Viaţă şi blestem

Capitolul 6

- E tare frumos aici la tine. Îmi place!
-"E frumos, e prea frumos la tine în suflet/ E frumos, e prea frumos la tine-n gând/ Dar nu se ştie, nu se ştie până când" O ştii? E melodia lui Nicu Alifantis.

Eduard, aşezat pe scaunul din faţa biroului zâmbeşte.
- Doamne, Andreea. Eşti exact cum mi-am imaginat. Deşi nu ne-am cunoscut practic niciodată. Mereu mi-am închipui că eşti o fire rebelă ce nu se va lăsa îngenuncheată niciodată ideilor tatei.
- Sincer? Nu prea înţeleg o iotă din ce-mi zici.
- Ştii de când îmi doresc să stăm amândoi, singuri? Să te cunosc, să-mi spui ce-ţi place, ce vise ai, ce-ţi doreşti de la viaţă?
- Ei, uite că acum avem ocazia asta.
- Da, poate un pic cam târziu.
- Târziu? Unde ai învăţat tu cuvântul ăsta? Nu există târziu. Tu nu ai învăţat asta până acum? Şi eu care credeam că dacă eşti mai mare le ştii pe toate.
- Eh, te-ai înşelat. Şi să ştii că eu chiar vreau să vorbesc serios cu tine.
Andreea se aşează turceşte în mijlocul patului şi strânge în braţe o pernă mare, îmbrăcată în mătase, de culoarea vişinei putrede.
- Hai, bătrâne, spune. Cum ţi-ai imaginat că sunt? Te ascult.
- Păi mi-am imaginat că eşti... exact aşa cum eşti. Cum îţi spuneam şi mai devreme. Nonconformistă, veselă, visătoare, care are o doză de nebunie suficient de mare încât să nu... înnebunească. Înţelegi ceva?
- Da, da. Hai mai zi-mi că-mi place.
- Păi... ce să mai zic. Ştii cât de mult le-am vorbit colegilor mei despre tine? Şi cu cât le povesteam mai mult îmi dădeam seama că eu de fapt nu ştiu mai nimic despre tine. Inventam poveşti despre tine.
- Da? Poveşti cu prinţi şi prinţese, în care eu eram prinţesă?
- Mda, uite că prinţesă nu te-am văzut niciodată. Însă le povesteam că îţi place să stai singură, că scrii foarte frumos şi că asculţi Nicu Alifantis. Nu ştiu de ce dar aşa îmi închipuiam că eşti. Şi acum mi-am dat seama că, cel puţin în privinţa lui Alifantis nu m-am înşelat.
Andreea se ridică dintre perne fără să spună un cuvânt, ia din bibliotecă un caiet gros, cu file îngălbenite de timp şi coperţi maro, din piele, legate cu două fâşii subţiri de piele roşie.
- Eh, nu te-ai înşelat deloc. Sunt exact aşa cum le-ai spus colegilor tăi. Dacă mă vor cunoaşte vreodată nu-şi vor da seama că tu de fapt habar n-aveai despre mine când le-ai povestit toate astea.
- Ce e asta? - zise Eduard răsfoind la întâmplare caietul pe care i-l întinsese Andreea
- Păi nu ţi-am zis că nu te-ai înşelat? Chiar mă cunoşti. Uite, aici am adunat tot ce-am scris în ultimii ani. Adică, de fapt, tot ce-am scris până acum.
- Da? Doamne, nu-mi vine să cred. Tu chiar eşti cum mi-am imaginat.
- Şi să ştii că-mi place şi singurătatea, dar e un subiect pe care nu aş vrea să-l dezvolt acum.
- Bine, înţeleg. Oricum avem tot timpul să vorbim despre toate. Nu?
- Exact.
- Ia spune-mi acum, e rândul tău. Cum ţi-ai închipuit că sunt?
- Exact aşa cum eşti. Şi n-a fost nevoie să-mi închipui, pentru că eu întotdeauna te-am cunoscut.
- Cum aşa?
- Ştii, Eduard, eu am moştenit unul dintre cele mai minunate daruri ale mamei: pot cunoaşte oamenii după privire şi zâmbet. N-ai fost niciodată un mister pentru mine.
- Nu m-ai judecat niciodată?
- Pentru?
- Pentru că nu am fost niciodată suficient de apropiat de tine, pentru că n-am stat niciodată de vorbă, pentru că nu te-am mângâiat niciodată pe creştet, aşa cum fac acum?
Eduard deja se mutase pe pat şi Andreea se cuibărise cu capul în poala lui, iar ele i se juca în pletele blonde.
- Nu. Niciodată. Am ştiu întotdeauna că răceala asta dintre noi este impusă de stimabilul domn Vladinovici.
- Adică tata.
- Tată poate pentru tine. Dar să nu deschidem subiectul.
- Aşa, continuăm. De ce impusă de el?
- Da. Pentru că femeile pentru el sunt nişte fiinţe inferioare, menite să fie casnice şi mame. Atât. Ori o prietenie sau o legătură mai apropiată între noi i-ar fi subminat lui autoritatea. Dar uite că nici de data asta nu a fost cum vrea el.
Eduard tăcea şi mângâia în continuare creştetul Andreei.
- Auzi? Hai să mergem! -şi Andreea se ridică brusc din braţele lui.
- Unde? La ora asta? E aproape 7.
- Şi? Ai ora de intrat în casă? Hai să-ţi arăt ce fac eu de obicei şi de ce îmi place să fiu singură.
Parcul era de acum pustiu şi doar câţiva oameni se mai încumetau să străbată aleile întunecate ale parcului.
- Vată de zahăr?
- Da.
- Ne dăm în leagăne?
- Ar fi frumos, dar deja a început să plouă.
- Doamne, Eduard, tu unde ai trăit până acum? Niciodată nu te-a plouat? Nu ai mers desculţ prin balti?
- Nu.
- Ei bine, o să faci toate astea în seara asta.
E deja 3 dimineaţa şi din parc ies doi tineri, desculţi cu pantofii în mână.
- Uite o baltă. Sari!
- Nu sar, cum să sar? Ai înnebunit?
- Hai mă, fii bărbat, ce naiba...
Nici unul nu mai zice nimic. Se ţin de mână şi din când în când sar în câte o baltă.
Ajung acasă la 7 dimineaţa, când soarele începe să răsară.
- Bună dimineaţa. Ah, miroase a cafea. Ce frumos!
- Bună ziua, că e trecut de două, răspunde vesel Eduard. Asta faci tu?
- Da, dar nu atât de... intens să zicem. Niciodată nu stau atât de mult. Dar a fost foarte frumos. Sper că ţi-a plăcut.
- Da, mi-a plăcut.Şi la fel de mult îmi place ce scrii. Am citit aici pe balcon, când m-am trezit.
- Ah, da. Caietul. A fost o rătăcire de moment când ţi l-am dat. Nu l-a mai citit nimeni.
- Deci sunt special.
- Eşti unic.
- Aşa mult îmi place aici că n-aş mai pleca.
- Aş fi vrut să mai stai. Mai ales că e o perioadă destul de liniştită şi nu am foarte multă treabă.
- Dar din păcate mâine am avion.

O sumedenie de oameni cu tone de bagaje după ei aleargă buimaci prin aeroport.
- Gata, chiar trebuie să plec.
- Nici nu ai venit bine şi pleci. O să-mi fie dor de voi.
- Noi?
- Da. Şi de tine şi de mama.
Amândoi se ţin strâns în braţe şi plâng. Aşa de bine le fusese împreună... Ştiau şi că odată rămaşi singuri durerea va pune din nou stăpânire pe sufletele lor şi toate gândurile se vor îndrepta în sus, către noua casă a mamei.
E timpul să-şi ia rămas bun.Se mai strâng o dată în braţe şi de despart. Eduard se îndreaptă către terminal şi Andreea către ieşire.

- Andreea, Andreea! -se aude o voce din urma.
Fata se întoarce, dar nu recunoaşte pe nimeni. Un domn înalt se apropie de ea şi-i zâmbeşte.
Acum îl recunoaşte.
- Dinule! Ce faci? Doamne de când nu te-am văzut.
- De când am terminat liceul. De aproape un an.
Zâmbesc amândoi, şi ochii le scânteiază de emoţie...


-va urma-