Cu drag, să-ţi fie bine!

Un pantof verde stă în mijlocul camerei. Celălalt, dreptul, în piciorul tinerei care aleargă nehotărâtă între baie şi şifonier.
Pe noptiera din stejar masiv sună enervant un telefon.
- Da Mara!
- Bă da' ce faci?
- Sunt machiată la un singur ochi, nu găsesc un pantof, am întârziat la şedinţă, şi nici după analize nu cred că ajung! E urgent?
- Mergem diseară la concert?
- Eu cu un picior în groapă şi ţie de concert îţi arde?
- Ce să zic, ai vorbit ca să nu taci!
- Ce m-aş face fără sufletul tău sensibil?! Hai că tre să plec, pa!
- Bine, iau eu bileţele în drum spre curăţătorie.
- Bine, pa!

Într-o bodegă, undeva în centrul oraşului, la o masă din lemn, scorojită de vreme, două fete râd. Râd cu poftă, ca doi copii în faţa une vate pe băţ!
Cine priveşte mai atent observă, însă, dâre care se-ndoadă în barba copilei blonde cu ochi albaştri. O amestecătură magică de râs şi plâns!
De ce să plângă oare, făptura adorată?!
- Lasă mă, că dacă mor îţi las ţie cărţile! De fapt, dacă mor nu pot să ţi le mai las, dar îţi spun acum, ca să ştii să le iei!
Şi izbucnesc într-un râs zgomotos, stârnind invidia celor câţiva meseni meseni posomorâţi!
- Nu mori, mă! Ai văzut tu drac mort? Ce noroc să am să scap de tine?
- Ha ha! Bă, să ştii că dintre toţi, pe tine te-am iubit cel mai mult!
- Ba pe mă-ta!
- Mm, tu şi glumele tale! - Şi încă o jumătate de bere dată peste cap
- Ştiu! Şi să ştii că şi eu te iubesc! Maxim de iubesc!
Din râsul de mai devreme totul căpăta o paloare sumbră! Ochii se umezesc, mâinile se strâng mai tare ca oricând, şi nimeni nu poate înţelege legătura asta, atât de strânsă!
- Dar ştii ce? Eu cred că nu o să mori! Nu ai cum să mă laşi singură cu atâţia nebuni!
- Mara...

Şi noapte se transformă în zi, şi nu mai rămâne nimic din bodega de-aseară.
Pe aragaz sfârâie apa-n ibric, pentru cafea! Cu periuţa de dinţi uitată în gură, şi cu ochii proţăpiţi pe perete, nu poate uita că a visat-o.
Unde să fie oare, prietena ei cu ochi turbaţi? Cu părul negru, tuns bob, Mara nu mai e nicăieri.
Acelaşi plâns, pe care nu-l vede nimeni. E un plâns de frustrare, un plâns de dor, de neputinţă.
Azi nu-şi mai caută nici pantofi asortai, nici sacoul cu două rânduri de nasuri. Azi aruncă o pereche de blugi, şi nelipsiţii bascheţi.

Deschide un mail şi-ncepe să scrie:
" Să ştii că nu te-am uitat! Să ştii că tot te iubesc! Să ştii că... Ce să mai ştii?! Nu mai ştii nimic! Doar că mi-e dor de tine!
Cumva te-am judecat, şi te judec în continuare pentru că ai plecat. Am tendinţa să cred că nu aveai nici un drept să faci asta. Nu aşa, fără să spui nimic.
Şi mi-e dor de tine, şi oamenii-mi spun că sunt nebună când le povestesc despre tine. Dar toţi contează prea puţin.
Mi-aş fi dorit să fii aici, astăzi! Nu pentru că mi-e greu, nu pentru că-s tristă, nu pentru că nu mai am prieteni! Pur şi simplu pentru că nu eşti tu.
Am învăţat atât de bine să mi le ascund pe toate. Să iert, să uit, să alung frustrările, să nu mai bag în seamă tristeţea, ce parcă nici nu mai e prin preajmă.
Mi-aş fi dorit atât de mult să fii aici, astăzi. Acum când râd, când sunt veselă, când visez, când fac, când dorinţele nu mai sunt doar nişte rânduri aşternute pe-o hârtie. Astăzi devin toate, pe rând realitate.
Şi tu nu eşti aici să vezi toate astea!
Mă simt, cumva, datoare să-ţi plătesc toate nopţile alea în care am plâns, şi zilele în care am urlat la tine, sau alea în care am considera că mi se cuvine să fii aici!
Azi aş vrea să-ţi râd, să vezi că îmi este bine, şi fericirea e peste tot.
Şi ştiu că eşti undeva, dar acolo unde eşti tu, eu nu pot ajunge. Orice încercare de a te găsi eşuează lamentabil. Pentru că tu nu mi-ai întins nici o mână, nu mi-ai da nici un semn că ai vrea să te găsesc.
Le-ai lăsat pe toate agăţate într-un crâmpei de trecut şi un noian de aduceri aminte. Atât!
Ai plecat de parcă nimic nu te-ar mai fi interesat, iar eu ştiu că nu-i aşa. Eu ştiu că în toată lumea asta de egoişti şi ipocriţi tu eşti unul dintre puţinii oameni rătăciţi aici, pe pământ!
Ai plecat înainte de toate. Înainte să mă vezi râzând, înainte să vezi cum arată Vama mea, înainte să ştii cât te iubesc.
Şi când nu mai pot de dor, şi-aş face orice să te găsesc, mă agăţ de gândul că a trebuit să fii aici cu un scop. Trebuia să mă ajuţi să trec peste nenorocirile vremii, să mă reînveţi să visez. Şi pentru că misiunea ta s-a încheiat, a trebuit să pleci.
Iar alteori gândul ăsta nu e de ajuns. Mă cert cu Universul că printre atâtea minuni pe tine n-a ştiut cum să te facă să rămâi. Şi nici eu... nici eu n-am ştiut să-l ajut.
Dintre noi două, tu ai ştiut să ierţi, eu nu! Iar asta te-a ajutat să te desprinzi. Iertarea este de fapt o acceptare a trecutului, o asumare a tot ceea ce a fost şi puterea de-a nu întoarce privirea. Or eu nu am ştiut să fac asta! Pe tine n-am ştiut să te iert! Şi nu mă pot desprinde, şi nici nu pot să te uit.
E vina mea că n-am ştiut să-ţi mulţumesc, e vina ta că ai plecat fără să spui nimic!
Sunt fericită şi râd aşa cum nu m-ai văzut niciodată. În cele mai frumoase momente mi-aş dori să fii aici, dar pentru că nu eşti mă gândesc la tine, şi orice împlinire o împart, în gând, cu tine!
De spus nu-ţi mai spun nimic. După atâtea tăceri ale tale la orice încercare a mea de a-ţi arăta că n-am uitat de tine, nu mai am curaj. Şi le las pe toate aşa cum sunt, şi rămân ca şi până acum, doar cu tine în gând, cel mai drag prieten al sufletului meu!
Să-ţi fie bine, amara mea!"

Şi ce urmează, e de prisos de povestit!

De dincolo de ziduri

Cu zâmbetul încleştat în tâmple, şi ochii goi, ce nu-s ai ei, fetiţa plăpândă mai cere o fărâmă de timp, în vremea lor. A oamenilor buni ce ştiu să-i zâmbească, a bătrânilor blajini. Mai cere o fărâmă de timp pe tărâmul cu soare, cu fluturi şi migdale.
La porţile cetăţii păzesc doi călăi înalţi, acoperiţi cu totul şi-n mâini ţin lance ascuţite.
Fetiţa, îmbrăcată-n negru, atârna de mâna bătrânei ce o târăşte care poartă.
- Te rog buno, nu mă mai duce acolo!
- Miruna, trebuie să pleci!
- Te rog, opreşte-mă cu tine! Rămân aici! Vorbesc eu cu Regele.
- Trebuie! Iar Regele nu-şi pleacă ochii asupra unei copile aşa de mici.
- Dar...
- Hai, grăbeşte-te, călăii ne aşteaptă.
Şi din tot trupul mic se naşte un vuiet şi-un zbucium, şi toată cetatea se zdruncină de plânsul fetiţei.
În barba bătrânei se-nnoadă râuri de lacrimi, şi peste tot la ferestre se văd oameni jelind.
Dar poarta-i aproape, iar în palatul mare Regele plânge şi el.
- Maiestate, fetiţa nu vrea să plece!
- Ce spui tu, slugă?
- Maria ta, hai s-o oprim printre noi. Vom spune că a murit.
- Macarie, naştem război cu oamenii dacă se află că fata nu e moartă!
În vremea asta poartă se deschide, şi bătrâna dă drumul fetei. Călăii o înfaşcă, şi o pornesc aşa, pe drumul spre Pământ.
Şi fata plânge, şi cere îndurare. Îi roagă să o lase acolo, în mijlocul pustiului, şi-or zice c-au mâncat-o lupii.
Dar oameni hâzi, călăii, uitaţi de Rege, nici nu aud suspinele copilei.
Bătrâna se întoarce, şi-n drumul spre palat, se aşează pe prispă unei case şi plânge înfundat. Din tinda casei iese un sugar, mergând de-a buşilea, şi o priveşte cu ochii mari şi curioşi. Un alt copil, mai mare, de vreo 5 ani, aşa, iese şi el şi se aşează lângă ea.
- Unde-i Miruna, buno?
- Miruna nu mai e! S-a dus!
- Adică s-a întors acolo? Şi Regele?
- Ce să ştii tu?!
Călăii mergeau grăbiţi spre cea mai îndepărtată ieşire din cetate. De aici, urma să o ia ceilalţi.
Dar copila nu se oprise din plâns, şi încă mai cerea îndurare.
Ştia deja ce o aşteaptă pe Pământ. Doar de acolo venise. Aceeaşi oameni reci, aceleaşi zile cu nori. Şi toată viaţa s-a luptat să scape de acolo. Şi-acum, când în sfârşit reuşise, doi călăi o duc cu forţă înapoi.
Un munte de pustiu, un veac de singurătate, o imensitate de rău, şi nici un zâmbet nicăieri. Nimic de bine. De mâine îşi va lua din nou în cârcă poverile de oameni mari, deşi ea nu-i decât un biet copil.
A simţit mereu că nu e de pe aceeaşi planetă cu ei. Acolo de unde vine oamenii nu-s răi, nu mint, nu ştiu să facă răutăţi, or să provoace suferinţă. Întocmai că în locul de unde pleacă acum.
Apropiindu-se de graniţa ce desparte cetatea de Pământ inima bubuie în piept, corpul tremură tot, şi picioarele se împleticesc. Cu buzele vineţii de-atâta durere şi plâns, fetiţa se scurge fără viaţă din mâinile călăilor, şi cade secerată. Dar fără să-ntoarcă capul spre biată copilă, aceştia doi o ridică pe sus, şi mai că aleargă, de parcă abia aşteaptă să scape de trupul micuţei.
Şi din tot gardul mic o poartă se deschide şi-n depărtare se vede tărâmul de dincolo de cetate. Călăii o lasă aici, urmând să vină alţii s-o ridice.
Auzind cum poartă grea se închide în urma ei, fetita revine la viaţă. Şi plânge, şi imploră. Zădarnici suferinţe! Căci mâna doctorului ei se-ntinde şi-o ridică. De fel nu-i doctor, dar se îmbracă-n alb, întocmai ca un înger, şi-alină oameni în durere. Ce nu ştie el acum e că pe micuţă n-o salvează. Din contră! Căci durerea îi e mai mare acum decât atunci când a plecat de pe Pământ.
- Să nu spui nimănui unde ai fost, şi nici ce ai văzut.
- Oricum n-o să mă creadă nimeni, aşa că... Dar nu m-aş putea întoarce?
- Miruna, eşti încă un copil, şi nu pot cum să-ţi spun. E doar o lege a firii!
- O lege a firii ce mă chinuie pe dinăuntru, şi-mi mistuie tot sufletul.
- Eşti numai un copil... ce ştii tu oare de suferinţi şi alte doruri?!
- Tu nu-nţelegi! Acolo, pe Pământ, eu nu mai sunt de mult doar o copilă. Dar tu n-ai cum să ştii. Când voi păşi dincolo de acest tărâm tu n-ai să mă mai vezi.
- Ba te-am văzut Miruna. Erai la fel de mică.
- Ah, ce să ştii tu? M-ai văzut atunci când am murit întâia dată. Tu oare nu-nţelegi că Regele nu vrea ca tu să vezi viaţa de pe Pământ. Ai suferi cât chin există acolo. Şi-apoi, nici n-ai mai vrea să-ntorci oamenii de-aici, de la Cetate.
- Dar tu nu eşti moartă. N-ai murit niciodată.
- Să ştii că n-am murit. Am înviat! Şi te implor acum, în ultima secundă, să mă laşi aici. Te rog!
- Aici unde?! Tu nu-nţelegi că doar te-ai rătăcit? Acum te-ntorci acasă, căci ea nu e aici.
- Eu nu-nţeleg... Ha! Ce să ştii tu, eşti doar un înger!
În timpul ăsta, la Palat, bătrânul Rege se-aşează pe un jilţ înalt, jelind şi întrebând de oare n-a greşit.
- Macarie, crezi oare, că ar fi bine ea să rămână aici?
Dar fu-ntrerupt de biata bătrână, ce intra şchiopătând.
- E prea târziu, Maria Ta! Călăii s-au întors la poartă, iar ea-i deja cu îngerul.
- În toţi vecii, de când mă aflu-aici nu s-a-ntâmplat să mă-ndoiesc de-un om. Şi ea... atâta suferinţă în aşa trup plăpând.
- Maria Ta, ce facem cu Matei? Că va-ntreba de ea! Acuma doarme, dar când se va trezi?!
- Vom spune că-i acasă, nu vreau să-l mai minţim.
- Dar Maiestate, el nu mai ştie că-i viaţă pe Pământ. Şi-ar însemna să-i spunem toate, şi ce caută-aici. Să-i spunem toţi ultimii 5 ani de când n-a mai plecat?
- Nu, ai dreptate! Atunci vom spune că am făcut-o înger, şi c-am trimis-o să cerceteze Dealul, de mână cu Gavril!
- Prea bine maiestate. Atunci mă duc, să fiu acolo acolo când se va trezi.
- Mergi!
Iar îngerul Gavril, în vremea asta, ducea cu el micuţa fată, de parcă nici n-ar auzi suspinele-i şi jalea.

Despre iubiri

E aşa de greu să iubeşti o himeră. E greu să te trezeşti în fiecare zi din vis.
Citeam undeva... ba nu! Vorbeam cu cineva. Să zicem. Un cineva pe care nu-l cunosc. Sau poate mi-am imaginat... Mă rog, deviez.
Să zicem că vorbeam cu un străin. E mai bine aşa.
Un străin care iubea o fată. Ca-n poveşti! (şi fata şi iubirea) Şi o iubea de mult timp. Într-un fel cum n-am crezut că un bărbat poate iubi. Într-un fel în care numai imaginaţia unui om avid de iubire poate iubi. Da, da! Iubirea din imaginaţia ta n-are nici o legătură cu iubirea aievea. Mai ales dacă e... imposibilă, ca să nu-i zicem neîmpărtăşită.
Imaginea unei iubiri proiectate s-ar putea să-ţi dea universul peste cap dacă dai nas în nas cu ea.
Dar cum pot oare, să-ţi spun ţie, străine, că e totul o chestiune de imaginaţie?
Povestea e aşa: fiecare om e perceput într-un fel de tine, diferit de cum îl văd ceilalţi. În condiţiile în care îl mai şi iubeşti, situaţia se schimbă dramatic. Ai capacitatea de a vedea doar calităţile acolo unde toată lumea vede defecte. Îi contrazici pe toţi cei care cred că nu există perfecţiune şi-l arăţi cu degetul pe omul ăla, pe care tu-l iubeşti.
Dar atunci când cestiunea nu e reciprocă, găseşti tot felul de scuze şi cauţi argumentele pentru care iubirea ta nu se consumă. Da, am zis bine! Scuze şi argumente. Pentru că dacă tu iubeşti omul, şi omul te iubeşte pe tine, nu e nimic fizic care să vă stea împotrivă.
Ştiu, îţi sună a un fel de nemernicie din partea mea să-mi dau cu părerea despre ce simţi tu. Dar nu despre asta este vorba. Ci, cumva, dacă vrei, despre fiecare în parte, la un moment dat.
Opt ani la rând, am iubit acelaşi om. Nu m-a împiedicat în nici un fel să mă îndrăgostesc pe lângă. Mi-am văzut de viaţă şi de ale mele, cu el în suflet. Un prieten drag, un om frumos. Visăm cum e să fim împreună, ce vesel ar fi totul cu el aici. Dar nu am fi stricat o prietenie frumoasă, eram departe, ştiam prea multe, universul era împotriva noastră şi altele. Scuze şi argumente.
Şi într-o zi s-a întâmplat. Şi-a fost frumos şi a fost bine. Minunile ţin 3. Trei zile, trei săptămâni, trei luni. Iubirea ţine trei ani. La noi minunea a fost trei săptămâni. Am lungit-o vreo două luni, dar asta-i altă poveste.
Ce încerc să-ţi spun e altceva. Când lucrurile nu funcţionează pe principiul văzut-plăcut-luat, e de rău. Mă rog, poate fi de bine, doar dacă eşti un personaj al lui Marc Levy. Dacă ajungi să-ţi imaginezi iubirea cu un om şi într-o zi se întâmplă, o să trebuiască să-ţi aduni sufletul făcut bucăţi.
Ok, hai să-ncep să fiu coerentă, zic! Bun...
Tu o iubeşti pentru că: e frumoasă, arata bine pe tocuri, râde mult, trăieşte fiecare clipă, e delicată, e deşteaptă, citeşte mult, e cultă... e mimosa pudică, iar ţie ţi-ar plăcea să ai grijă de ea toată viaţa.
Ne-am înţeles până aici? Bun. Mai departe.
Se-ntâmplă întâmplarea şi-ntr-o dimineaţă cu ea lângă tine în pat. Dezbrăcată şi nemachiată. Încet, încet prinţesa îşi pierde din strălucire.
Mâine îşi aduce un tricou (periuţa de dinţi deja i-ai cumpărat-o tu), poimâine două cărţi şi tot aşa. Şi iacă în două luni v-aţi mutat împreună.
Şi uite-aşa, se duce toată minunea. Şi ai s-o vezi şi plângând şi tristă şi nervoasă. Şi când aruncă toate cărţile şi citeşte reviste glossy şi când în loc de teatru preferă un soap opera.
Şi toate visele tale se duc pe apa sâmbetei, că tu altfel ţi le-ai imaginat pe toate.
Şi nimic n-ar avea vreo importanţă dacă ea te-ar iubi la fel. Dar aşa-i că nu vrea să stricaţi o prietenie frumoasă?!

À bientôt

Nu poţi să vii şi să pleci când ai tu chef. Nu poţi să dispari fără nici un cuvânt. Nimic nu-ţi dă dreptul să condamni un om, prin tăcere.
Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie. De data asta, faci schimb de locuri cu celălalt. Şi o să fii tu cel care iubeşte, cel care crede, cel care speră. Şi într-o zi te trezeşti singur, în mijlocul tuturor.
Şi nu e nici pe departe ceea ce ţi-ai dorit. Când te trezeşti singur, în mijlocul tuturor, când n-are cine-ţi întinde o mână, când nu ai cui să zâmbeşti. Abia atunci începi să crezi că viaţa ta e doar un vis, din care, cu disperare, ţi-ai dori să te trezeşti.
Şi ce faci atunci? Nu faci nimic. Te aşezi şi dormi. Şi ţi-ai dori ca somnul să se termine când vei fi uitat de tot şi de toate. Dar nu poţi. Societatea şi viteza cu care se petrec lucrurile nu-ţi dau voie să te opreşti. Nu ai forţa materială şi nici fizică să fugi, să te ascunzi, să uiţi. Nu eşti singur împotriva tuturor. Eşti singur şi atât. Şi ca să eviţi dramele şi mila şi cuvintele de complezenţă, ce faci? Zâmbeşti. Un zâmbet fals, pe care nu-l mai citeşte nimeni.
Încerci să-ţi pui o armură şi să mergi mai departe. Să faci să pară că totul e bine.
Şi când inevitabil cineva întreabă ce e cu faţa asta, de câteva zile, cine răspunde i locul tău. " Nu doarme! " Şi e bine. E bine ca lumea să creadă că faţa posomorâtă se datorează doar câtorva nopţi de nesomn. E bine că nimeni nu vede mizeria în care te zbaţi şi nimicnicia pe care o simţi.
Când nu pui lacăt pe toate uşile şi nu dai nimănui răgazul să observe ce e dincolo de zid, îţi acorzi ţie timp. Şi răgazul necesar să cauţi soluţii şi variante şi metode să ieşi. Te aduni, tu pe tine, pentru că nu ştie nimeni să lipească bucăţile aşa cum o faci tu.
Dar e o chestiune de timp până când toată lumea să înţeleagă că nu e chiar totul cum vrei să fie. Şi tu nu-ţi mai permiţi să nu-ţi fie bine.
Şi atât. Că sună ceasul şi trebuie să te ridici şi să abandonezi patul şi pijamalele în care ai zăcut bolnav de victimita.
Şi ţii capul sus încercând să te comporţi altfel decât simţi, că oamenii să nu vadă decât zâmbet şi cel mult o faţa obosită.
Şi o să fie bine, ştii. E doar o chestiune de timp.

Jocuri de cuvinte

Eu nu mai ştiu ce să-ţi mai spun. De fapt, nu mai am ce să spun, aşa că tac!
Şi nici tu nu-mi mai spui nimic. Pentru că nici tu nu mai ai ce.
Mai ştiu că, din când în când, în vis, ne plimbăm ţinându-ne de mână, pe malul stâncos al unei mări frumoase şi, ce să vezi, nu ne spunem nimic. Pentru că nu mai avem ce.
Şi te întreb străine, sunt suficiente oare strângerile de mână? Înlocuiesc zâmbetele toate cuvintele de mai înainte? Eu nu ştiu se să zic. Pentru că nu mai am nimic de spus.
Ce-i spui unui prieten care pleacă pur şi simplu? Ce-i spui unei iubiri care se pierde undeva pe drum, transformată în fum? Ce-i spui unui părinte pe care l-ai înjurat, chiar şi în gând, sau ce-i spui unui frate pe care l-ai minţit? Nu-i spui nimic. Pentru că nu mai ai ce.

Poate în universul tău, îngrădit de nişte ziduri groase, imaginare, de altfel, nu mai ai nimic de spus. Şi universul tău a fost şi al meu la un moment dat. O bulă, în care am trăit ani în şir, convinsă că locul meu nu e în epoca asta. Şi toţi oamenii îmi erau cumva inferiori şi parcă nimeni nu ştia să aprecieze frumuseţea lumii, mai bine ca mine. Şi de fapt, eu eram singura care nu vedea frumuseţea lumii în care trăia. Pentru că-mi îngrădisem universul în coperţi groase, de cărţi vechi, mirosind a anticariat. Ştiam că fericirea supremă stă doar acolo şi-n devotamentul total pentru un sigur prieten.
În lumea ta poate nu mai e nimic de spus. Dar lumea mea s-a schimbat.
Am ieşit din bulă şi am inspirat adânc, cu teama că lumea de afară m-ar putea strivi. Dra nu a fost aşa. Pentru că în lumea mea de acum sunt multe de zis. Şi strângerile de mână şi zâmbetele goale au fost înlocuite de cuvinte. Multe şi frumoase. În lumea mea sunt multe de spus. Eu ştiu să-mi cer scuze, ştiu să spun "te iubesc", ştiu să acord şansa celor care la un moment dat îmi păreau inferiori, datorită statutului şi perfecţiunii imaginate de universul de-atunci.
Şi acum ştiu că a fost o alegere bună să fac pasul, să ies din bulă, să mă amestec cu lumea. Să trăiesc printre oameni, să-mi fac prieteni noi, să-mi recunosc greşelile şi să zâmbesc nu e chiar aşa rău.
Şi atunci când tu zâmbeşti şi nu mai spui nimic, pentru că nu mai ai ce să spui, eu mă împletesc într-un joc vesel de cuvinte, frumoase toate şi-n culori.

Ping-pong între gânduri

- În legătură cu personaja ta de pe Matei Voievod: ba eu cred că e umană pentru că altfel n-ar durea-o şi nu i-ar mai păsa. Vei spune că nu-i pasă dar nu e adevărat pentru că ăsta e un comportament de om răzvrătit şi unui om răzvrătit îi pasă. Deci e umană doar că are o mică problemă de laşitate şi un spectru prea restrâns de cunoştinţe parcă toate alese după acelaşi tipar, un tipar nasol şi care nu i se potriveşte. Sau poate că pur şi simplu nu se uită în direcţia în care trebuie. Dacă apare cineva în viaţa ei altfel decât tiparul cu care s-a obişnuit nu înseamnă că-i stricat, nu înseamnă că încearcă să o schimbe, ci pur şi simplu e din altă lume şi poate, aşa cum şi tu spuneai că nu-i nimic întâmplător, a apărut tocmai să o facă să privească într-o direcţie diferită, nu neapărat una mai bună dar nici una mai nasoală, ci alta. Orice schimbare în final are ceva bun în ea. A minţit??? Tu de câte ori n ai făcut-o şi o vei face??? Te face să tresări??? Te simţi femeie sau te face să ţi doreşti să devii?? Te face să-ţi urăşti partea aia inumană şi tare??? O ştie şi vrea s-o distrugă ca să poată ajunge la tine???
Dacă ai fi umană l-ai vrea înapoi lângă tine??? Dacă e da la toate şi cu toate astea i-ai dat flit, ÎŢI MERIŢI SINGURĂTATEA ŞI INUMANIZAREA ŞI SECUL în care simţi că te afli. Şi nu, nu e umilinţă dacă încerci să-l aduci înapoi, atâta timp cât eşti sigură că asta îţi doreşti. Şi cred că merită pentru că da, în orice circumstanţă şi oricum ai da-o, e mai bine pentru orice femeie să fie femeie, decât fatală sau... penală.
Iar o femeie este femeie doar, decât şi datorită unui bărbat... Am zis UN bărbat!!! Aşa că bagă-i minţile în cap fetei ăleia, că n-are dreptate. Explică-i că a trecut de vârstă în care era amuzant şi mişto să fie Drama Queen şi-i stătea bine, dar acum nu se mai poartă. Revine moda clasic. Şi clasic, de fapt, nu s-a demodat niciodată, pentru că e simplu, frumos şi funcţionează. Se poartă nu diva, nu penală, nu dramatică, nu gospodina, nu femeia independenta, ci femeia... Cam asta... În rest să ai o săptămână plăcută!

- Te-am căutat. Te-am căutat mult.
O săptămână uşoară şi ţie!
...
Mda... poate n-a fost cea mai bună reacţie, dar e singurul lucru pe care-l poate scoate un om abia trezit din somn. Şi-n plus, după o absenţă de un an jumate.
Habar n-am ce te-a intrigat atât de tare la personajul din Matei Voievod, dar să ştii că nu pot să-i transmit nimic. E doar un personaj de poveste. Poate vreodată a fost despre mine, dar nu mai e demult. Cum multe din poveştile de acolo nu mai sunt. Aşa cum nici eu nu mai sunt cea de demult. Am încetat să mai consum energie şi nervi pe lucruri inutile, pe oameni şi pe orice altceva îmi poate face rău la un moment dat. Mă rog, mă lungesc şi nu e cazul.
Cât despre ce se poartă, sunt de acord, cu o singură completare. Mai important decât să fii femeie, mi se pare să fii tu însăţi. Or să fie puţini cei care acceptă, dar restul nu merită efortul de a intra cu bocancii în viaţa lor, sau de a te milogi în faţa uşilor închise.
I rest my case: The Drama Queen, no longer here.
Încă o dată, o săptămână uşoară!

- Sunt absolut şi total de acord cu tine. Nu e vorba că m-a intrigat neapărat, ci pur şi simplu e tiparul pe care-l văd la orice femelă, indiferent de vârstă, de statul social sau profesional. E o idee, o stare şi o mentalitate generală... E obositor şi groaznic.
De obicei creai personaje originale şi ieşite din tipar. Când ai creat-o era într-adevăr încă o raritate, doar că acum e una dintre cele multe. Ar putea să facă şi ea ceva nebunesc, să fie altfel. Am zis şi eu aşa ca un simplu cititor. Doar atât... Nu încercam nici să mă bag neapărat în seamă, nici să-mi fac vreo intrare, nici nimic, deci nu e cazul să-mi explici sau să-mi reproşezi ceva. Dacă poţi, ia faptul în sine ca atare şi atât. Nu-ţi mai urez nimic de data asta că devin plastică şi cordială.

- Nu mi-am schimbat niciodată personajele în funcţie de preferinţele cititorilor.
Poate că ăsta e riscul când creezi personaje din vârful pixului. Când te hotărăşti să ieşi din balonul tău şi să te amesteci cu toată lumea, când ajungi să crezi că trebuie să faci parte din oameni. Cam atunci încetezi să creezi personaje originale (sau cel puţin nu toate), pentru că inspiraţia îşi găseşte rădăcinile în clişee, în cotidian şi în rutină.
Cât despre intrarea ta sau reproşuri, nu zic nimic. Ca să-ţi respect decizia, de a nu deveni cordiale şi ca să nu depăşim linia "simplu cititor" - scriitor.

- Nu-ţi spuneam, Sabina, să schimbi ceva. Îmi dădeam şi eu pur şi simplu cu părerea, ca tot românul, atât. Nu intenţionam să stârnesc şi să dezvolt o întreagă dezbatere pe tema asta, tocmai de aceea nu am comentat direct pe blog. Îmi cer scuze, n-o să se mai repete.

- Am crezut că atunci când ai spus că"ar putea să facă şi ea ceva nebunesc, să fie altfel", îţi exprimai dorinţa de a schimba ceva la ea. Mea culpă!
Şi să ştii că dezbaterile sunt bune, constructive. Iar mie îmi plac oamenii cu păreri diferite de ale mele. Ce nu e ok e să-ţi cer scuze că ai curajul să-ţi exprimi părerile. Nu-ţi mai cere. Zi ce crezi, fii tu altfel, ieşi din tipar!

- Bine.

- Super!

- Şi acum trecem şi la monosilabice, apoi la interjecţii şi gata.
Iar linişte.

- Ar mai fi emoticoanele şi după aia mai găsesc, dacă e cazul.

...

Şi s-a făcut linişte şi n-a mai fost cazul!

Luni

E dimineaţă, încă o zi de luni. Îţi târăşti cu greu picioarele până la baie, cu gesturi mecanice te speli pe dinţi, îţi arunci un strat de blush în obraji şi pleci.
Aceeaşi rutină din fiecare zi, 5 zile pe săptămână. Îţi pui căştile şi asculţi obsedant o melodie. Ceva despre vise şi zbor. Deodată, visul se întrerupe cu un e-mail. "You have a new message from...". Mai citeşti odată să te convingi. Scoţi o cască, în speranţa că zgomotul metroului îţi vă confirm că te-ai dat de mult jos din pat. Chiar e de la. Ceva legat de o stradă şi de o femeie. De importanţa femeii să fie femeie. Mă rog. Nu prea ştii cum să reacţionezi, aşa că dai un sign ouţ.
În timp ce-ţi cauţi cuvintele în amalgamul de gânduri, îţi dai seama că te-ai maturizat, că nu mai eşti nimic din copilul fraier care se dăruieşte unei singure prietenii, considerând asta altădată un soi de devotament, sau ceva. Şi ştii exact unde ai greşit şi ce-ai fi putut face altfel. Dar vremea regretelor a trecut. Ar fi patetic să reacţionezi în faţa unui mail, pe care îl aştepţi de un an jumate, asemeni unui copil în faţa unui magazin de dulciuri.
Da, încă te doare, da, încă iubeşti. Ai fi ipocrit să nu recunoşti însemnătatea celui mai frumos prieten. Da, da. În ciuda a toate, pentru tine prietenia n-a murit niciodată. Şi ţi-ai adus aminte frumos şi toate cuvintele au fost de bine. Şi când, la o masă la L'historia, Cretis te-a întrebat dacă mai iubeşti, ai zis că da, fără să eziţi. Şi-ai plâns.
A rămas mereu acelaşi inel în formă de fluture, bătut în pietricele mici, aceeaşi ochi de gheişă şi promisiunea pe care o mai crezi şi azi. Că ochii de gheişă nu te vor privi mereu, însă vor fi acolo de fiecare dată când vei avea nevoie. Oricât de copilăresc ar suna, multă vreme te-ai agăţat de promisiunea asta ca să nu te prăbuşeşti. Şi o mai faci şi acum din când în când.
Dar deviezi şi lamentările nu mai sunt de ceva vreme din ale tale.
Şi ca să simplifici lucrurile, aşa cum obişnuieşti de la un timp, dai send la un mesaj, sign out şi mergi mai departe. Şi-ncerci să nu plângi.
Am trăit atâtea reveniri şi-aceleaşi începuturi, încât cred c-ar fi stupid să-mi mai facă rău.

Acelaşi Matei Voievod, 6. Aceeaşi casă cu platani, acelaşi dulap ticsit cu peruci şi măşti.
Aceeaşi femeie fatală, fumează încet, în mijlocul patului. În rest nimic, decât pustiu şi goliciune. O rama goală zace pe colţul biroului. Telefonul sună, de vreo oră neîntrerupt, pe noptieră. Acelaşi bărbat cu ochii verzi, îndrăgostit până peste cap de ea, apare şi dispare.
Acum îl iubeşte şi ea, sau crede că. Dar scutul de autoapărare, extrem de sensibil, se activează imediat. Aşa că la primul semn de întrebare se retrage.
A trecut prea multă vreme să ajungă aici. Au fost prea multe suferinţe, prea multe lupte cu trecutul ca să-şi permită luxul de a-şi călca sufletul în picioare, încă o dată. E prea mult şi nu mai are puterea să dea restart.
Drept urmare, acum vreo lună şi-a încheiat socotelile cu el. El încă nu înţelege de ce.
Aş înclina să cred că e vina ei, că nu se poate implica, că e prea egoistă. Şi totuşi, de atâtea ori i-a spus că o să plece. "Să nu te mire că într-o dimineaţă n-o să mă mai găseşti!" O dată, de două ori, până când, într-o zi, a plecat.
Şi el tot încearcă să o aducă înapoi, de parcă n-ar şti că e vina lui. De parcă niciodată n-a auzit ce i-a spus.
Dar ei îi e bine acum.
A crezut şi s-a îndrăgostit... Dar azi, îşi va scoate din dulap peruca blondă şi bicicleta siclam din balcon şi va redeveni aceeaşi ea, de dinainte de el. Femeia fatală care suceşte minţi şi frânge inimi. Deschide larg geamurile dormitorului şi inspiră adânc.
Blugii strâmţi, care abia acoperă fundul perfect, tricoul şi bascheţii turqoise, aceeaşi ochelari Police şi bicicleta.
Uşor, spre Piaţa Aviatorilor. De-acolo, aiurea, pe străduţe.
Pe Radu Beller, în faţa unei case de cărămidă, un motor sta parcat în mijlocul drumului. Ea încearcă să-şi croiască drum printre motor şi motociclist, dar bicicletă, nescoasa de prea mult timp, nu e în stare să ţină traiectoria şi cade. Părul răvăşit, genunchii zdreliţi şi tricoul murdar.
El întinde o mână să o ajute, dar ea îl refuză politicos. Se ridică singură, aruncă jumătate de sticlă de apă pe rană, ridică bicicletă şi pleacă.
În spate, motociclistul rămâne uimit şi bălmăjeşte nişte scuze.
La prima intersecţie aude lângă ea huruitul motorului. Coteşte brusc stânga şi zâmbeşte sadic.
Începe vânătoarea, iar fraierul care poartă casca are senzaţia că el e vânătorul. Fără să-şi dea seama că în câteva ceasuri va sfârşi într-un dormitor de la etajul 1 al unei case vechi, încolăcit printre cearceafuri din mătase bleumarin, că o căprioară dezorientată, în bătaia puştii.

Cronica unui sfârşit

Demult!
Nu foarte demult, într-un training despre alphaleadership, spunea Dan Luca să nu laşi "bucle" deschise. Discuţia era în continuarea celei despre boală numită "victimita". În fine. Ideea e că e bine să închizi toate "buclele".
E bine pentru tine, pentru sufletul tău, pentru sănătatea ta mintală, dar e bine şi pentru binele celorlalţi.
Ştii că, dacă nu închizi "bucla" atunci când trebuie, într-o zi, chiar şi mai târziu, va trebui să te întorci şi să o închizi. Şi o să pierzi timp şi energie şi o să-ţi facă atâta rău, aproape mai rău că atunci când s-a întâmplat. Vei fi nevoit să retrăieşti exact ce s-a întâmplat atunci, ca să poţi găsi capetele, să le uneşti, iar "bucla" să se închidă!
Sunt de fel o fatalistă convinsă! Toate lucrurile se întâmplă cu un scop şi într-o zi îţi vei da seama de ce a fost nevoie să fie aşa şi nu altfel!
Dar la un moment dat se întâmplă un lucru extrem de ciudat, ca un fel de furtună şi cu un scrâşnet fantastic se deschide uşa de la dulapul cu fantome, zăvorâtă de altfel cu zeci de lacăte. Se izbeşte de perete şi tu rămâi prost şi nu înţelegi când şi mai ales de unde dracu' s-au strâns atâtea.
Poate din atâtea fugi? Ştii că, de cele mai multe ori, preferi să fugi, decât să stai acolo şi să-ţi zdreleşti sufletul punând capăt! Şi uite aşa, în ritmul ăsta ţi s-a adunat un dulap de fantome, fiecare fiind o "buclă" neînchisa.

M-am oprit undeva pe drum, dintr-un suiş continuu ce se întâmplă de ceva vreme. M-am oprit acolo unde l-am regăsit pe un el. Un el, nu foarte diferit de un altul, aveam să descopăr mai târziu. Şi într-o zi s-a întâmplat. A devenit un acel altul, incapabil să fie sincer, să-şi asume faptele şi vorbele. Acelaşi el care ieri se arunca cu ochii închişi în vorbe de dor şi zeci de altele, s-a ascuns în spatele unui nerăspuns la telefon şi minciuni pe care am ales să le cred. De ce? Pentru că e greu să accepţi. E greu să rosteşti concluziile unui sfârşit, pentru că astfel îţi asumi acest sfârşit, îl recunoşti în faţa lumii şi e greu să mai renunţi la el.
Sfârşitul între un eu şi un el se întâmplase de mult. Atunci când a încetat să-şi dorească, când telefoanele au început să fie uitate acasă, când locul meu n-a mai fost acolo.
Într-o sâmbătă seacă, la câteva sute de km depărtare, m-a aşteptat cu o privire rece şi cu braţele moi. Şi atunci am simţit că s-a terminat. Dar, aşa cum spuneam, sfârşiturile dor. Iar eu atunci n-am putut să-mi iau în cârcă responsabilitatea plecării. Şi mi-am măcinat gândurile vreo 200 km, într-un rapid, într-o luni dimineaţă, înapoi spre Bucureşti. Ştiu că ploua şi am simţit cu toată fiinţa că s-a sfârşit tot!
Am revenit la locul meu şi m-am întors la ale mele, ignorând bucata de suflet rămasă acolo. Şi de atunci, în fiecare zi am căutat motive să mă convingă să plec, să-mi dea forţa să pot să mă desprind.
Şi mă opresc aici, pentru ca lamentarea mea cu privire la el nu-şi are locul în momentul ăsta din viaţa mea şi nici aici.
Ieri m-am trezit cu dorinţa surdă de a închide "bucla". Pe el. Şi am făcut-o! Sec, în nu foarte multe cuvinte, spunându-i în mare de ce aşa şi nu altfel.
N-a înţeles nimic. Şi nici nu mă obosesc să-i mai explic.
E o decizie radicală, dar aşa ştiu eu să fac lucrurile. Definitiv. Fără porţi lăsate întredeschise, fără urme de speranţă, fără nici un "poate că într-o zi".

Şi-am să mă aşez în dreptul unui zid să arunce cu pietre în mine ceilalţi, care spun că sunt copil şi că oamenii maturi nu reacţionează aşa. Dar am argumente solide şi mă cunosc. Dacă nu aş fi făcut-o acum, definitiv, bucla ar fi rămas deschisă şi într-o zi m-aş fi întors la el, uitând atâta amar, cu gust de fiere. Şi mie îmi face bine să ştiu că am mai scos definitiv din dulap o fantomă, care n-o să-mi mai facă rău niciodată!

Încă o dată, vorbim de casă veche din Matei Voievod, 6. Încă o dată femeia fatală se străduieşte să fie altceva.
Mutăm acţiunea sus, pe terasă, şi mai târziu pe chei.
Ultima gură de ness, scrumiera plină la refuz şi bomboniera ticsită cu amandine. Filtrul ultimei ţigări strivite păstrează un contur perfect, caffe au lait.
Botinele negre, blugii mulaţi pe fundul din ce în ce mai perfect, o eşarfă albastră, geacă din piele şi ochelarii Police.
Femeia fatală iese în stradă.
Zgomotul tocurilor întoarce capete, impactul vizual e devastator.
Sâmbătă la prânz oraşul geme de oameni şi maşini. De-a lungul cheiului, în sus şi-n jos, se tot plimbă de vreo două ore. Căştile+n urechi, ochelarii neclintiţi şi bretonul răvăşit de vânt. Habar n-are ce face sau unde s-ar duce. Ar putea să-l sune. O partidă de sex, în miezul unei sâmbete de Martie ar revigora-o. Dar n-ar trezi-o la viaţă, aşa că ce rost are?
Gata cu încercările să redevină umană, gata cu scormonirile după sentimente. A obosit să fie faţă bună.
Odată şi-odată trebuie să accepte că nu mai este aceeaşi de acum câţiva ani.
Masca şi atitudinea pe care a acceptat să le îmbrace sunt, poate, definitive.
E imposibil să mai crezi că vreodată va mai putea fi altfel decât acum.
A renegat copilul din ea, sufletul a murit, zâmbetul a îngheţat.
Şi n-ai de ce să-i ceri să fie altfel. Pentru că a vrut. A avut milioane de vise, a iubit cu tot sufletul. Şi atât. Oamenii au dat greş de fiecare dată. Poate tocmai pentru că i-a iubit prea mult. Acum i-a rămas un suflet mort, un zâmbet de gheaţă şi o privire seacă.
El de ce încearcă să o schimbe? Vrea să o umanizeze, iar ei nu-i trebuie asta. Ea nici să plângă nu mai ştie. Postura în care se afla e mulţumitoare. Un zâmbet veşnic acolo şi o atitudine ca asta le convine. Ei nu mai pun întrebări de complezenţă, ea nu trebuie să mărturisească. E bine aşa.
În rest, trecutul e ascuns bine într-un dulap, iar amintirile, ce revin când şi când, reprimate repede. Când e mai crâncen, îl sună pe el. Şi azi... s-a îndrăgostit. Tocmai de ea. Sunt atâtea femei care cred în ideea de doi şi el s-a oprit la ea. Ea, care a încetat să mai iubească, să îndrăznească să spere, să viseze sau să vrea.
Nimic nu e al ei. Doar teatrul ăsta, de fiecare zi. În rest nimic.
Şi totuşi, societatea n-o să-i accepte statutul de acum şi n-o să-i permită să rămână aşa.
Iar inima e făcută bucăţi şi tot ce urmează e doar compromis.

Poveste cu uitare

Nu există uitare! Există memorie selectivă, există ignorare, există sertarul cu întuneric, cufărul cu amintiri frumoase, şi dulapul cu fantome. Dar nu există uitare. Şi mă refer doar la lucrurile cu adevărat importante din viaţa ta! Pentru cele mărunte, da, cu siguranţă există şi uitarea. Dar întâmplările, oamenii, lucrurile şi toate cele care-ţi marchează existenţa nu le uiţi niciodată.
Eu nu am uitat primul doi la fizică, primul sărut, prima ţigară. Nici prima dragoste. Şi nici toate cele rele care s-au întâmplat.
N-am uitat primul om pe care l-am iubit cu adevărat şi care murit într-un stupid accident de maşină. Dacă ar fi existat uitare nu aş fi păstrat ascunsă o poză cu noi, din vremurile bune, în care făceam schiţa pentru casă noastră cu magnolii. Undeva, într-un colţ al sufletului meu, ştiu că a fost sufletul meu pereche şi că într-o viaţă următoare îl voi regăsi. Pentru el şi amintirile noastre nu există uitare.
Apoi, mi-am secătuit sufletul într-o iubire în care numai eu am dat şi am sperat prea multe. Apoi a urmat o luptă ce a ţinut ani de zile, în care am ridicat ziduri şi le-am dărâmat doar pentru a le ridica din nou. N-a fost nimeni acolo în nopţile în care am plâns ghemuită într-un colţ, încercând să-mi găsesc drumul, certându-mă că sunt atât de fraieră şi repetându-mi obsedant că sunt un om puternic care poate trece peste. Şi am trecut, dar n-am uitat niciodată. Şi din când în când, mă întorc acolo. Nu ştiu de ce. Dar suferinţa rememorării îmi dă un suflu nou şi îmi revigorează toate puterile.
O prietenie pe care am pierdut-o din prostie. De fapt, nici măcar n-am pierdut-o. A dispărut undeva, şi eu am încetat să o caut. Şi este un om atât de frumos. Cel mai frumos pe care l-am întâlnit în toată viaţa asta de aici. Mă mint că am întâlnit-o cu un scop, pe care după ce şi l-a îndeplinit, a plecat. Dar asta nu am face să uit. Şi aş fi prea ipocrită să nu recunosc că mi se topeşte sufletul de dor când mă gândesc la ea. O chem tăcut în nopţile în care sunt singură şi nu mă vede nimeni plângând, o chem când sunt fericită, pentru că aş vrea să mă vadă şi altfel. Să se bucure de zâmbetele mele, aşa cum mi-a şters lacrimile. Dar ea a ales să plece, iar eu simt că nu mai pot face nimic să o aduc înapoi. Visez uneori că merg pe un câmp ars de soare, cu tălpile goale, şi nu mă doare nimic. Pentru că la sfârşitul drumului am s-o găsesc, aşa cum o ştiu. Cu ochii turbaţi, cu zâmbetul sincer şi cu mâinile calde!
Unde eşti? Unde te-ai ascuns de lume şi de mine? Îmi simţi vreodată disperarea cu care te chem înapoi? Ai vrea să te întorci? Ţi-ai dori să am curajul să întorc lumea pe dos, doar ca să te găsesc? Mara, unde eşti? În ce eşarfa ai înfăşurat prietenia noastră? Şi de ce nu te găsesc într-un oraş atât de mic, în care regăsesc toţi oamenii pe care nu mi-i doresc?
Nu există să uiţi. Mâine aş vrea să găsesc omul care-mi poate spune sincer şi deschis că există. De ce spune că există? Ce a uitat? Şi atunci o să-mi povestească exact ce a uitat. Am să tac, am să-i zâmbesc şi am să-l las să se gândească încă o dată. Cum poţi să spui că ai uitat, când de fapt îţi aminteşti exact ce-ai uitat?!
Din când în când, ies fantome din dulap cu care sunt nevoită să duc un război crâncen.
Nu am uitat nici de unii dintre ei care au plecat râzând la braţul unei alte femei. Nici de vremea când zidurile au atins apogeul şi l-am făcut pe un alt el să plângă pe scările din faţa blocului meu.
Nici florile pe care mi le-a adus în fiecare zi, până când, în ultima seară, i-am lăsat buchetul pe bancheta din spate şi am coborât în mijlocul străzii. Fără să-i zic nimic.
Pe el crezusem că l-am uitat. Sau cel puţin că l-am închis bine în sertarul cu aduceri aminte. Şi iată, ca după atâţia ani, am retrăit, cu o intensitate şi mai mare, tot ce-am simţit demult. Şi dintr-o dată, a plecat. Fără nici o explicaţie care să mă facă să înţeleg. Doar vorbe pe care i le spusesem şi eu înainte, dar pe care le-a negat mereu. Până într-o zi, când m-a aşezat lipită de un zid şi tocmai ca un jongler priceput, a început să arunce cuţite. Cel mai aprig dintre ele m-a ţintuit în suflet. Şi a rămas acolo.
M-am adunat repede, m-am remontat şi am luat-o de la capăt. Cu resemnări, cu întrebări fără răspuns, cu "ce-ar fi fost dacă-uri". Din când în când, când fac o mişcare necontrolată simt cuţitul din inimă. Şi poate mai plâng un pic şi poate îmi pare rău, dar o iau ca atare. Pentru că nu mai am ce face. El s-a închis în colţul lui şi pentru mine nu mai e loc. Dar nu l-am uitat niciodată.
Şi astea nu sunt toate lucrurile pe care nu le-am uitat. Dar nu am aici nici spaţiul şi nici puterea de a deschide toate uşile şi sertarele sufletului încărcat cu de toate.
În fiecare zi întâlnesc şi pierd oameni frumoşi. De unii îmi pare rău, de alţii mă bucur că i-am cunoscut şi adun doar ce am învăţat de la ei.
Dar nu există să uiţi.
Nu am uitat momentul în care mi-am reîntâlnit prietena de o viaţă, după câţiva ani în care pierdusem orice legătură. Şi n-am uitat, de-atunci, să-i spun de câte ori am ocazia, cât o iubesc şi ce mult înseamnă, pentru mine, prietenia unui om aşa frumos.
Mă întreb uneori dacă ar fi fost mai bine să uit toate de mai sus şi multe altele. Poate nu aş fi suferit atât. Dar atunci, cu siguranţă, n-aş mai fi fost eu cea de azi. Fiecare neuitare îşi are locul ei în bucata mea de suflet şi mă ajută fiecare altfel. Toate neuitările la un loc mă ajută să fiu sinceră, chiar şi atunci când sunt singură, în colţul meu de întuneric.
Rememorarea asta o să-mi mai aducă o mustrare că sunt prea sinceră şi prea deschisă şi că permit prea uşor oamenilor să vadă dincolo de ziduri. Dar nu ştiu să fiu altfel. Sunt un om care simte cu toată fiinţa, sau nu simte deloc. Iar din când în când îmi vine să mai scot două cărămizi din zid şi să le permit curioşilor să privească sufletul aşa cum e el, cu toate neuitările ce zac în el.
Tu ce ai uitat?

Sfârşiri

Din sufletul din nori de praf rămase doar o pulbere de stele.
Dintr-o suflare grea de plumb, muri un fluture, în grabă. Şi când întoarse faţa către el nu mai simţi nici un regret. Nici dor, nici părere de rău, nici măcar un strop de îndoială. Dar el se înălţă pe vârfuri şi rupse o stea din noianul ei de aduceri aminte. I-o aşeză în păr, iar ea căpăta o strălucire străvezie! Îi spuse că o iubeşte. Ochii, de verde turbat, fac notă discordantă cu tot ce e în rest. Seci şi goi, de parcă toată suflarea s-ar fi scurs şi n-a mai lăsat nici o urmă de viaţă. Ea se uita sec, în altă parte, ca şi cum nici nu l-ar fi simţit în preajmă, darămite să-l fi văzut.
Şi în zadar el alese cea mai frumoasă dintre stele şi se juca în părul ei, cum n-o mai făcuse înainte.
Un altul, la capătul străzii, o privea lung, c-un dor nemărginit în gene. Într-o clipire, se smulse din strânsoarea celui ce spunea că o iubeşte şi alergă spre celălalt.
Şi nu mai simţea nici o bătaie de aripă, nici gustul dulce al polenului de-odinioară. Nimic nu-i mai aducea aminte de fluturele care fusese odată. Simţea un suflet sec şi un vânt rece străbătându-i toate măruntaiele.
Iar celălalt nu avea nimic în comun cu prinţul din poveşti. Şi nici ea nu mai era o Ileană Cosânzeană. Rochia din borangic alb, lungă până la pământ, se rupse de mult, dar nici el nu ţinea în mâna vreo stea.
Mergeau agale, pe străzi înguste, aproape ca doi străini. Din când în când se luau în braţe, sau se pupau, timid.
Între ei, ziduri peste ziduri, zidite peste alte ziduri şi doar undeva dedesubt, bine ascunse, zvâcnesc sufletele sângerânde.
Ea nu e aproape nimic din lista lui lungă cu trăsături necesare şi nici el nu pare rupt din visele ei. Dar poate e mai bine aşa.
Şi nu-i construieşte nici vise, nici speranţe, nici poveşti care nu se sfârşesc niciodată. Singurul sentiment pe care i-l induce e doar o siguranţă. Şi nu o siguranţă că va fi şi mâine, ci doar că sufletul ei e în siguranţă. Pare că nici nu va încerca vreodată să dărâme zidurile de peste ziduri pentru a ajunge la suflet. Şi într-un fel e mai bine aşa!
Ce sentiment are el lângă ea? Nu ştie şi nici nu ţine cu tot dinadinsul să afle! Ştie doar că îi e indiferent dacă e ea, sau alta! I-a spus-o el, într-o doară, cândva!
Şi-n timp ce se plimba, într-o seară cumva rece, de vară, un fluture i se aşează pe umăr. Întoarce capul şi-n capătul străzii îl vede pe el, care i-a frânt aripile şi-a preschimbat-o din fluture în om.
În colţurile ochilor se întrezăresc doar riduri şi câteva lacrimi, seci şi ele. Nici o sclipire, nici o culoare, nici o bătaie de aripi. Doar un gând, în care îl roagă să redevină acel el de mai-nainte, un străin pe care nu l-a întâlnit niciodată, pe care nu l-a iubit în nici un fel! Vrea doar să plece din cufărul ei cu oameni frumoşi!
Şi e la îndemâna celuilalt, cumva străin de ea, să-i redea măcar o bucată din sclipirea de ieri.
Asta doar dacă mâine nu se va fi transformat şi el într-un simplu ucigaş de fluturi.

"Fulgii de cenușă pluteau în aerul fierbinte ca într-o scenă tăcută de balet lent și mortal. Își aminteau că au fost odată aripi. Aripi colorate și fine, atât de fine încât îți era milă să le atingi, să le strici puful acela creat de îngeri. Aripi ce nu demult inspirau lumină, gingășie și puritate. Dar nimic din toate acestea nu a contat. Au fost distruse într-o singură clipă de limba de flăcări scuipată cu un simplu gest de arma nemiloasă a ucigașului de fluturi."

Poveste din bucăţi

Ciudat cum se înghesuie oamenii să se adăpostească de ploaie. Care la metrou, care în maşini, care în taxiuri, pe care cu greu şi le permit din bugetele lor de corporatişti.
Eu, în schimb, nu suport înghesuiala de la metrou atunci când plouă. Miroase a descompunere. Şi pentru că bascheţii roşii rezistă eroic în maşina de spălat, o iau pe jos către casă. Pipera - Aurel Vlaicu - Herăstrău - Victoriei - Ştefan Cel Mare - Iancului.
Băltoace peste tot. Şi cum n-am stare, le ating pe toate cu vârful baschetului stâng. La fieşcare atingere, o frântură de amintire se conturează din stropi de apă.
Prima ţigară, primul 2 la fizică. Un telefon în miezul nopţii, ani pierduţi te miri pe unde şi cu oricine. Ani întregi de doliu şi plâns.
O frântură dintr-un weekend întreg. Eu şi un el, înghesuiţi într-un fotoliu prea mic pentru doi. Ne ţinem în braţe, şi plângem că doi proşti. El îmi citeşte mail-urile de la ea, mie îmi e prea greu să-i vorbesc despre el.
O sticlă de votcka ascunsă în cuptorul aragazului. O petrecere în pijamale, ca-ntre fete. Sute de nopţi pierdute în cluburi şi prin cafenele. Tot ca între fete.
Un apartament mare şi prea gol, în berceni. Al lui. Garsoniera mea înghesuită. Noi şi cafea, din ceşti desenate cu ursuleţi.
Alte mii de ţigări fumate cu tine. Mă întreb ce ne spuneam zile întregi şi nu ne plictiseam. Şi-acum, de parcă aş fi murit, nu vrei să mai ştii de mine.
Un buchet mare, de gladiole albe, aruncat în fiecare an, la început de noiembrie, pe acelaşi mormânt.
Şi aproape am ajuns.
Dintre toate amestecate, îmi rămâne imaginea ta. Mână caldă, despre care am vorbit de atâtea ori, culoarea turbată a ochilor, nici căprui, nici verzi, cea mai frumoasă prietenie din toate timpurile şi mirosul dulceag de Moschino. Mi-au rămas toate, numai tu ai plecat.
Tot tu mi-ai spus că e bărbatul perfect. Ne-am amuzat teribil, ani în şir pe tema asta, mai ales când îmi spuneai cum o să arăt la bătrâneţe, lângă el, într-un balansoar la Moeciu.
Ajung acasă udă până la piele, c-un zâmbet tâmp pe faţă. Mă aşez pe scaunul alb, din faţa biroului. Carnival of Rust rămâne melodia de suflet, din toate timpurile. E a lui, e despre noi, e cu noi.
Arunc bascheţii roşii într-un colţ de balcon, şi hainele, una câte unsă, în maşina de spălat.
Mă aşez din nou în faţa monitorului şi încep să-ţi scriu un mail. O să rămână, probabil, în draft, lângă celelalte pe care nu ţi le-am trimis.
Pe el l-am mai văzut de câteva ori la metrou. Pe tine niciodată...

Gânduri aiurea

- Ţipă!
- Da' vreau să râd!
- Zi ceva despre noi!
- Bătăi din aripi.
- Altceva.
- Fluturi morţi?!
- Eşti dusă!
- Mi-e dor!
- De mine?
- Uite, magnolii.
- Unde mă?
- Mi-e dor de el...
- Ah, nici nu ştiam că au înflorit!
- De ieri nu l-am văzut.
- Eu sunt aici!
- Tu nu eşti niciodată aici.
- Ce simpatic e copilul ăla.
- Ce bascheţi verzi ai!
- Sunt fericit!
- Aş bea un mojito cu multă gheaţă, şi o limonadă de ananas.
- Hai să mai încercăm o dată!
- Tu ce bei?
- Vine şi Matei?
- Mi-am cumpărat o carte, despre iubire.
- Tu mă mai iubeşti?
- De ce întrebi?
- Caut contextul în care să-ţi spun că şi eu te iubesc.
- Ai mai numărat stele?
- Ce ochi verzi, şi turbaţi ai!
- Ai o şuviţă rebelă pe frunte.
- Mă săruţi?
- Închide ochii şi visează!
- El unde e?
- Nicăieri. Departe. Habar n-am!
- Îl iubeşti?
- Mi-e dor de el.
- Mai vine?
- Nu cred.
- Unde suntem?
- În spate la Cărturăreşti.
- Uite luna!
- Câtă lume e aici!
- Zâmbeşte, iubire!
- Vrei să ne plimbăm cu bicicleta?
- E plin parcul de tei înfloriţi!
- Zi ceva deştept!
- Tu!
- Unde-i fărâma mea de suflet?
- De Dan ce mai ştii?
- Plouă!
- Mai bine mâine!
- Îmi reciţi ceva din Baudelaire?
- Te iubesc!
- Care-i diferenţa dintre veşnicie şi-o zi?
- Secunda!
- Şi sufletul meu unde e?
- Visează mă!
- Visele-s pentru proşti, iar veşnicia pentru muribunzi!

Şi ieşim râzând în stradă, mergând fără să ne atingem, în jos, pe Arthur Verona! Până în Pitar Moş.
Aici mă opresc şi-i mărturisesc că nu am cum să-l mai iubesc!
Sufletul cretin, de care nu mai ştiu nimic, n-a învăţat să nu se mai vândă pe nimic!

Într-un fel, altfel

Mi-am agăţat sufletul în pioneze, pe un perete înalt, în văzul tuturor, singură, de bună voie. Pentru cea mai frumoasă întâmplare din ultimii trei ani. Întâmplarea de a ne fi reîntâlnit. Nici nu mai contează unde şi cum. Amândoi în acelaşi loc, friendly şi tăcut. Patru ore dintr-o noapte, vorbite încontinuu. Mi-era dor să te regăsesc, să mă asculţi, să-ţi spun. Toate în cel mai prietenos mod cu putinţă. Poate una dintre cele mai frumoase prietenii, care ţinea de vreo opt ani.
Până m-am abandonat cu totul în braţele tale. Am uitat de mine, de toate ipotezele pe care le-aş fi gândit mai înainte şi de toate zidurile ridicate în atâţia ani. Parcă nimic n-a fost niciodată mai frumos ca atunci.
Şi-apoi ibricul sfârâind pe aragaz şi cafeaua aşteptând în două căni pe masă. Şi nu mai eram cu gândul nicăieri. Erai doar tu în tot din jur. Şi-o strângere în braţe cum nu-mi imaginam că poate fi vreodată.
Te-am iubit demult, cu sufletul de copil de atunci. Şi cu toată sinceritatea pe care o aveam. Dar ai ales să pleci, sec, trăgând după tine o uşă grea, din pal. Şi n-ai văzut niciodată cum am plâns şi-n câte miliarde de bucăţi s-a sfărâmat sufletul de dorul tău.
După aproape un deceniu, cumva, de undeva, te-ai întors. M-ai regăsit aceeaşi, dar nu te mai iubesc. Şi dacă nu te mai iubesc, înseamnă că de fapt nu mai sunt aceeaşi, nu?! Am crescut, m-am maturizat, am suferit, am râs şi am iubit, în tot timpul ăsta.
Nici rece şi egoistă n-am vrut să fiu, deşi poate ar fi fost mai bine. Nu ştiu şi nici nu vreau să mă întreb cum ar fi fost sau cum e mai bine! Le iau pe toate, aşa cum vin, o zi după alta. Nu te întreb nici dacă stai, nici dacă o să pleci, nici ce vrei, nici ce poţi să-mi dai.
Eu rămân aici, cu acelaşi zâmbet şi aceeaşi sclipire în ochi cu care m-ai regăsit. Şi am momente în care aş vrea să plec. Nu întreba de ce. Pur şi simplu. Dar mă trezesc şi-mi dau seama că fuga mea ar însemna doar că mi-am făcut vise despre ce ar urma şi de teamă că nu s-ar împlini, aş alege să plec. Iar eu nu mi-am făcut nici un plan, nici un vis, nimic. Te iau aşa cum eşti, cu braţele deschise.
Ţi-am spus-o de atâtea ori. Am să rămân atâta timp cât vrei să rămân. Atâta timp cât o să simt şi o să-mi confirmi că vrei să fiu aici.
Dar poate că totuşi într-o zi am să plec. Atunci când o să te simt rece şi tăcut, când n-o să te mai gândeşti la mine, când o să mă săruţi doar pentru că trebuie s-o faci. Când am să citesc unul dintre mesajele din inbox şi-am să ştiu că nu mai am nimic din ceea ce-ţi doreşti.
Şi toate de mai sus sunt doar ale mele. Nici o interpretare, nici o concluzie, nimic subtil.
Între timp îmi sună obsedant în minte o întrebare, pusă de tine într-o discuţie. "Dar viaţa mea? Viaţa mea unde e?"
Şi încă ceva.
Pe un colţ de bibliotecă ţi-am lăsat o bucată mică de suflet, în prima dimineaţă când am plecat. Apoi ţi-am mai dat una, într-o altă duminică, înainte să pleci. Ieri nu ţi-am mai dat nimic, dar ţi-ai luat singur. Să ai grijă de bucata mea de suflet, cum ai făcut-o până mai devreme. Şi când o să simţi că nu-ţi mai trebuie te rog să mi-o dai înapoi. Într-o eşarfă de mătase, într-un buzunar, dintre palme, sau aşa, ca atare. Numai să mi-o dai. Şi dacă se poate întreaga. Mi-am pierdut nervii şi toată răbdarea să mai fac puzzle-uri din bucăţi de suflet aruncate la întâmplare.

Un fel de astenie. Altfel

Dintr-o sete nebună de culoare, m-am chinuit să visez curcubee.
Dintr-o sete disperată de cunoaştere, mi-am cumpărat cărţi.
Dintr-o sete covârşitoare de dragoste, te-am cunoscut pe tine.
M-agăţ în fiecare zi de orice fărâmă de speranţă, pe care cu greu o mai găsesc într-un colţ din mine. Zace în mine o ambiţie, ce devine prostească, de a crede că o să fie bine. Că fericire există undeva şi într-o zi o să ajungă şi la mine; că pot să râd fără motiv; că happy-endul nu e doar un sfârşit de poveste!
Fantome din dulap, vise neîmplinite şi dureri de-atunci îmi umbresc toate speranţele de-acum şi mă împiedică să visez curcubee. Azi-noapte am visat ruine. Parcă tu ai săpat până ai dat de ele şi m-ai chemat pe mine să le văd. Şi ca o nătângă ce sunt, în loc să mă minunez de tot ce era acolo şi că ai fost în stare să le descoperi, m-am apucat să sap cu mâinile goale în pământ. Căutam bucăţi pe care să le lipesc şi să reconstruiesc tot ce fusese acolo demult! Dar tu ai încercat să mă opreşti, spunându-mi că niciodată ruinele nu vor mai fi întregi. Şi mai mult, niciodată n-am să pot reconstrui de una singură. E nevoie de oamenii de-atunci. Doar ei ştiu cum au fost aşezate bucăţile. Iar eu parcă nici nu mai ştiam să aud. Şi-am tot căutat, până am reconstruit o bucată de frescă. Şi tocmai când să mă apuc de pictat, a început să plouă. Şi de atâta ploaie, într-o clipă n-a mai rămas nimic. Şi-am început să plâng. Şi m-am trezit. Şi erai tu aici, într-un colţ, tăcut şi rece, aşa cum ai fost dintotdeauna.
Şi-am întins braţele să te cuprind, dar te-ai făcut că nu mă vezi. Cu ochii mari, plini de lacrimi, am încercat să-ţi spun fără cuvinte, că am să plec. Că într-o zi ai să te trezeşti din ignoranţa ta şi n-ai să mă mai găseşti aici. Întocmai ca Ana lui Chirilă! În continuare eşti rece şi indiferent.
Mi-e frică să plec. Nu vreau să se termine aici şi acum. Cel puţin, nu aşa. Înainte să plec vreau să ştiu că am luptat pentru tine. Dar lupta asta n-am cum s-o câştig de una singură. Iar tu pari că nici nu vrei să fim pe-acelaşi câmp de luptă.
Mă simt ca într-o sală de spectacol, a unui teatru mic, de comedie. Tu eşti unicul spectator, iar eu amărâtul de actor care se maimuţăreşte pe scenă, încercând să-ţi smulgă o reacţie. Dar faţa ţi-e împietrită, mâinile ţepene pe spătarul scaunului şi nici pupila nu ţi se dilată. Iar când va cădea cortina eu am să plec plângând în culise, dezamăgită că cel din urmă spectator rămâne imun la sinceritatea şi dăruirea cu care îmi joc rolul.
Şi ştiu care e pasul firesc şi cel mai corect. Să mai cer ridicarea cortinei o singură dată, să fac o plecăciune până la pământ în faţa ta şi să aştept din nou coborârea catifelei grele, ce-mi va acoperi faţa arsă de lacrimi şi înnegrită de cearcăne.
Dar mi-e atât de greu să folosesc cuvinte! Pentru că n-am să le mai pot întoarce niciodată, odată spuse. O privire am să o pot reinterpreta întotdeauna, dar un cuvânt? Cum să te mint că nu l-am spus? N-am ştiut să mă folosesc niciodată de vorbe să-mi iau rămas bun. Oamenii care nu mai sunt aici n-am aflat niciodată câte aveam să le spun. Poate de-asta le vorbesc noaptea, când se sting toate luminile în oraş, poate de-asta le scriu din când în când, aici pe blog. Şi tot de-asta vorbesc de patru ani cu o cruce din marmură albă şi niciodată nu-mi găsesc cuvintele să-mi iau rămas bun. Port în mine un soi de vinovăţie că el s-a dus şi eu încă mai sunt aici. Dar asta-i altă poveste.
Momentan, te rog pe tine doar, să nu devii un om căruia nu ştiu să-i zic un rămas bun. Nu fugi doar dintr-o dorinţă de a nu părea slab şi nu mă lăsa să mă târăsc încercând să-ţi smulg un zâmbet!
Sau dacă vrei, mai bine spune-mi tu toate câte sunt. Cuvintele tale ultime am să le accept mai uşor. Am să ştiu ce să fac cu ele: o vreme am să plâng cu ele în timpane, apoi am să le aşez în sertarul cu vorbe uitate.
Iar pe tine... pe tine am să te aşez în cufărul cu oameni frumoşi şi-atât de dragi sufletului meu!

Poveste cu suflet...de azi

Cine a zis că sufletul moare? Eu. Şi încă de atâtea ori. Dar moartea sufletului meu nu e aceeaşi cu orice altă moarte fizică.
Azi, undeva printre rândurile unui mail, am găsit sufletul îngenuncheat de-atâta amar. Nu mai ştie să respire şi mai ales a uitat cum să iubească. Aş vrea să-i pun în braţe un clişeu, că totul o să fie bine, dar ne ştim de prea mult timp ca să-i zic vorbe de umplutură.
Învaţă-l să creadă, să spere, să viseze. Nu-i pune oprelişti şi lasă-l să zâmbească. Şi pe mine odată cu el. Dă-ne paloarea rozalie a vieţii. Pune în toţi porii fericire. Sau pune-o în suflet că o expirăm noi. Nu fugi. Ai rabdare cu mine. Acceptă-mi nebuniile şi zâmbetele. Nu fugi nici când râd, nici când în miezul nopţii se rostogolesc lacrimi pe obraji. Noi vrem să credem că poate fi şi bine. Ştii cum să faci asta? Noi nu. Noi ştiam doar să iubim, dar am uitat. Fii acolo să prinzi zâmbetul din cremenea dimineţii şi mâna ce ţi se plimbă prin păr. Umanizează-mă. Dă-mi suflarea cu care păpuşarul pune licărirea în ochii păpuşii şi cu care meşterul transformă lutul în diamant.
Ştii de când n-am mai zâmbit? Cum să-i spun sufletului că fericirea o să vină, când nu ştiu dacă tu, sau oricine, o poate aduce. Cum să-i pot spune că fericirea ţine o veşnicie, când el ştie că moare întotdeauna a treia zi? Îmi pare rău că nu poate să moară.
Mă aşez şi eu printre rândurile mailului şi ne plângem împreună veşnicia. Şi undeva, la celălalt capăt al lumii, într-o altă viaţă, e steaua noastră, în care credem de mici. Dar până acolo mai e mult, drumul greu şi lucrurile complicate. Viaţa de aici eşti tu şi restul. Şi nici unii n-aveţi răbdare cu noi.
Iar eu, în goana mea, mă ridic dintre litere, m-amestec în viaţă şi las sufletul plângând, undeva într-un inbox prăfuit.

De marti...

Oamenii vor in continuare sa citeasca povesti picante, frustrari si neajunsuri. Dar niciunul nu e in stare sa le asculte cand ma au in fata.
E adevarat ca blogul s-a nascut dintr-o frustrare hidoasa si o dorinta tampita de a spune la toata lumea ce vreau, de ce, si mai ales cum sa fie. Intre timp am renuntat la ideea asta, pentru ca, nu o data, am surprins oamenii din jur traindu-mi visele. Si mai frustrant decat faptul ca nu le poti implini tu e sa vezi ca le-ai dat altora idei la care nu s-ar fi gandit intr-o suta de ani.
Da stiu, sunt egoista. Nasol. Da' aia e. Si nu multumesc, n-am sa scriu la comanda. Ma doare in varful alb al baschetului rosu ca am scazut in ZeList.
Ideea e suficient de simpla, dar avand in vedere ca sunt destule capete seci, am sa o expun si aici. Am renuntat sa mai traiesc prin altii si pentru altii. Pentru ca mie imi traiesc altii viata si e al dracului de urat.
Dar poate nu asta e motivul principal pentru care in locul postarilor lungi si lacrimogene apar aruncate trei randuri razlete si un videoclip deprimant. Poate ca oamenii de piatra nu stiu sa scrie. Nu au ce,sau nu simt sa impartaseasca totul. Nu m-am obisnuit cu mine in pozitia ingrata de "om fara suflet". Dar rezulatele sunt pe zi ce trece tot mai motivante ca continui ascensiunea spre indiferenta absoluta.
Asa ca draga cititorule, care intri aici sa ma intrebi cum ma simt, de ce sunt trista, sau deprimata, sau sa-mi spui ca viata e frumoasa sau ca nimeni nu merita sa plangi, te rog sa pleci. Fa-ti un brain-wash si uita de site-ul asta. Sau sterge-l din bookmark. Sau din blog-roll. Sau vezi ca sus, in dreapta, ai un "x". Fa click pe el.
Si nu, nu m-a suparat nimeni in mod deosebit. Nu s-a intamplat nici un eveniment care sa-mi provoace starea asta. Sunt aceeasi eu, doar ca...altfel.

Poveste din mine

Sa cazi, sa incepi de la 0, sa te ridici, sa recladesti sau sa torni fundatii pentru constructii noi.
Tin in palme miliarde de piese de puzzle si nu stiu ce sa fac din ele.Bucati de suflet, de creieri si dorinte stau sa cada printre degete. Si eu nu mai stiu ce sa fac din ele!
Cum se construieste sufletul? Dar iubirea? Si lacrima? Dar viata? Ce se face cu ea? Unde sa ma ascund cand imi vine sa plang? Nicaieri. Ma inchid in mine.
Am avut grija ca intr-un cincinal sa nu ramana nimic din mine si din tot ce e al meu.
Stii cum arata o cladire in mijlocul unei implozii? Prima data se sfarma grinzile si cad peretii. Apoi se sfarma geamurile, si abia apoi se prabusesc zidurile exterioare. Ei bine, imagineaza-ti ca eu sunt rezultatul unei implozii nereusite.La interior totul e facut scrum si pulbere. N-a ramas nimic nesfarmat, neciobit, neatins de nimicire.
La exterior, insa, ici si colo cate o ferestruica ciobita. In rest nimic nu tradeaza dezastrul din interior.
In decursul acelorasi ani, despre care vorbeam mai devreme, in care am reusit sa distrug si ultima bucata din mine, in loc sa invat ce sa fac din toate piesele de puzzle, am invatat sa construiesc masti.Si mai mult, am invatat sa le port.Si zilnic le asortez cromatic si le port cu nonsalanta.
As putea sa numar pe degetele unei jumatati de maini oamenii care mai stiu cum arat fara vreo masca, si care vad haosul din interior.
In momentele de ratacire din diminetile in care colturile gurii refuza sa se mai prinda in pioneze, schitand o umbra de zambet, si cand din ochii seci si ciudati tasnesc lacrimi, atunci refuz sa mai depun vreun efort si ies pe strada exact asa, fara nici o masca. Si atunci se dezlantuie iadul!
Pentru ca n-am aratat ca pot sa fiu si jos, pentru ca nimeni n-a stiut ca pot sa plang! Si-n zilele ca astea le arat. Involuntar. Si poate ca lor le-a mai ramas o urma de umanitate, si chiar le pasa. Sau sunt doar curiosi, si motivul pentru care plang ar oferi subiecte de cafea, multe dimineti de-acum inainte. Si eu sunt obosita, si nu mai am nervi sa strig si sa-i fac sa inteleaga ca eu asa sunt! Si-n plus nimeni n-ar avea rabdare sa asculte.
Si-n alte dimineti, in care nu mai stiu ce vrea umanitatea de la mine imi pun toate mastile, amestecate. Rezultatul e un Turn Babel care, nu stiu de ce, ii fascineaza pe prea multi!
Si se intampla des sa ma intrebe cate unul " Ma, tu nu esti om?"
O vreme am raspuns ca am incetat de mult sa mai fiu umana.
Azi pot sa recunosc ca nu mai pot sa fiu, si nici macar in lacrimi rare nu mai gasesc farama de om de-acum ceva ani!