am postat,din nou,continuarea la povestea NOASTRA!
data limita am stabilit-o pentru 15 Martie.
asa cum i-am spus si lui stelian,provocarea asta,se pare ca nu a fost suficient de provocatoare...asa ca nu are rost sa ne lungim degeaba...adica,in conditiile in care nimeni nu mai scrie nimic.
daca vreti sa mai scrieti,continuati povestea in comentariile de aici sau de la "Reminder"...cum vreti...
joi, 26 februarie 2009
miercuri, 25 februarie 2009
I've been living so long with my pictures of you ...
"There was nothing in the world that I ever
wanted more than to feel you deep in my heart
There was nothing in the world that I ever
wanted more than to never feel the breaking
apart all my pictures of you"
wanted more than to feel you deep in my heart
There was nothing in the world that I ever
wanted more than to never feel the breaking
apart all my pictures of you"
marți, 24 februarie 2009
Viaţă şi blestem
Capitolul 5
Se spune că atunci când cineva moare iar vremea de afară e urâtă, înseamnă că-i pare rău.
Şi acum se vedea că Mariei Vladinovici îi părea rău că a plecat. Tocmai acum când fiica ei începuse să trăiască şi ea simţea împlinirea pe care şi-o dorise toată viaţa.
Iarna se pornise dintr-o dată şi aduse multă zăpadă, cu ger şi viscol năprasnic.
Trenul cu care Andreea plecă spre oraşul în care mama ei zăcea fără suflare avu o defecţiune tehnică şi se opri în prima gară. De aici către destinaţie toţi călătorii fură urcaţi în nişte camioane acoperite, întocmai ca emigranţii din America Latină.
Cinci camioane porniră unul după altul, prin zăpadă de aproape un metru şi, deşi cauciucurile erau înlănţuite, parcă se învârteau în gol. Sau cel puţin aşa i se părea Andreei.
Oamenii din jur, zece la număr, aşezaţi pe băncile laterale ale benei, vorbeau zgomotos. Care mai de care se miră sau emitea câte o ipoteză cu privire la urgia de afară.
Numai Andreea privea în gol şi nu spunea nimic. Ştia că ce se întâmplă era singurul mod prin care fiinţa sfânta îi cerea iertare şi-şi lua rămas bun. Plângea înfundat. Vroia că timpul să treacă mai repede, să ajungă acolo şi să se convingă că nimic din ce-i spusese dădaca şi din ce-şi imaginase ea nu era adevărat. Îi era dor. Îi părea rău ca niciodată n-a fost în stare să-i spună cât de mult o iubeşte. Acum era prea târziu.
Unul dintre oameni se aşează lângă ea.
- Dumneavoastră unde mergeţi?
- La mama, răspunse Andreea şi ochii i se umplură de lacrimi.
- Adică acasă, continua bărbatul aşezat lângă ea.
Fata scutură din cap, în semn că "nu" şi tăcu, neştiind ce să mai spună.
"Oare acasă merg? Ce înseamnă pentru mine "acasă"? Cu siguranţă nu ceea ce este acum acolo. "Acasă"înseamnă mamă, iar ea... s-a dus!"
Andreea începu din nou să plângă şi se uită pe gemuleţul mic al benei în care se afla. Pustietatea de afară o înfiora. Nu se vedea nimic decât un infinit alb, copaci zgribuliţi de vânt şi tristeţe. Totul era mort.
Ajunsă în gara se aruncă într-un taxi şi ceru "pe Strada Măcrişului, nr.81".
Poarta mare a conacului se deschide greu, scârţâind, de parcă şi ea ar fi jelit moartea fiinţei blajine care a deschis-o de atâtea ori.
- Mamă!!! -şi toată curtea se cutremură la urletul Andreei.
O mulţime de oameni se iveşte în uşa conacului. Eduard aleargă spre ea şi o ia în braţe. Stau aşa minute în şir, plângând unul în braţele celuilalt.
- Andreea, doar tu mi-ai mai rămas.
Dar fata nu spune nimic. Doar murmură şoptit "mama". O cheamă şi speră că va veni.
Se desprinde brusc din braţele lui Eduard şi aleargă în salonul mare, ai cărui pereţi sunt împânziţi cu poze ale generaţiilor Vladinovici.
Andreea cade în genunchi lângă sicriul care îi ţine închisă mama. O durere imensă îi sfâşie pieptul şi-i smulge hohote de plâns. Niciodată n-a ştiut ce înseamnă moartea iar acum o simte atât de aproape şi este în tot ce o înconjoară.
Sleită de puteri rămâne nemişcată pe un scaun lângă sicriu şi plânge neîncetat. O mână grea, care i se aşează pe umăr o face să tresară.
- Andreea, hai să mergem. Trebuie să o luăm.
- Deja? Vă rog să mi-o mai lăsaţi. N-am să o mai văd vreodată...
- Stai aici de trei zile, nemişcată.
- Şi-aş rămâne lângă ea toată viaţa.
Vremea s-a încălzit brusc, ninsoarea s-a transformat în ploaie iar zăpadă în mocirlă.
Pe drumul cimitirului o mare de oameni îmbrăcaţi în negru merg în spatele unui dric, tot negru, care duce sicriul. Prinsă de braţul lui Eduard sta Andreea. Amândoi plâng. Ştiu că odată ajunşi acolo mama va dispărea pentru totdeauna. Nicicând mâna caldă n-o să le mai mângâie părul, buzele dulci n-o să le mai sărute obrajii şi nici "mama" nu mai au cui spune.
De aici totul se transformă în haos.
Cuiele care se bat în capacul sicriului le zguduie întreaga fiinţă şi le străpunge fiecare părticică a corpului.
Zgomotul primului pumn de pământ aruncat de preot se izbeşte violent de capacul din lemn, îmbrăcat într-o pânză neagră, şi le smulge din piept ultimele lacrimi.
Linişte, şi durerea sfâşietoare se aşterne din nou peste sufletele lor.
- Noi am plecat. La revedere!
- Andreea, te rog să nu pleci. M-am comportat îngrozitor cu tine, dar te iubesc. Sunt tatăl tău. Rămâi acasă.
- Nu aici este casa mea. Iar tu... nu eşti tatăl meu. Dacă aş fi avut un tată, cu siguranţă n-ar fi fost un criminal.
- Andreea...
- La revedere, domnule!
- Şi tu Eduard?
- Eu peste o săptămână plec la şcoală. Până atunci voi sta la Andreea.
Roţile trenului se pun în mişcare greoi. Andreea şi Eduard se privesc fără să-şi spună nimic.
Cuvintele sunt de prisos!
-va urma-
Se spune că atunci când cineva moare iar vremea de afară e urâtă, înseamnă că-i pare rău.
Şi acum se vedea că Mariei Vladinovici îi părea rău că a plecat. Tocmai acum când fiica ei începuse să trăiască şi ea simţea împlinirea pe care şi-o dorise toată viaţa.
Iarna se pornise dintr-o dată şi aduse multă zăpadă, cu ger şi viscol năprasnic.
Trenul cu care Andreea plecă spre oraşul în care mama ei zăcea fără suflare avu o defecţiune tehnică şi se opri în prima gară. De aici către destinaţie toţi călătorii fură urcaţi în nişte camioane acoperite, întocmai ca emigranţii din America Latină.
Cinci camioane porniră unul după altul, prin zăpadă de aproape un metru şi, deşi cauciucurile erau înlănţuite, parcă se învârteau în gol. Sau cel puţin aşa i se părea Andreei.
Oamenii din jur, zece la număr, aşezaţi pe băncile laterale ale benei, vorbeau zgomotos. Care mai de care se miră sau emitea câte o ipoteză cu privire la urgia de afară.
Numai Andreea privea în gol şi nu spunea nimic. Ştia că ce se întâmplă era singurul mod prin care fiinţa sfânta îi cerea iertare şi-şi lua rămas bun. Plângea înfundat. Vroia că timpul să treacă mai repede, să ajungă acolo şi să se convingă că nimic din ce-i spusese dădaca şi din ce-şi imaginase ea nu era adevărat. Îi era dor. Îi părea rău ca niciodată n-a fost în stare să-i spună cât de mult o iubeşte. Acum era prea târziu.
Unul dintre oameni se aşează lângă ea.
- Dumneavoastră unde mergeţi?
- La mama, răspunse Andreea şi ochii i se umplură de lacrimi.
- Adică acasă, continua bărbatul aşezat lângă ea.
Fata scutură din cap, în semn că "nu" şi tăcu, neştiind ce să mai spună.
"Oare acasă merg? Ce înseamnă pentru mine "acasă"? Cu siguranţă nu ceea ce este acum acolo. "Acasă"înseamnă mamă, iar ea... s-a dus!"
Andreea începu din nou să plângă şi se uită pe gemuleţul mic al benei în care se afla. Pustietatea de afară o înfiora. Nu se vedea nimic decât un infinit alb, copaci zgribuliţi de vânt şi tristeţe. Totul era mort.
Ajunsă în gara se aruncă într-un taxi şi ceru "pe Strada Măcrişului, nr.81".
Poarta mare a conacului se deschide greu, scârţâind, de parcă şi ea ar fi jelit moartea fiinţei blajine care a deschis-o de atâtea ori.
- Mamă!!! -şi toată curtea se cutremură la urletul Andreei.
O mulţime de oameni se iveşte în uşa conacului. Eduard aleargă spre ea şi o ia în braţe. Stau aşa minute în şir, plângând unul în braţele celuilalt.
- Andreea, doar tu mi-ai mai rămas.
Dar fata nu spune nimic. Doar murmură şoptit "mama". O cheamă şi speră că va veni.
Se desprinde brusc din braţele lui Eduard şi aleargă în salonul mare, ai cărui pereţi sunt împânziţi cu poze ale generaţiilor Vladinovici.
Andreea cade în genunchi lângă sicriul care îi ţine închisă mama. O durere imensă îi sfâşie pieptul şi-i smulge hohote de plâns. Niciodată n-a ştiut ce înseamnă moartea iar acum o simte atât de aproape şi este în tot ce o înconjoară.
Sleită de puteri rămâne nemişcată pe un scaun lângă sicriu şi plânge neîncetat. O mână grea, care i se aşează pe umăr o face să tresară.
- Andreea, hai să mergem. Trebuie să o luăm.
- Deja? Vă rog să mi-o mai lăsaţi. N-am să o mai văd vreodată...
- Stai aici de trei zile, nemişcată.
- Şi-aş rămâne lângă ea toată viaţa.
Vremea s-a încălzit brusc, ninsoarea s-a transformat în ploaie iar zăpadă în mocirlă.
Pe drumul cimitirului o mare de oameni îmbrăcaţi în negru merg în spatele unui dric, tot negru, care duce sicriul. Prinsă de braţul lui Eduard sta Andreea. Amândoi plâng. Ştiu că odată ajunşi acolo mama va dispărea pentru totdeauna. Nicicând mâna caldă n-o să le mai mângâie părul, buzele dulci n-o să le mai sărute obrajii şi nici "mama" nu mai au cui spune.
De aici totul se transformă în haos.
Cuiele care se bat în capacul sicriului le zguduie întreaga fiinţă şi le străpunge fiecare părticică a corpului.
Zgomotul primului pumn de pământ aruncat de preot se izbeşte violent de capacul din lemn, îmbrăcat într-o pânză neagră, şi le smulge din piept ultimele lacrimi.
Linişte, şi durerea sfâşietoare se aşterne din nou peste sufletele lor.
- Noi am plecat. La revedere!
- Andreea, te rog să nu pleci. M-am comportat îngrozitor cu tine, dar te iubesc. Sunt tatăl tău. Rămâi acasă.
- Nu aici este casa mea. Iar tu... nu eşti tatăl meu. Dacă aş fi avut un tată, cu siguranţă n-ar fi fost un criminal.
- Andreea...
- La revedere, domnule!
- Şi tu Eduard?
- Eu peste o săptămână plec la şcoală. Până atunci voi sta la Andreea.
Roţile trenului se pun în mişcare greoi. Andreea şi Eduard se privesc fără să-şi spună nimic.
Cuvintele sunt de prisos!
-va urma-
luni, 23 februarie 2009
Leapsa
Am primit-o de la Stelian,si o dau mai departe Marei si la SmallStranger
DACA AS PUTEA FI:
o floare: frezie
un anotimp: toamna
o culoare: albastru
un animal: caine
un obiect vestimentar: baschet
o piesa de mobilier: biblioteca
o piesa muzicala: Poets of The Fall - Carnival Of Rust
un vers: vrei soare,soare iti dau
un peisaj: valuri
un obiect: statueta
un instrument muzical: chitara
un copac: cires
un oras: New York
o persoana publica: Tudor Chirila
o alta persoana apropiata: George(fratele meu)
o carte: Anna Karenina
un fel de mancare (sau ceva dulce): amandina
un super erou: Hercule
un fenomen al naturii: ploaie
o masina: golf v
un fruct: mar
o parte a corpului: inima
un film: A beautiful mind
DACA AS PUTEA FI:
o floare: frezie
un anotimp: toamna
o culoare: albastru
un animal: caine
un obiect vestimentar: baschet
o piesa de mobilier: biblioteca
o piesa muzicala: Poets of The Fall - Carnival Of Rust
un vers: vrei soare,soare iti dau
un peisaj: valuri
un obiect: statueta
un instrument muzical: chitara
un copac: cires
un oras: New York
o persoana publica: Tudor Chirila
o alta persoana apropiata: George(fratele meu)
o carte: Anna Karenina
un fel de mancare (sau ceva dulce): amandina
un super erou: Hercule
un fenomen al naturii: ploaie
o masina: golf v
un fruct: mar
o parte a corpului: inima
un film: A beautiful mind
luni, 16 februarie 2009
duminică, 15 februarie 2009
Viaţă şi blestem
Capitolul 4
De la etajul 9 lumea e foarte diferită!
Oamenii sunt mici, zgomotul străzii aproape că nici nu pătrunde, răsăritul e mai vesel, iar culorile apusului sunt mai aprinse.
Camera nu e foarte mare, dar e caldă şi din ea parcă nu lipseşte nimic. Poate doar zâmbetul...
Biblioteca neagră găzduieşte zeci de cărţi, diferite ca mărime, formă, culoare şi conţinut. Statueta mare de abanos stă sprijinită de uşa balconului.
E un spaţiu intim, ce aparţine unei singure persoane.
Andreea s-a mutat aici imediat ce a plecat de acasă. Banii pe care mama i i-a strecurat în geanta au ajutat-o să-şi plătească taxa de admitere, chiria pentru câteva luni şi cheltuielile obişnuite.
Deşi acasă fusese obişnuită să nu-i lipsească nimic, niciodată, şi cu toate că nici acum nu se simţea privată de ceva, situaţia actuală n-o putea linişti întru totul. Realiză că e greu să fii singur, dar dacă asta era preţul cu care trebuia să-şi plătească descătuşarea, atunci era mai mult decât încurajator.
Prima lună şi-o dedicase ei şi atât.
Avea nevoie de linişte. Trebuia să se bucure de minunea pe care o trăia.
Facultatea nu-i ocupa foarte mult timp, mai ales că-şi dădu destul de repede seama că cele mai importante erau seminariile. La cursuri aproape că nu se ducea deloc.
Şcoala însemna oameni, implicit socializare, lucru pe care l-ar fi dorit acum în ultimul rând. Vroia şi îi plăcea enorm să stea singură.
Toamna, care era deja la jumătate, era foarte caldă. Era mai degrabă o toamnă târzie. Asta îi oferea posibilitatea să stea ore în şir pe balcon, să citească, să privească în gol sau să viseze.
În 19 ani niciodată nu fusese mai liniştită, mai fericită, decât acum. Simţea mirosul bucuriei de a fi singură, de a fi ea.
În serile în care fericirea atingea cote maxime, Andreea ieşea să se plimbe. Pe străzi, prin parcuri, în general seara, pentru că erau foarte puţini oameni. Mirosul de flori şi iarba din parc o îmbătau de fiecare dată şi trezeau în ea o poftă nebună de viaţă. Gustă din toate nebuniile ce i se iveau în drum.
Dar nici mirajul singurătăţii, nici garsoniera ei, nici cărţile, şi nici mirosul ierbii şi al florilor din parc nu puteau înlocui dorul de mamă. O iubea mai mult decât orice avea acum şi-i era greu. Păstrau legătura prin telefon, cel puţin o dată pe săptămână şi prin scrisori.
Glasul mamei o întărea şi-i ostoia dorul înfiorător. O auzea că este fericită pentru ea şi asta îi dădea forţele necesare să meargă înainte.
Aşa a trecut o zi, două, o săptămână, până când Andreea şi-a dat seama că a trecut aproape o lună şi jumătate de când era singură.
Deşi avusese întotdeauna cam tot ce-şi dorise, nu se obişnuise cu o existenţă extravagantă. Totuşi îşi dădea seama că va trebui să facă ceva ca să supravieţuiască. Banii pe care îi primise de la mama n-aveau să-i ajungă mereu.
Dar ce să facă? Chiria era asigurată doar pentru câteva luni, iar cărţile de la facultate costau destul de mult şi avea mare nevoie de ele, mai ales că pe la şcoala nu trecea decât pentru seminarii.
Prima dată şi-a făcut CV-ul şi apoi a început să caute anunţuri de angajare pe internet.
Primul anunţ l-a găsit destul de repede: "angajăm tineri studenţi sau absolvenţi în domeniul IT, cunoştinţe avansate limba engleză, cunoştinţe medii programare, sisteme de operare şi harware PC."
Studentă la Cibernetică era, engleza o ştia foarte bine; părea să i se potrivească.
Prima aplicaţie, primul interviu, primul job. Salariu suficient cât să-i acopere cheltuielile şi ceva în plus. Şi poate cel mai important, programul care nu-i afecta în nici un fel activităţile zilnice. Putea lucra de acasă. În prima zi a lunii primea taskurile iar la birou mergea o dată pe lună: când îşi luă salariul şi în aceeaşi zi preda şi proiectele.
Acum chiar se simţea cu adevărat norocoasă. Era mai mult decât ar fi putut spera vreodată.
A doua zi după obţinerea jobului, Andreea merse la târgul de carte şi cu tot ce-i mai rămăsese din primii bani, de acasă, îşi luă toate cărţile pe care şi le dorea sau al căror titlu o făceau curioasă.
Hrăni cu mare drag rafturile însetate ale bibliotecii negre din cameră.
Un prim vis, care se născute în noua viaţă, se împlinise.
La biroul micuţ din cameră, în faţa calculatorului, sta Andreea, care tastează de zor şi trage însetată dintr-o ţigară.
Lucrează la primul proiect. Nu e foarte greu, dar ar vrea să fie perfect.
Degetele lungi, care aleargă zgomotos pe tastatura sunt întrerupte de ţârâitul telefonului.
- Alo, mama?
- Bună seara, domnişoara Andreea! Sunt Ioana, dădaca dumneavoastră.
- Ah Ioana! Ce faci? Chiar vroiam să vă sun zilele astea.Vă dau o veste minunată. M-am angajat! Aş fi vrut să-i spun mamei prima dată, Dar ştiu că te pricepi să păstrezi secrete.
- Domnişoară, eu... vreau să vă spun că... adică... trebuie să vă spun. Doamna Maria, mama dumneavoastră... a murit!
Telefonul se izbeşte de parchetul maro închis şi se sfărâma în zeci de bucăţi!
-va urma-
De la etajul 9 lumea e foarte diferită!
Oamenii sunt mici, zgomotul străzii aproape că nici nu pătrunde, răsăritul e mai vesel, iar culorile apusului sunt mai aprinse.
Camera nu e foarte mare, dar e caldă şi din ea parcă nu lipseşte nimic. Poate doar zâmbetul...
Biblioteca neagră găzduieşte zeci de cărţi, diferite ca mărime, formă, culoare şi conţinut. Statueta mare de abanos stă sprijinită de uşa balconului.
E un spaţiu intim, ce aparţine unei singure persoane.
Andreea s-a mutat aici imediat ce a plecat de acasă. Banii pe care mama i i-a strecurat în geanta au ajutat-o să-şi plătească taxa de admitere, chiria pentru câteva luni şi cheltuielile obişnuite.
Deşi acasă fusese obişnuită să nu-i lipsească nimic, niciodată, şi cu toate că nici acum nu se simţea privată de ceva, situaţia actuală n-o putea linişti întru totul. Realiză că e greu să fii singur, dar dacă asta era preţul cu care trebuia să-şi plătească descătuşarea, atunci era mai mult decât încurajator.
Prima lună şi-o dedicase ei şi atât.
Avea nevoie de linişte. Trebuia să se bucure de minunea pe care o trăia.
Facultatea nu-i ocupa foarte mult timp, mai ales că-şi dădu destul de repede seama că cele mai importante erau seminariile. La cursuri aproape că nu se ducea deloc.
Şcoala însemna oameni, implicit socializare, lucru pe care l-ar fi dorit acum în ultimul rând. Vroia şi îi plăcea enorm să stea singură.
Toamna, care era deja la jumătate, era foarte caldă. Era mai degrabă o toamnă târzie. Asta îi oferea posibilitatea să stea ore în şir pe balcon, să citească, să privească în gol sau să viseze.
În 19 ani niciodată nu fusese mai liniştită, mai fericită, decât acum. Simţea mirosul bucuriei de a fi singură, de a fi ea.
În serile în care fericirea atingea cote maxime, Andreea ieşea să se plimbe. Pe străzi, prin parcuri, în general seara, pentru că erau foarte puţini oameni. Mirosul de flori şi iarba din parc o îmbătau de fiecare dată şi trezeau în ea o poftă nebună de viaţă. Gustă din toate nebuniile ce i se iveau în drum.
Dar nici mirajul singurătăţii, nici garsoniera ei, nici cărţile, şi nici mirosul ierbii şi al florilor din parc nu puteau înlocui dorul de mamă. O iubea mai mult decât orice avea acum şi-i era greu. Păstrau legătura prin telefon, cel puţin o dată pe săptămână şi prin scrisori.
Glasul mamei o întărea şi-i ostoia dorul înfiorător. O auzea că este fericită pentru ea şi asta îi dădea forţele necesare să meargă înainte.
Aşa a trecut o zi, două, o săptămână, până când Andreea şi-a dat seama că a trecut aproape o lună şi jumătate de când era singură.
Deşi avusese întotdeauna cam tot ce-şi dorise, nu se obişnuise cu o existenţă extravagantă. Totuşi îşi dădea seama că va trebui să facă ceva ca să supravieţuiască. Banii pe care îi primise de la mama n-aveau să-i ajungă mereu.
Dar ce să facă? Chiria era asigurată doar pentru câteva luni, iar cărţile de la facultate costau destul de mult şi avea mare nevoie de ele, mai ales că pe la şcoala nu trecea decât pentru seminarii.
Prima dată şi-a făcut CV-ul şi apoi a început să caute anunţuri de angajare pe internet.
Primul anunţ l-a găsit destul de repede: "angajăm tineri studenţi sau absolvenţi în domeniul IT, cunoştinţe avansate limba engleză, cunoştinţe medii programare, sisteme de operare şi harware PC."
Studentă la Cibernetică era, engleza o ştia foarte bine; părea să i se potrivească.
Prima aplicaţie, primul interviu, primul job. Salariu suficient cât să-i acopere cheltuielile şi ceva în plus. Şi poate cel mai important, programul care nu-i afecta în nici un fel activităţile zilnice. Putea lucra de acasă. În prima zi a lunii primea taskurile iar la birou mergea o dată pe lună: când îşi luă salariul şi în aceeaşi zi preda şi proiectele.
Acum chiar se simţea cu adevărat norocoasă. Era mai mult decât ar fi putut spera vreodată.
A doua zi după obţinerea jobului, Andreea merse la târgul de carte şi cu tot ce-i mai rămăsese din primii bani, de acasă, îşi luă toate cărţile pe care şi le dorea sau al căror titlu o făceau curioasă.
Hrăni cu mare drag rafturile însetate ale bibliotecii negre din cameră.
Un prim vis, care se născute în noua viaţă, se împlinise.
La biroul micuţ din cameră, în faţa calculatorului, sta Andreea, care tastează de zor şi trage însetată dintr-o ţigară.
Lucrează la primul proiect. Nu e foarte greu, dar ar vrea să fie perfect.
Degetele lungi, care aleargă zgomotos pe tastatura sunt întrerupte de ţârâitul telefonului.
- Alo, mama?
- Bună seara, domnişoara Andreea! Sunt Ioana, dădaca dumneavoastră.
- Ah Ioana! Ce faci? Chiar vroiam să vă sun zilele astea.Vă dau o veste minunată. M-am angajat! Aş fi vrut să-i spun mamei prima dată, Dar ştiu că te pricepi să păstrezi secrete.
- Domnişoară, eu... vreau să vă spun că... adică... trebuie să vă spun. Doamna Maria, mama dumneavoastră... a murit!
Telefonul se izbeşte de parchetul maro închis şi se sfărâma în zeci de bucăţi!
-va urma-
"Gol in minte, gol in suflet, gol in ochii goi, ciudati..."
Sufletul a explodat in milioane de bucati si cioburi ascutite,ce s-au imprastiat pe mii de kilometri...de dor...de tine...din nou...
"Inchid ochii...ma intorc in vis...lumea nu e.. nu-i asa cum a promis...ma-ntorc la tine-n vis"
"Inchid ochii...ma intorc in vis...lumea nu e.. nu-i asa cum a promis...ma-ntorc la tine-n vis"
vineri, 13 februarie 2009
Va provoc!
Inspirata fiind de initiativa lui Teo va provoc sa facem o poveste!!!Noi,impreuna!
Fiecare va scrie cate 10 randuri in comentarii,continuand paragraful precedent.
O sa-l rog pe Stelian,daca binevoieste,sa scrie el primele 10 randuri,inceputul povestii,pe care noi toti o vom continua!
Lasam lista deschisa pana pe 1 martie,zi in care voi aduna aduna toate comentariile si voi posta povestea in intregime pe blog.
Asa cum pe Stelian l-am rugat sa scrie inceputul,asa voi ruga pe altcineva sa scrie incheierea.Nu zic despre cine este vorba inca,dar pregateste-te!:)
Ce ziceti?
P.S.Pana duminica,sper sa reusesc sa scriu capitolul 4 din "Sange albastru:interzis la fericire"
LATER EDIT: Persoanele vizate ar fi asa:Traian,Mara,Joker,Yoda,SmallStranger,Adina,Giuly,Cami,Bogdan,si toata lumea care mai intra pe aici...
asta ca sa nu ziceti vreunu ca n-ati fost invitati...
Fiecare va scrie cate 10 randuri in comentarii,continuand paragraful precedent.
O sa-l rog pe Stelian,daca binevoieste,sa scrie el primele 10 randuri,inceputul povestii,pe care noi toti o vom continua!
Lasam lista deschisa pana pe 1 martie,zi in care voi aduna aduna toate comentariile si voi posta povestea in intregime pe blog.
Asa cum pe Stelian l-am rugat sa scrie inceputul,asa voi ruga pe altcineva sa scrie incheierea.Nu zic despre cine este vorba inca,dar pregateste-te!:)
Ce ziceti?
P.S.Pana duminica,sper sa reusesc sa scriu capitolul 4 din "Sange albastru:interzis la fericire"
LATER EDIT: Persoanele vizate ar fi asa:Traian,Mara,Joker,Yoda,SmallStranger,Adina,Giuly,Cami,Bogdan,si toata lumea care mai intra pe aici...
asta ca sa nu ziceti vreunu ca n-ati fost invitati...
miercuri, 11 februarie 2009
luni, 9 februarie 2009
sâmbătă, 7 februarie 2009
vineri, 6 februarie 2009
Abia te trezesti dimineata,iti dezlipesti cu greu pleoapele,si privirea iti ramane atintita pe tavan.
Corpul inert se lasa prada cearceafurilor din bumbac chinezesc si refuza sa raspunda comenzilor creierului.
Pe tavanul varuit in alb se deruleaza un film mut.Chipuri cunoscute,miscari familiare,locuri vazute de mult.Toate se misca deasupra ochilor tai.Te vezi mergand prin livezi,jucandu-te cu apa intr-o curte mare,doi uriasi rad si te ridica in brate,apoi unul te prinde si-ti inroseste buzele cu un ardei iute.Apoi te vezi pe bancile scolii.Razi si plangi.Te-ai indragostit.Ai auzit de cateva ori vorbindu-se despre moarte si acum iti place sa spui intr-una ca ai vrea sa mori.
Cu fiecare secventa a filmului esti tot mai mare.Deodata te vezi om in toata firea,pus in situatia de a lua decizii.Alegi cu cine te imprietenesti,pe cine iubesti,ce vrei sa faci.
Liniste.Nu e nimeni in preajma.Stai intr-un colt si pleng.Moartea se ridica in valuri si vine spre tine.Lumea din jur a murit.
O mana se intinde usor spre tine si te ajuta sa te ridici.Incepi sa zambesti si nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
Razi si te inconjori din nou de oameni,iar moartea isi desface usor latul.
Oameni,multi oameni.Muzica.Haos.Esti foarte fericit ca atat lume iti zambeste si te roaga sa le fii prieten.Intr-un col,o pereche de ochi te priveste.Nu stii de ce,dar parca are ochi de gheisa.Ii zambesti discret si-ai vrea sa-i spui ceva,dar valul de oameni te izbeste.Ridica mana si-ti spune ca nu e cazul sa iti faci griji.Nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
O mare de oameni,o scena imensa,si pe un piedestal esti tu.Esti ocupat sa te inalti,sa fii fericit,sa crezi ca lumea te iubeste.Perechea de ochi se intuneca si ramane in urma.
Pamantul se cutremura,piedestalul se sfarama,haosul se transforma in liniste.Peretii cad buluc peste tine.Moartea se apropie din nou de tine si te imbratiseaza.Stie ca de data asta esti a ei.
Esti din nou singur si linistea te asurzeste.Mii de ganduri de ieri te bantuie,iar mocheta e doar un lac de lacrimi.
Filmul se termina si un fasait puternic iti invie toate simturile.
Deschizi usa si din spatele ei apare o pereche de ochi,parca de gheisa.Nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
-Ce dracu' faci fetita?Sun de-o juma' de ora.Ai murit?
-Aproape...
E o poveste despre mine.Despre lume si oameni.Despre moarte si ingeri.
E o poveste despre noi si prietenie.
E o poveste despre EA.
E povestea unui inel din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
E povestea ta!
Corpul inert se lasa prada cearceafurilor din bumbac chinezesc si refuza sa raspunda comenzilor creierului.
Pe tavanul varuit in alb se deruleaza un film mut.Chipuri cunoscute,miscari familiare,locuri vazute de mult.Toate se misca deasupra ochilor tai.Te vezi mergand prin livezi,jucandu-te cu apa intr-o curte mare,doi uriasi rad si te ridica in brate,apoi unul te prinde si-ti inroseste buzele cu un ardei iute.Apoi te vezi pe bancile scolii.Razi si plangi.Te-ai indragostit.Ai auzit de cateva ori vorbindu-se despre moarte si acum iti place sa spui intr-una ca ai vrea sa mori.
Cu fiecare secventa a filmului esti tot mai mare.Deodata te vezi om in toata firea,pus in situatia de a lua decizii.Alegi cu cine te imprietenesti,pe cine iubesti,ce vrei sa faci.
Liniste.Nu e nimeni in preajma.Stai intr-un colt si pleng.Moartea se ridica in valuri si vine spre tine.Lumea din jur a murit.
O mana se intinde usor spre tine si te ajuta sa te ridici.Incepi sa zambesti si nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
Razi si te inconjori din nou de oameni,iar moartea isi desface usor latul.
Oameni,multi oameni.Muzica.Haos.Esti foarte fericit ca atat lume iti zambeste si te roaga sa le fii prieten.Intr-un col,o pereche de ochi te priveste.Nu stii de ce,dar parca are ochi de gheisa.Ii zambesti discret si-ai vrea sa-i spui ceva,dar valul de oameni te izbeste.Ridica mana si-ti spune ca nu e cazul sa iti faci griji.Nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
O mare de oameni,o scena imensa,si pe un piedestal esti tu.Esti ocupat sa te inalti,sa fii fericit,sa crezi ca lumea te iubeste.Perechea de ochi se intuneca si ramane in urma.
Pamantul se cutremura,piedestalul se sfarama,haosul se transforma in liniste.Peretii cad buluc peste tine.Moartea se apropie din nou de tine si te imbratiseaza.Stie ca de data asta esti a ei.
Esti din nou singur si linistea te asurzeste.Mii de ganduri de ieri te bantuie,iar mocheta e doar un lac de lacrimi.
Filmul se termina si un fasait puternic iti invie toate simturile.
Deschizi usa si din spatele ei apare o pereche de ochi,parca de gheisa.Nu poti sa nu remarci inelul din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
-Ce dracu' faci fetita?Sun de-o juma' de ora.Ai murit?
-Aproape...
E o poveste despre mine.Despre lume si oameni.Despre moarte si ingeri.
E o poveste despre noi si prietenie.
E o poveste despre EA.
E povestea unui inel din aur,in forma de fluture,batut in pietricele mici.
E povestea ta!
joi, 5 februarie 2009
Viaţă şi blestem
Capitolul 3
- Te rog să încetezi în momentul ăsta!
Vladinovici se auzea urlând de la capătul scărilor de la demisol. Soţia sa stătea pe prima treaptă şi-l asculta înfrigurată, gândindu-se la tot ce i s-ar fi putut întâmpla rău fiicei sale.
În ciuda protestelor fetei, bătrânul nobil nu-şi întrerupse pledoaria.
- Îmi aduc aminte foarte bine că am avut exact aceeaşi discuţie la începutul anului. N-ai să te faci actriţă nici măcar după moartea mea.
- Tată, nici nu ţi-am cerut asta. Am găsit ceva care îmi place. Nu am de gând să mă închid în spatele unui ghişeu, schimbând valută şi manevrând conturi.
- Nu, minunato, nu vrei asta. Vrei să te închizi în schimb în spatele unui monitor, să nu ştie nimeni de existenţa ta.
- Da, asta vreau. Măcar fac ce-mi place.
- Ipocrito! Recunoaşte că unicul scop este să nu faci ca mine.
După prima discuţie pe această temă, lucrurile în casa lor se schimbaseră parcă şi mai mult. Încă de a doua zi Andreea răcise relaţiile cu mama atât de dragă.
Nu pentru că vreun sentiment îndoielnic i s-ar fi strecurat în suflet, ci credea că doar aşa ar putea-o salva. I se părea că dacă stă departe de dânsa, Vladinovici n-o va mai învinovăţi pe mama pentru deciziile sale.
În aceeaşi seară hotărâ să înceteze orice legătură cu tatăl. Aşa că tot timpul, în afara orelor de şcoală şi meditaţii, şi-l petrecea în camera de la mansardă.
Vladinovici aproape că uitase discuţia avută în toamnă, şi nu-şi deranja niciodată fiica, crezând că lucrurile au fost lămurite, şi că aceasta din urmă se pregăteşte intensiv pentru admiterea la facultatea dorită de el.
În toată casa domnea liniştea. O linişte apăsătoare, sufocantă, ce absorbea parcă toată energia şi viaţa din conacul de pe strada Măcrişului, numărul 81.
Totuşi, cea care suferea cel mai tare era mama Andreei.
Femeie credincioasă, aceasta se ruga în fiecare seară pentru fiica ei, şi implora soluţii prin care ar fi putut s-o scoată pe fată din strânsoarea nemiloasă a tiranului.
Singura legătură mama fiica era dădacă. Ea era cea care transmitea noutăţile de la una la alta, de cele mai multe ori neîntrebată. Dar spunea tot ce era de spus astfel încât niciuna nu se simţea stingherită.
Lunile treceau şi astfel se petreceau lucrurile în familia Vladinovici. Cu Andreea care învăţa pentru bacalaureat, cu mama singură şi tatăl, aparent, tot mai indiferent.
Indiferenţa lui Vladinovici era însă siguranţă şi satisfacţie. Era convins că Andreea îl va asculta şi în curând va fi studentă la Finanţe-bănci.
Fata însă, nici nu se gândea la asta. Renunţase, într-adevăr să mai viseze că va fi actriţă, dar se hotărâse să dea la Cibernetică.
Discuţia cu care am început această parte a poveştii se petrecea la scurt timp după bacalaureat.
- Am vorbit cu Manea şi o să stai la ei pe perioada examenului de admitere. -începu Vladinovici.
- Tată, ce examen?
- Pentru facultate. La ASE. Încep peste două luni.
- Te rog să mă ierţi, dar nu înţeleg nimic. Poate nu am fost destul de clară la ultima discuţie. Nu mă duc la ASE.
- Văd că insişti să mă enervezi.
- Dar nu-mi place, nu vreau! Şi în plus, n-o să mă fac actriţă.Că doar de asta te temeai cel mai tare. O să dau la Cibernetică! Punct.
Mama, aflată undeva la demisolul casei, ascultă înfrigurată discuţia ce se auzea din salonul cel mare.
Mai ai două zile timp de gândire. Ori ASE, ori te duci dracului de la uşa mea.
Foarte bine. Atunci o să plec. Iar cele două zile le voi folosi ca să-mi strâng bagajele.
- Din momentul ăsta să uiţi că ai tată.
- Am înţeles. La revedere,... domnule!
La uşa mare a salonului, mama se aruncă în genunchi şi strânse cu putere picioarele fetei.
O gheară îi strânse brusc pieptul, şi braţul drept începu să amorţească. Rozul viu al unghiilor se transformă şi el treptat în vineţiu.
- Mamă, nu! Te rog! -izbucni Andreea în hohote.
Faţa lui Vladinovici se înroşi şi mai tare, şi începu să urle.
- Uite, ca să vezi ce-ai crescut. Poate ai crezut că sunt nebun când ţi-am zis că nu faci bine. Ce educaţie i-ai dat? Mamă te numeşti tu? În viaţa mea nu am crezut că voi păţi asemenea ruşine. Sunteţi nişte curve ordinare. Zdrenţe depravate, să vă duceţi dracului de-aici. Amândouă.
Haosul din liniştea ce se aşternu din nou asupra casei e poate prea dureros pentru a putea fi descris în câteva cuvinte.
Pe strada Măcrişului, numărul 81, rezemate de poartă stau un geamantan roşu şi o geantă de voiaj neagră. Andreea îşi strânge în braţe mama care plânge.
Amândouă cu ochii roşii de plâns, abia dacă-şi mai pot spune câteva vorbe.
- Hai cu mine. O să ne descurcăm noi cumva.
- Nu pot, Andreea. Nu vreau să devin o povară şi pentru tine. Şi-n plus, asta e viaţa pe care am ales să o trăiesc.
- Măcar promite-mi că o să ai grijă de tine. Şi nu te mai gândi tu la toate, pentru că aşa nu poţi să le rezolvi.
- Eh, stai liniştită. E abia primul infarct. Bunicul tău a făcut 4 şi a trăit până la 70 de ani, Dumnezeu să-l odihnească!
- Nici în glumă sa nu mai spui asta vreodată!
- Hai lasă. Important este să-ţi fie bine. Asta mă face fericită şi-mi dă putere să continui.
- Te iubesc, mamă! Niciodată să nu uiţi asta!
Poarta se închide, zdruncinată din toate încheieturile. Vântul hăuie, iar bătrâna dădaca îşi strânge la piept iubita doamnă, neştiind cum să-i curme suferinţă!
-va urma-
- Te rog să încetezi în momentul ăsta!
Vladinovici se auzea urlând de la capătul scărilor de la demisol. Soţia sa stătea pe prima treaptă şi-l asculta înfrigurată, gândindu-se la tot ce i s-ar fi putut întâmpla rău fiicei sale.
În ciuda protestelor fetei, bătrânul nobil nu-şi întrerupse pledoaria.
- Îmi aduc aminte foarte bine că am avut exact aceeaşi discuţie la începutul anului. N-ai să te faci actriţă nici măcar după moartea mea.
- Tată, nici nu ţi-am cerut asta. Am găsit ceva care îmi place. Nu am de gând să mă închid în spatele unui ghişeu, schimbând valută şi manevrând conturi.
- Nu, minunato, nu vrei asta. Vrei să te închizi în schimb în spatele unui monitor, să nu ştie nimeni de existenţa ta.
- Da, asta vreau. Măcar fac ce-mi place.
- Ipocrito! Recunoaşte că unicul scop este să nu faci ca mine.
După prima discuţie pe această temă, lucrurile în casa lor se schimbaseră parcă şi mai mult. Încă de a doua zi Andreea răcise relaţiile cu mama atât de dragă.
Nu pentru că vreun sentiment îndoielnic i s-ar fi strecurat în suflet, ci credea că doar aşa ar putea-o salva. I se părea că dacă stă departe de dânsa, Vladinovici n-o va mai învinovăţi pe mama pentru deciziile sale.
În aceeaşi seară hotărâ să înceteze orice legătură cu tatăl. Aşa că tot timpul, în afara orelor de şcoală şi meditaţii, şi-l petrecea în camera de la mansardă.
Vladinovici aproape că uitase discuţia avută în toamnă, şi nu-şi deranja niciodată fiica, crezând că lucrurile au fost lămurite, şi că aceasta din urmă se pregăteşte intensiv pentru admiterea la facultatea dorită de el.
În toată casa domnea liniştea. O linişte apăsătoare, sufocantă, ce absorbea parcă toată energia şi viaţa din conacul de pe strada Măcrişului, numărul 81.
Totuşi, cea care suferea cel mai tare era mama Andreei.
Femeie credincioasă, aceasta se ruga în fiecare seară pentru fiica ei, şi implora soluţii prin care ar fi putut s-o scoată pe fată din strânsoarea nemiloasă a tiranului.
Singura legătură mama fiica era dădacă. Ea era cea care transmitea noutăţile de la una la alta, de cele mai multe ori neîntrebată. Dar spunea tot ce era de spus astfel încât niciuna nu se simţea stingherită.
Lunile treceau şi astfel se petreceau lucrurile în familia Vladinovici. Cu Andreea care învăţa pentru bacalaureat, cu mama singură şi tatăl, aparent, tot mai indiferent.
Indiferenţa lui Vladinovici era însă siguranţă şi satisfacţie. Era convins că Andreea îl va asculta şi în curând va fi studentă la Finanţe-bănci.
Fata însă, nici nu se gândea la asta. Renunţase, într-adevăr să mai viseze că va fi actriţă, dar se hotărâse să dea la Cibernetică.
Discuţia cu care am început această parte a poveştii se petrecea la scurt timp după bacalaureat.
- Am vorbit cu Manea şi o să stai la ei pe perioada examenului de admitere. -începu Vladinovici.
- Tată, ce examen?
- Pentru facultate. La ASE. Încep peste două luni.
- Te rog să mă ierţi, dar nu înţeleg nimic. Poate nu am fost destul de clară la ultima discuţie. Nu mă duc la ASE.
- Văd că insişti să mă enervezi.
- Dar nu-mi place, nu vreau! Şi în plus, n-o să mă fac actriţă.Că doar de asta te temeai cel mai tare. O să dau la Cibernetică! Punct.
Mama, aflată undeva la demisolul casei, ascultă înfrigurată discuţia ce se auzea din salonul cel mare.
Mai ai două zile timp de gândire. Ori ASE, ori te duci dracului de la uşa mea.
Foarte bine. Atunci o să plec. Iar cele două zile le voi folosi ca să-mi strâng bagajele.
- Din momentul ăsta să uiţi că ai tată.
- Am înţeles. La revedere,... domnule!
La uşa mare a salonului, mama se aruncă în genunchi şi strânse cu putere picioarele fetei.
O gheară îi strânse brusc pieptul, şi braţul drept începu să amorţească. Rozul viu al unghiilor se transformă şi el treptat în vineţiu.
- Mamă, nu! Te rog! -izbucni Andreea în hohote.
Faţa lui Vladinovici se înroşi şi mai tare, şi începu să urle.
- Uite, ca să vezi ce-ai crescut. Poate ai crezut că sunt nebun când ţi-am zis că nu faci bine. Ce educaţie i-ai dat? Mamă te numeşti tu? În viaţa mea nu am crezut că voi păţi asemenea ruşine. Sunteţi nişte curve ordinare. Zdrenţe depravate, să vă duceţi dracului de-aici. Amândouă.
Haosul din liniştea ce se aşternu din nou asupra casei e poate prea dureros pentru a putea fi descris în câteva cuvinte.
Pe strada Măcrişului, numărul 81, rezemate de poartă stau un geamantan roşu şi o geantă de voiaj neagră. Andreea îşi strânge în braţe mama care plânge.
Amândouă cu ochii roşii de plâns, abia dacă-şi mai pot spune câteva vorbe.
- Hai cu mine. O să ne descurcăm noi cumva.
- Nu pot, Andreea. Nu vreau să devin o povară şi pentru tine. Şi-n plus, asta e viaţa pe care am ales să o trăiesc.
- Măcar promite-mi că o să ai grijă de tine. Şi nu te mai gândi tu la toate, pentru că aşa nu poţi să le rezolvi.
- Eh, stai liniştită. E abia primul infarct. Bunicul tău a făcut 4 şi a trăit până la 70 de ani, Dumnezeu să-l odihnească!
- Nici în glumă sa nu mai spui asta vreodată!
- Hai lasă. Important este să-ţi fie bine. Asta mă face fericită şi-mi dă putere să continui.
- Te iubesc, mamă! Niciodată să nu uiţi asta!
Poarta se închide, zdruncinată din toate încheieturile. Vântul hăuie, iar bătrâna dădaca îşi strânge la piept iubita doamnă, neştiind cum să-i curme suferinţă!
-va urma-
