"Mai poti?"

Ma intreba Mihai,prietenul ala care o sa publice cartea mea,post mortem.V-am mai spus,ii las toate "scrierile" lui.
Ziceam ca ma intreba ceva.
Ce fac?
I-am raspuns aproape sec:
"Ce am facut intotdeauna!Sufar"
"Dupa cine?"
"Dupa unu'..."
"E bine ca mai poti!"
"Da,ma!Sa stii.Ma tot gandesc de unde mai pot!De unde atata putere sa ma mai indragostesc,sa am incredere in oameni"
"O sa vezi ca la un moment dat n-o sa mai poti.Si abia atunci o sa fie trist!"
"Sper sa nu ajung pana acolo..."
Asta e o bucata dn dialogul meu cu el.
De fiecare data discutiile cu el imi dau de gandit.Sunt profunde si pline de subintelesuri.
Si-acum stau si ma gandesc.
O sa ajung vreodata sa nu mai pot simti?O sa-mi pierd vreodata curajul?O sa incetez sa visez si sa ma indragostesc?Sa ma atasez de oameni?
Fericirea nu e prea departe.Asa-mi place sa cred.
Desi sufletul mi-a murit,ma amagesc ca pot sa simt.
Dar cum se face asta fara suflet?Se simte cu constiinta?Cu mainile?Cu mirosul?Cu ce o sa mai simt?
"La ce te gandesti?"
"La nemurirea sufletului!"
"Si?E nemuritor?"
"Ei pe dracu'!Moare primul"-si-un zambet amar mi se asterne pe fata.
Zambeste si crede ca glumesc.
Da,da!Am mai zis..."Detin cu atata maiestrie arta disimularii incat v-am facut pe toti sa credeti ca sunt fericita!"
Si-am reusit si de data asta.
"Vreau sa fiu singura!"
"Vreau si eu sa fiu ca tine!Sa nu sufar,sa nu plang!Sa nu mai simt si sa nu ma mai afecteze nimic."
"Ai grija ce-ti doresti ca ti se poate indeplini!"
"Si crede-ma,e crancen sa nu mai simti.E urat sa fii asa de piatra.Eu imi doresc sa plang,si nu pot!"
Si iaca-ta!Sunt singura,nu mai pot sa plang si sufletul a murit...
Si da!E trist...