cuvinte

Eu nu mai ştiu ce să-ţi mai spun. De fapt, nu mai am ce să spun, aşa că tac!
Şi nici tu nu-mi mai spui nimic. Pentru că nici tu nu mai ai ce.
Mai ştiu că, din când în când, în vis, ne plimbăm ţinându-ne de mână, pe malul stâncos al unei mări frumoase şi, ce să vezi, nu ne spunem nimic. Pentru că nu mai avem ce.
Şi te întreb străine, sunt suficiente oare strângerile de mână? Înlocuiesc zâmbetele toate cuvintele de mai înainte? Eu nu ştiu se să zic. Pentru că nu mai am nimic de spus.
Ce-i spui unui prieten care pleacă pur şi simplu? Ce-i spui unei iubiri care se pierde undeva pe drum, transformată în fum? Ce-i spui unui părinte pe care l-ai înjurat, chiar şi în gând, sau ce-i spui unui frate pe care l-ai minţit? Nu-i spui nimic. Pentru că nu mai ai ce.

Poate în universul tău, îngrădit de nişte ziduri groase, imaginare, de altfel, nu mai ai nimic de spus. Şi universul tău a fost şi al meu la un moment dat. O bulă, în care am trăit ani în şir, convinsă că locul meu nu e în epoca asta. Şi toţi oamenii îmi erau cumva inferiori şi parcă nimeni nu ştia să aprecieze frumuseţea lumii, mai bine ca mine. Şi de fapt, eu eram singura care nu vedea frumuseţea lumii în care trăia. Pentru că-mi îngrădisem universul în coperţi groase, de cărţi vechi, mirosind a anticariat. Ştiam că fericirea supremă stă doar acolo şi-n devotamentul total pentru un sigur prieten.
În lumea ta poate nu mai e nimic de spus. Dar lumea mea s-a schimbat.
Am ieşit din bulă şi am inspirat adânc, cu teama că lumea de afară m-ar putea strivi. Dra nu a fost aşa. Pentru că în lumea mea de acum sunt multe de zis. Şi strângerile de mână şi zâmbetele goale au fost înlocuite de cuvinte. Multe şi frumoase. În lumea mea sunt multe de spus. Eu ştiu să-mi cer scuze, ştiu să spun "te iubesc", ştiu să acord şansa celor care la un moment dat îmi păreau inferiori, datorită statutului şi perfecţiunii imaginate de universul de-atunci.
Şi acum ştiu că a fost o alegere bună să fac pasul, să ies din bulă, să mă amestec cu lumea. Să trăiesc printre oameni, să-mi fac prieteni noi, să-mi recunosc greşelile şi să zâmbesc nu e chiar aşa rău.
Şi atunci când tu zâmbeşti şi nu mai spui nimic, pentru că nu mai ai ce să spui, eu mă împletesc într-un joc vesel de cuvinte, frumoase toate şi-n culori.

Ping-pong între gânduri

- În legătură cu personaja ta de pe Matei Voievod: ba eu cred că e umană pentru că altfel n-ar durea-o şi nu i-ar mai păsa. Vei spune că nu-i pasă dar nu e adevărat pentru că ăsta e un comportament de om răzvrătit şi unui om răzvrătit îi pasă. Deci e umană doar că are o mică problemă de laşitate şi un spectru prea restrâns de cunoştinţe parcă toate alese după acelaşi tipar, un tipar nasol şi care nu i se potriveşte. Sau poate că pur şi simplu nu se uită în direcţia în care trebuie. Dacă apare cineva în viaţa ei altfel decât tiparul cu care s-a obişnuit nu înseamnă că-i stricat, nu înseamnă că încearcă să o schimbe, ci pur şi simplu e din altă lume şi poate, aşa cum şi tu spuneai că nu-i nimic întâmplător, a apărut tocmai să o facă să privească într-o direcţie diferită, nu neapărat una mai bună dar nici una mai nasoală, ci alta. Orice schimbare în final are ceva bun în ea. A minţit??? Tu de câte ori n ai făcut-o şi o vei face??? Te face să tresări??? Te simţi femeie sau te face să ţi doreşti să devii?? Te face să-ţi urăşti partea aia inumană şi tare??? O ştie şi vrea s-o distrugă ca să poată ajunge la tine???
Dacă ai fi umană l-ai vrea înapoi lângă tine??? Dacă e da la toate şi cu toate astea i-ai dat flit, ÎŢI MERIŢI SINGURĂTATEA ŞI INUMANIZAREA ŞI SECUL în care simţi că te afli. Şi nu, nu e umilinţă dacă încerci să-l aduci înapoi, atâta timp cât eşti sigură că asta îţi doreşti. Şi cred că merită pentru că da, în orice circumstanţă şi oricum ai da-o, e mai bine pentru orice femeie să fie femeie, decât fatală sau... penală.
Iar o femeie este femeie doar, decât şi datorită unui bărbat... Am zis UN bărbat!!! Aşa că bagă-i minţile în cap fetei ăleia, că n-are dreptate. Explică-i că a trecut de vârstă în care era amuzant şi mişto să fie Drama Queen şi-i stătea bine, dar acum nu se mai poartă. Revine moda clasic. Şi clasic, de fapt, nu s-a demodat niciodată, pentru că e simplu, frumos şi funcţionează. Se poartă nu diva, nu penală, nu dramatică, nu gospodina, nu femeia independenta, ci femeia... Cam asta... În rest să ai o săptămână plăcută!

- Te-am căutat. Te-am căutat mult.
O săptămână uşoară şi ţie!
...
Mda... poate n-a fost cea mai bună reacţie, dar e singurul lucru pe care-l poate scoate un om abia trezit din somn. Şi-n plus, după o absenţă de un an jumate.
Habar n-am ce te-a intrigat atât de tare la personajul din Matei Voievod, dar să ştii că nu pot să-i transmit nimic. E doar un personaj de poveste. Poate vreodată a fost despre mine, dar nu mai e demult. Cum multe din poveştile de acolo nu mai sunt. Aşa cum nici eu nu mai sunt cea de demult. Am încetat să mai consum energie şi nervi pe lucruri inutile, pe oameni şi pe orice altceva îmi poate face rău la un moment dat. Mă rog, mă lungesc şi nu e cazul.
Cât despre ce se poartă, sunt de acord, cu o singură completare. Mai important decât să fii femeie, mi se pare să fii tu însăţi. Or să fie puţini cei care acceptă, dar restul nu merită efortul de a intra cu bocancii în viaţa lor, sau de a te milogi în faţa uşilor închise.
I rest my case: The Drama Queen, no longer here.
Încă o dată, o săptămână uşoară!

- Sunt absolut şi total de acord cu tine. Nu e vorba că m-a intrigat neapărat, ci pur şi simplu e tiparul pe care-l văd la orice femelă, indiferent de vârstă, de statul social sau profesional. E o idee, o stare şi o mentalitate generală... E obositor şi groaznic.
De obicei creai personaje originale şi ieşite din tipar. Când ai creat-o era într-adevăr încă o raritate, doar că acum e una dintre cele multe. Ar putea să facă şi ea ceva nebunesc, să fie altfel. Am zis şi eu aşa ca un simplu cititor. Doar atât... Nu încercam nici să mă bag neapărat în seamă, nici să-mi fac vreo intrare, nici nimic, deci nu e cazul să-mi explici sau să-mi reproşezi ceva. Dacă poţi, ia faptul în sine ca atare şi atât. Nu-ţi mai urez nimic de data asta că devin plastică şi cordială.

- Nu mi-am schimbat niciodată personajele în funcţie de preferinţele cititorilor.
Poate că ăsta e riscul când creezi personaje din vârful pixului. Când te hotărăşti să ieşi din balonul tău şi să te amesteci cu toată lumea, când ajungi să crezi că trebuie să faci parte din oameni. Cam atunci încetezi să creezi personaje originale (sau cel puţin nu toate), pentru că inspiraţia îşi găseşte rădăcinile în clişee, în cotidian şi în rutină.
Cât despre intrarea ta sau reproşuri, nu zic nimic. Ca să-ţi respect decizia, de a nu deveni cordiale şi ca să nu depăşim linia "simplu cititor" - scriitor.

- Nu-ţi spuneam, Sabina, să schimbi ceva. Îmi dădeam şi eu pur şi simplu cu părerea, ca tot românul, atât. Nu intenţionam să stârnesc şi să dezvolt o întreagă dezbatere pe tema asta, tocmai de aceea nu am comentat direct pe blog. Îmi cer scuze, n-o să se mai repete.

- Am crezut că atunci când ai spus că"ar putea să facă şi ea ceva nebunesc, să fie altfel", îţi exprimai dorinţa de a schimba ceva la ea. Mea culpă!
Şi să ştii că dezbaterile sunt bune, constructive. Iar mie îmi plac oamenii cu păreri diferite de ale mele. Ce nu e ok e să-ţi cer scuze că ai curajul să-ţi exprimi părerile. Nu-ţi mai cere. Zi ce crezi, fii tu altfel, ieşi din tipar!

- Bine.

- Super!

- Şi acum trecem şi la monosilabice, apoi la interjecţii şi gata.
Iar linişte.

- Ar mai fi emoticoanele şi după aia mai găsesc, dacă e cazul.

...

Şi s-a făcut linişte şi n-a mai fost cazul!

Luni

E dimineaţă, încă o zi de luni. Îţi târăşti cu greu picioarele până la baie, cu gesturi mecanice te speli pe dinţi, îţi arunci un strat de blush în obraji şi pleci.
Aceeaşi rutină din fiecare zi, 5 zile pe săptămână. Îţi pui căştile şi asculţi obsedant o melodie. Ceva despre vise şi zbor. Deodată, visul se întrerupe cu un e-mail. "You have a new message from...". Mai citeşti odată să te convingi. Scoţi o cască, în speranţa că zgomotul metroului îţi vă confirm că te-ai dat de mult jos din pat. Chiar e de la. Ceva legat de o stradă şi de o femeie. De importanţa femeii să fie femeie. Mă rog. Nu prea ştii cum să reacţionezi, aşa că dai un sign ouţ.
În timp ce-ţi cauţi cuvintele în amalgamul de gânduri, îţi dai seama că te-ai maturizat, că nu mai eşti nimic din copilul fraier care se dăruieşte unei singure prietenii, considerând asta altădată un soi de devotament, sau ceva. Şi ştii exact unde ai greşit şi ce-ai fi putut face altfel. Dar vremea regretelor a trecut. Ar fi patetic să reacţionezi în faţa unui mail, pe care îl aştepţi de un an jumate, asemeni unui copil în faţa unui magazin de dulciuri.
Da, încă te doare, da, încă iubeşti. Ai fi ipocrit să nu recunoşti însemnătatea celui mai frumos prieten. Da, da. În ciuda a toate, pentru tine prietenia n-a murit niciodată. Şi ţi-ai adus aminte frumos şi toate cuvintele au fost de bine. Şi când, la o masă la L'historia, Cretis te-a întrebat dacă mai iubeşti, ai zis că da, fără să eziţi. Şi-ai plâns.
A rămas mereu acelaşi inel în formă de fluture, bătut în pietricele mici, aceeaşi ochi de gheişă şi promisiunea pe care o mai crezi şi azi. Că ochii de gheişă nu te vor privi mereu, însă vor fi acolo de fiecare dată când vei avea nevoie. Oricât de copilăresc ar suna, multă vreme te-ai agăţat de promisiunea asta ca să nu te prăbuşeşti. Şi o mai faci şi acum din când în când.
Dar deviezi şi lamentările nu mai sunt de ceva vreme din ale tale.
Şi ca să simplifici lucrurile, aşa cum obişnuieşti de la un timp, dai send la un mesaj, sign out şi mergi mai departe. Şi-ncerci să nu plângi.
Am trăit atâtea reveniri şi-aceleaşi începuturi, încât cred c-ar fi stupid să-mi mai facă rău.

Acelaşi Matei Voievod, 6. Aceeaşi casă cu platani, acelaşi dulap ticsit cu peruci şi măşti.
Aceeaşi femeie fatală, fumează încet, în mijlocul patului. În rest nimic, decât pustiu şi goliciune. O rama goală zace pe colţul biroului. Telefonul sună, de vreo oră neîntrerupt, pe noptieră. Acelaşi bărbat cu ochii verzi, îndrăgostit până peste cap de ea, apare şi dispare.
Acum îl iubeşte şi ea, sau crede că. Dar scutul de autoapărare, extrem de sensibil, se activează imediat. Aşa că la primul semn de întrebare se retrage.
A trecut prea multă vreme să ajungă aici. Au fost prea multe suferinţe, prea multe lupte cu trecutul ca să-şi permită luxul de a-şi călca sufletul în picioare, încă o dată. E prea mult şi nu mai are puterea să dea restart.
Drept urmare, acum vreo lună şi-a încheiat socotelile cu el. El încă nu înţelege de ce.
Aş înclina să cred că e vina ei, că nu se poate implica, că e prea egoistă. Şi totuşi, de atâtea ori i-a spus că o să plece. "Să nu te mire că într-o dimineaţă n-o să mă mai găseşti!" O dată, de două ori, până când, într-o zi, a plecat.
Şi el tot încearcă să o aducă înapoi, de parcă n-ar şti că e vina lui. De parcă niciodată n-a auzit ce i-a spus.
Dar ei îi e bine acum.
A crezut şi s-a îndrăgostit... Dar azi, îşi va scoate din dulap peruca blondă şi bicicleta siclam din balcon şi va redeveni aceeaşi ea, de dinainte de el. Femeia fatală care suceşte minţi şi frânge inimi. Deschide larg geamurile dormitorului şi inspiră adânc.
Blugii strâmţi, care abia acoperă fundul perfect, tricoul şi bascheţii turqoise, aceeaşi ochelari Police şi bicicleta.
Uşor, spre Piaţa Aviatorilor. De-acolo, aiurea, pe străduţe.
Pe Radu Beller, în faţa unei case de cărămidă, un motor sta parcat în mijlocul drumului. Ea încearcă să-şi croiască drum printre motor şi motociclist, dar bicicletă, nescoasa de prea mult timp, nu e în stare să ţină traiectoria şi cade. Părul răvăşit, genunchii zdreliţi şi tricoul murdar.
El întinde o mână să o ajute, dar ea îl refuză politicos. Se ridică singură, aruncă jumătate de sticlă de apă pe rană, ridică bicicletă şi pleacă.
În spate, motociclistul rămâne uimit şi bălmăjeşte nişte scuze.
La prima intersecţie aude lângă ea huruitul motorului. Coteşte brusc stânga şi zâmbeşte sadic.
Începe vânătoarea, iar fraierul care poartă casca are senzaţia că el e vânătorul. Fără să-şi dea seama că în câteva ceasuri va sfârşi într-un dormitor de la etajul 1 al unei case vechi, încolăcit printre cearceafuri din mătase bleumarin, că o căprioară dezorientată, în bătaia puştii.

Cronica unui sfârşit

Demult!
Nu foarte demult, într-un training despre alphaleadership, spunea Dan Luca să nu laşi "bucle" deschise. Discuţia era în continuarea celei despre boală numită "victimita". În fine. Ideea e că e bine să închizi toate "buclele".
E bine pentru tine, pentru sufletul tău, pentru sănătatea ta mintală, dar e bine şi pentru binele celorlalţi.
Ştii că, dacă nu închizi "bucla" atunci când trebuie, într-o zi, chiar şi mai târziu, va trebui să te întorci şi să o închizi. Şi o să pierzi timp şi energie şi o să-ţi facă atâta rău, aproape mai rău că atunci când s-a întâmplat. Vei fi nevoit să retrăieşti exact ce s-a întâmplat atunci, ca să poţi găsi capetele, să le uneşti, iar "bucla" să se închidă!
Sunt de fel o fatalistă convinsă! Toate lucrurile se întâmplă cu un scop şi într-o zi îţi vei da seama de ce a fost nevoie să fie aşa şi nu altfel!
Dar la un moment dat se întâmplă un lucru extrem de ciudat, ca un fel de furtună şi cu un scrâşnet fantastic se deschide uşa de la dulapul cu fantome, zăvorâtă de altfel cu zeci de lacăte. Se izbeşte de perete şi tu rămâi prost şi nu înţelegi când şi mai ales de unde dracu' s-au strâns atâtea.
Poate din atâtea fugi? Ştii că, de cele mai multe ori, preferi să fugi, decât să stai acolo şi să-ţi zdreleşti sufletul punând capăt! Şi uite aşa, în ritmul ăsta ţi s-a adunat un dulap de fantome, fiecare fiind o "buclă" neînchisa.

M-am oprit undeva pe drum, dintr-un suiş continuu ce se întâmplă de ceva vreme. M-am oprit acolo unde l-am regăsit pe un el. Un el, nu foarte diferit de un altul, aveam să descopăr mai târziu. Şi într-o zi s-a întâmplat. A devenit un acel altul, incapabil să fie sincer, să-şi asume faptele şi vorbele. Acelaşi el care ieri se arunca cu ochii închişi în vorbe de dor şi zeci de altele, s-a ascuns în spatele unui nerăspuns la telefon şi minciuni pe care am ales să le cred. De ce? Pentru că e greu să accepţi. E greu să rosteşti concluziile unui sfârşit, pentru că astfel îţi asumi acest sfârşit, îl recunoşti în faţa lumii şi e greu să mai renunţi la el.
Sfârşitul între un eu şi un el se întâmplase de mult. Atunci când a încetat să-şi dorească, când telefoanele au început să fie uitate acasă, când locul meu n-a mai fost acolo.
Într-o sâmbătă seacă, la câteva sute de km depărtare, m-a aşteptat cu o privire rece şi cu braţele moi. Şi atunci am simţit că s-a terminat. Dar, aşa cum spuneam, sfârşiturile dor. Iar eu atunci n-am putut să-mi iau în cârcă responsabilitatea plecării. Şi mi-am măcinat gândurile vreo 200 km, într-un rapid, într-o luni dimineaţă, înapoi spre Bucureşti. Ştiu că ploua şi am simţit cu toată fiinţa că s-a sfârşit tot!
Am revenit la locul meu şi m-am întors la ale mele, ignorând bucata de suflet rămasă acolo. Şi de atunci, în fiecare zi am căutat motive să mă convingă să plec, să-mi dea forţa să pot să mă desprind.
Şi mă opresc aici, pentru ca lamentarea mea cu privire la el nu-şi are locul în momentul ăsta din viaţa mea şi nici aici.
Ieri m-am trezit cu dorinţa surdă de a închide "bucla". Pe el. Şi am făcut-o! Sec, în nu foarte multe cuvinte, spunându-i în mare de ce aşa şi nu altfel.
N-a înţeles nimic. Şi nici nu mă obosesc să-i mai explic.
E o decizie radicală, dar aşa ştiu eu să fac lucrurile. Definitiv. Fără porţi lăsate întredeschise, fără urme de speranţă, fără nici un "poate că într-o zi".

Şi-am să mă aşez în dreptul unui zid să arunce cu pietre în mine ceilalţi, care spun că sunt copil şi că oamenii maturi nu reacţionează aşa. Dar am argumente solide şi mă cunosc. Dacă nu aş fi făcut-o acum, definitiv, bucla ar fi rămas deschisă şi într-o zi m-aş fi întors la el, uitând atâta amar, cu gust de fiere. Şi mie îmi face bine să ştiu că am mai scos definitiv din dulap o fantomă, care n-o să-mi mai facă rău niciodată!