vineri, 12 decembrie 2014

Luni

De când nu s-a mai trezit cu durere de-asta de cap!
Se învârte casa cu ea, patul e răvăşit şi rupt de la jumate, tricoul roz zace undeva pe podea, la voia întâmplării, boxerii lui gri sunt şi ei aruncaţi undeva pe colţul canapelei. Se ridică în capul oaselor şi-ncearcă să-şi aducă aminte cum de a reuşit să ajungă acasă. Pe la a zecea bere s-a rupt filmul. Dansa frenetic în mijlocul clubului de rockeri în care se ducea încă din primul an de studenţie.
Întoarse puţin capul, atât cât să nu-l forţeze prea tare şi să nu pocnească şi o buşi râsul. În dreapta, pe mijlocul patului, dormea cel mai frumos bărbos pe care-l văzuse vreodată. Începu să-şi amintească cum s-au întâlnit seara trecută şi izbucni în cel mai sincer râs pe care îl auzise vreodată ieşind din ea.
El se foi şi deschise chinuit un ochi. Îi zâmbi în colţul gurii şi o întreabă de ce râde. Ea se aplecă şi îl sărută cât putu de apăsat.
- Îţi povestesc mai târziu. Culcă-te la loc.
O luă în braţe şi îşi aduse aminte de ce în unele dimineţi simţea nevoia unui bărbat în patul ei. Nimic nu se compară cu siguranţă şi căldura pe care i le transmitea strângerea în braţe a unui bărbat, mai ales unul cu braţe atât de puternice, cum nu mai întâlnise vreodată.
El se mai întoarse de vreo două ori de pe o parte pe alta şi, într-un final, se aşeză cu capul pe pieptul ei, care începu să se ridice şi să coboare neregulat, din ce în ce mai frenetic. Brusc, îi cuprinse faţa în mâini şi începu să o sărute. Limba lui caută cu disperare limba ei, iar mâinile se plimbau haotic, atingând fiecare centimetru de piele. Când nu mai rămăsese nimic între ei, nici un petic de textil, el o întoarse brusc cu faţa spre el şi o sărută şi mai apăsat decât înainte.
Pentru a doua oară în acea dimineaţă se prăbuşi lac de transpiraţie, cu genunchii tremurându-i şi pupilele dilatate. El se aşeză lângă ea şi începu să-şi plimbe degetele lungi pe spatele ei, înfiorând-o.

- Nirvana?
- Da.
S-au întâlnit într-un club din centrul oraşului, niciunul cu vreun gând de agăţat faţă de celălalt. Ea ochise un blond înalt, un puşti de maxim 23 de ani. El, ca un prădător recomandat de ADN, îşi rotea capul, căutând o pradă, nu neapărat uşoară.
Au început să se sărute fără să-şi dea seama când şi de ce. Frenetic, din ce în ce mai cu patos, până când drumul spre casa din Matei Voievod, nr. 6 a devenit inevitabil.

Treptat, blankurile din mintea ei începură să se umple cu tot felul de frânturi, alcătuind noaptea ce tocmai se încheiase.
Din prădător în victimă. Aşa cum făcuse cu fiecare bărbat din viaţa ei, îi îmbracă şi lui cămaşa, şifonată de petrecerea şi dansurile nopţii trecute, dar şi de lipsa lui de îndemânare în a mânui fierul de călcat.
El se ridică într-un cot, o privi râzând şi se lăsă din nou pe pernă.
- De ce râzi?
- Îţi povestesc mai târziu.

Touche! Un vânător căruia îi plac jocurile.

...
Dar ea a obosit să se joace. Să mintă, să-şi refuze gândurile şi mai ales să se împiedice să mai viseze, să-şi dorească să fie fericită. Pentru că în spatele tuturor măştilor de femeie fatală şi vânător neimplicat îşi ascundea de fapt cea mai mare dorinţă a vieţii ei. Aceea de a fi fericită.
Înţelesese cu mult timp în urmă că adevărata împlinire e în doi, nicidecum de una singură. Era capabilă să-şi împlinească toate visurile, să facă orice voia, să meargă oriunde dar nu putea să umple cu nimic lipsa unui om care să-i fie alături, să o ţină în braţe în dimineţile de weekend, să-i şteargă lacrimile şi să-i împărtăşească zâmbetele.
Anii în care alergase aiurea, în toate părţile, încercând să facă tot mai multe şi tot mai diverse au ajutat-o într-un singur sens: să se apropie de ea însăşi. Pe de altă parte, toată alergătura asta a ajutat-o să-şi ridice ziduri în toate părţile, să se îndepărteze de oameni şi să încerce să rămână ancorată în realitate, să nu mai viseze la Feţi-frumoşi pe cai albi.
Există, totuşi basme?!

Cu gândurile vraişte şi durerea de cap care persistă se ridică şi pune ibricul pe aragaz. Nu poate împiedica gândul care-i fulgeră în creier: "Ar putea fi el?" Ar putea, dar de unde să mai ştie ea cum se fac lucrurile? Cum începe o relaţie? Cum se iubeşte? Cum se zice "bună dimineaţa", cum se sărută, cum se ia micul dejun în doi? Un munte de întrebări la care ea însăşi nu poate găsi vreun răspuns.
Anii ce au trecut peste ea au transformat-o din copila cuminte şi timidă într-o femeie parcă prea încercată pentru vârsta ei. O femeie care are deplină încredere în ceea ce poate face singură dar nici un dram în ceea ce se poate face în doi. Copila veşnic îndrăgostită a rămas doar o umbră.
În fiecare seară ochii i se umplu de lacrimi când deschide uşa din lemn masiv a casei din Matei Voievod ştiind că nu e nimeni dincolo de ea, cineva care să-i sărute fruntea, care să o ţină în braţe înainte de a adormi, care să-i şteargă orice urmă de îndoială de pe fruntea-i prea încruntată. Există un manual care să-i înveţe pe oamenii singuri, care să le reamintească, de fapt, cum e împreună? Uneori se minte că îi e bine aşa, că singură poate muta munţii. Alteori se înfioară la gândul că poate fi ea unul dintre oamenii ce vor rămâne veşnic singuri. O macină fostele relaţii. Unde a greşit? Trebuia să mai stea? De ce a fugit? A ştiut vreodată să iubească?

O trezeşte din visare cafeaua care dă în foc şi un sărut scurt, pe ceafă! Zâmbeşte amar, se întoarce şi i se încolăceşte de gât. Varsă restul de cafea în chiuvetă şi îl mai pune o dată pe foc.
Trei ore de vorbă în frigul din balcon, un pachet de ţigări fumat, 2 cafele şi încă două ore de lenevit în braţele lui mai târziu uşa se închide sec în urma lui şi ştie că nu are să-l mai vadă vreodată. La ce bun?!

luni, 8 decembrie 2014

Un fel de rămas bun

Am aruncat telefoanele în torpedoul unei maşini negre, abandonată undeva în mijlocul oraşului. Am plecat împreună, de mână, căutând ceva.
De dragul celor câţiva ani, împreună sau separat, suntem datori să mai încercăm o dată. Să reclădim o fărâmă din frumosul "noi".
Te-am pierdut şi regăsit de atâtea ori încât nu mai ştiu dacă ai existat sau doar imaginaţia mea ţi-a dat viaţă. Nici măcar acum, când ne plimbăm pe străzile din Centrul Vechi, ca cei mai îndrăgostiţi dintre oameni, nu ştiu dacă eşti aici. Oare aş fi schimbat ceva dacă ţi-aş fi spus să nu pleci? Nu... Ţi-aş fi cerut să faci un compromis pe care eu nu am fost în stare să-l fac.
- Văd că încă mai porţi inelul!
- În fiecare zi.
- Credeam că ai aruncat tot ce ţine de mine, sau că cel puţin le-ai adunat într-o cutie, sub pat.
- Nu e suficient loc pentru toate...
Undeva, pe o stradă pustie, neluminată, mă opresc brusc şi-i spun"te iubesc!". Întunericul e de partea mea şi-l împiedică să vadă roşeaţa din obraji şi lacrimile din ochi.
De ce doare atât? Am aşteptat suficient... ăsta era momentul nostru.
- Poate sună a fraze din cărţi, dar eu n-am încetat niciodată să te iubesc.

N-am putut niciodată să-ţi spun că toate le-aş fi lăsat pentru tine. Mă simt prinsă într-un episod dintr-un serial prost.
Aştepţi să-ţi mai spun ceva, dar m-am certat de atâtea ori cu tine în gând şi ţi le-am spus pe toate.
Cât să mă mai împart între două avioane, şi alea neanunţate sau pe fugă? Eu am nevoie să mă ţii în braţe când mă prăbuşesc, şi-n fiecare seară înainte de somn. Am nevoie să te sărut după ce-mi spui că mă iubeşti. Eu vreau să-ţi aşez gulerul cămăşii înainte să ieşi pe uşă.Şi ca să-ţi răspund la întrebare, n-o să pot trece niciodată peste toţi kilometrii ăştia dintre noi.Şi după un timp nici tu n-ai să mai poţi.
Iubirea nu e totul. Ai şi tu la fel de mare nevoie de mine. Să-ţi aduc aminte că trebuie să te tunzi, să-mi vezi strălucirea din ochi dimineaţa, să te strâng în braţe după ce faci praf audienţa într-o conferinţă de 5 ore. Trebuie să fii aici ca să înţelegi că totul e despre noi.
De dragul celor mulţi ani, împreună sau separat, suntem datori să recunoaştem astăzi că ceea ce ni se întâmplă nu este decât drumul agonic către moarte. A noastră, a ceea ce simţim, a oricărei amintiri cu noi. Acum, când încă ne iubim, înainte ca sufletele să moară între două avioane.
De la Van Gogh până în Calea Victoriei nu sunt decât doi paşi. Aici, pentru totdeauna, drumurile noastre se despart. Tu mergi în jos, spre Expirat, acolo unde ne-am cunoscut acum 5 ani. Eu fac stânga, spre biserică. Aici mă opresc, mă aşez pe o treaptă şi plâng. Orice cuvânt în plus nu şi-ar fi avut rostul. Mă ridic şi mă întorc în centru. De data asta merg pe cele mai aglomerate străzi. Printre terase cu scaune înghesuite şi oameni zgomotoşi. De parcă hărmălaia asta ar avea puterea să-mi şteargă vreun gând.
Găsesc o terasă ascunsă într-un colţ şi mă opresc două ore la o cafea. Singură, ghemuită într-un scaun de răchită, şterg unul câte unul, toate gândurile.
Unirii, Hala Traian şi mai departe printre străduţe cu pantofii în mână. Foişor, Pache Protopopescu, Iancului. Mă mai opresc o vreme pe scările din faţa blocului. Un drum atât de lung şi tot atâtea întrebări. Le alung pe toate şi păstrez doar una. Aceeaşi. De atâţia ani. Cum e mai bine? Împreună sau separat? Ne-am iubit atâta vreme ca nebunii, fără să ţinem cont de limite, de oameni, de nimic. Nimeni n-a ştiut de noi. Ne-am iubit în pauzele dintre relaţiile eşuate şi ne-am găsit atât de uşor de fiecare dată. De parcă nu ne-am fi dăruit între timp altor oameni. Fără întrebări, fără reproşuri. Dacă ai înşelat, de ce am dispărut şi n-am mai sunat, dacă ai urlat, de ce m-am îndrăgostit... Ştiam că ne iubim şi-atât. Azi, nici asta nu mai pare de ajuns. Poate am crescut şi ne-am maturizat, poate vrem altceva. Sau poate ne dorim prea tare unul pe altul. Poate o să-mi fie dor de tine, poate o să plâng, poate o să vreau să te sun. Dar nu te-am întrebat dacă ţi-e bine, aşa că n-o să-ţi cer să-mi ştergi lacrimile.
Mai bine adun tot ce ţine de tine şi le pun într-o cutie de lemn, prea mare să încapă sub pat. O arunc în geamantanul în care am adunat toate visele, aducerile aminte, speranţele şi bucăţile dintr-un trecut prea tumultos să-l mai duc în spate.
Dintre toate păstrez doar zâmbetul cald dimineaţa devreme şi inelul frumos, care-mi aduce aminte că odată am fost cea mai fericită, şi care-mi spune că am fost, sunt şi voi rămâne cea mai fericită femeie din viaţa ta.

vineri, 28 noiembrie 2014

"De ce mă vrei cum nu mă poți avea? De ce să te iubesc doar cum vrei tu?"

Când ţi-a adus-o întâia dată, acea dimineaţă caldă înaintea ochilor nu-ţi venea a crede. Ai asemuit-o din primă cu un diamant neşlefuit. Şi chiar aşa era. Simplă, ştearsă, fadă, şi dacă i-ar fi lipsit ochii aceia, ai fi zis fără strălucire.
Dar tu te-ai îndrăgostit de ea exact cum era. Ai iubit-o din prima clipă, şi ea, inocentă ca o piatră preţioasă, care habar n-are cum arată razele soarelui, ţi-a căzut în vrajă.
Ai iubit-o o zi, două, un an... aşa cum o găsiseşi. Până când ai vrut tu să arăţi lumii strălucirea de dincolo de hârtia mată.
Mai întâi i-ai scos baschetul cu vârful alb din piciorul micuţ şi l-ai înlocuit cu pantofi de lac. Apoi ai păcălit-o să vă jucaţi de-a prinţul şi prinţesa, şi i-ai pus în loc de blugi şi tricou Converse o rochie mulată, din satin. Au urmat alte şi alte schimbări. Pletele blonde scurte le-ai vrut negre, până la şolduri, ochii verzi i-ai acoperit cu lentile albastre, pielea i-ai dorit-o bronzată la solar, şi ai făcut-o să descopere magia atingerii bijuteriilor aurite.
Ai luat-o din Vama Veche şi-ai dus-o în hoteluri de 5 stele, n-ai mai lăsat-o să meargă cu metroul, oferindu-te să-i fii şofer. I-ai aruncat cărţile de pe rafturi şi i-ai pus în braţe reviste glossy, de"fashion&beauty".
Te-ai jucat cu ea în fel şi chip ani la rând. Iar ea ţi-a ascultat supusă toanele, ca o păpuşă în mâinile fetiţei care-i croieşte haine şi-o schimbă de mii de ori.
Azi ea nu mai are nimic din ce avea în ziua în care ai cunoscut-o. Nu mai este nici pe departe diamantul neşlefuit. Ai transformat-o într-un veritabil diamant auriu, într-o femeie căreia nici un bărbat nu-i mai poate rezista, iar privirile pofticioase zăbovesc clipe întregi pe picioarele lungi din pantofii cu tocuri cui de câţiva centimetri, şi se proţăpesc şi mai mult pe şoldurile pline.
Prietenii tăi n-o mai privesc întrebător, gândindu-se ce caută o fiinţă atât de simplă lângă tine, în lumea lor. Acum toţi îi zâmbesc şi-i fac loc la masa lor. Acum ea s-a amestecat în multitudinea de femei tencuite, colorate şi artificiale. Nu mai are nimic din candoarea de altă dată.
Iar tu te-ai plictisit deja de ea pentru că nu maia re nici un mister, nici o taină ascunsă ochilor lumii. Ai avut tu grijă să i le dezgoleşti pe toate.
Şi pleci, şi-o laşi în urmă, căutând ceva nou, altceva. Pentru că ea nu mai e nici pe departe femeia fermecătoare de atunci.

Prietene, poate ai fi curios să afli ce-a mai făcut. Ei bine, după ce a rămas singură, a dat fuga la mare, acolo în Vamă Veche. Dar oamenii o privesc ciudat. Prietenii ei de altă dată, îmbrăcaţi în tricouri negre şi blugi rupţi, cu plete soioase, care dorm în corturi, şi care atunci o invitau să bea o sticlă de votcă cu ei pe plajă, o evită.
Pentru că ea are geantă de plajă cu floricele şi ochelari de firmă, şlapi cu paiete şi costum de baie roz, şi plete lungi cu bucle aranjate la coafor. Ea nu mai e de-a lor!
Acum stă într-o cameră întunecată, cu rujul roşu mânjit pe toată faţa, şi părul vâlvoi. A aruncat toţi pantofii cumpăraţi de tine şi a sfâşiat toate hainele lucioase. Stă în faţa unei oglinzi şi taie cu o foarfecă butucănoasă părul aproape de rădăcină. Toarnă o sticlă de oxidant pe cap şi devine iar blondă. Mâine se va trezi şi va încerca să fie ea, de mai demult.
Dar sufletul îi este vândut şi ea este nimic. Ea nu mai este Adnana, şi nici măcar "gagica lu' Boss". Ea nu mai are o lume din care să facă parte, şi va încerca să clădească un Univers acolo, în camera cu pereţi goi, în care ai abandonat-o tu.

Şi tu? Ai uitat că l-ai cunoscut într-o seară în Expirat, beat mort? Avea plete creţe şi purta un tricou vechi, cu Dimu Borgir. Avea bocanci negri până la genunchi încărcaţi de capse, şi bea"şurubelniţă", pentru că de altceva nu-i ajungeau banii.
S-a îndrăgostit ca prostul de tine, şi acum vrei să-l schimbi. Îl duci la restaurante pompoase şi-l înveţi cum se mănâncă peştele cu furculiţa. El care mânca hamsii pe plajă la 2 Mai... Îi pui pantofi scorţoşi şi cămaşa roz, şi-l duci într-un loc colorat, cu ţambaluri şi acordeoane, cu dedicaţii"fără număr".
L-ai bărbierit şi i-ai cumpărat parfumuri scumpe.De plete nici n-aş vrea să amintesc.
O să sfârşească şi el tot singur, Dumnezeu ştie pe unde, pentru că deja te-ai plictisit de el. Pentru că nu mai are nimic boem, l-ai transformat în sex-simbol.

Şi oamenii ăştia pe care i-aţi transformat voi doi, cel mai probabil vor sfârşi singuri. Poate-ar fi fost atât de fericiţi împreună... Dar acum, fiecare închis într-o cameră la mii de ani depărtare, n-or să se mai întâlnească. Şi poate nici nu s-ar mai îndrăgosti unul de celălalt. Pentru că lui i-ar lua ani buni să-i crească pletele la loc, iar ea se chinuie şi acum să scape de pielea bronzată.

marți, 11 noiembrie 2014

Ceartă cu Dumnezeu

N-am nimic de spus. Nimic interesant. Nimic despre prezent. Pot să vorbesc ore în şir despre orice, pot să mint, pot să fac scenarii, pot să creez poveşti. Dar nu pot să vorbesc cu adevărat despre mine. N-am putut niciodată, în faţa nimănui, să mă deschid. Oricine ştie câte o frântură din mine. Nici măcar o singură bucată întreagă.
Am încercat astăzi să mă mai deschid o dată. Nimic. Mi-au ieşit câteva cuvinte, după care am schimbat brusc vorba, cu acelaşi "Dar, un cântec vesel să cântăm!".

De la tine încoace, nu mai ştie nimeni adevărul despre mine. Ai fost primul şi singurul care m-a ştiut. În toate formele mele, fizice, emoţionale şi toate celelalte. Numai ţie ţi-am arătat demonii dinlăuntrul meu, zâmbetele şi plânsetele cele mai sincere. Toate ţi le-am arătat ţie. Şi toate le-am închis când ai murit.
Mi-am ascuns şi mai adânc demonii în toate cotloanele pe care le-am găsit în minte, mi-am controlat zâmbetele şi mi-am înnăbuşit lacrimile. Am încetat să mai fiu eu în ziua în care tu, fizic, n-ai mai existat. Nici măcar eu nu mai ştiu cine sunt. M-am risipit. M-am rătăcit şi m-am pierdut într-o durere prea mare pentru sufletul meu atât de crud la vremea aia. N-am ştiut niciodată dacă m-a durut mai tare că am rămas singură sau sau că ai murit. Ştiu că m-a durut. Şi mă doare! Poate amândouă la fel, poate vreuna mai tare. Mi-e dor de mine şi mi-e şi mai dor de tine. Dar cui să spun? Nimeni nu ştie totul despre tine. Unii ştiu că ai murit, alţii că mi-e dor, prea mulţi nici măcar nu ştiu că ai existat. La ce bun?
Mi-a rămas din mine de atunci doar... nu mi-a rămas nimic. Şi atât de dor îmi e de mine. De zâmbetul ştrengăresc în colţul gurii, de licărirea din ochi fără nici un sâmbure de tristeţe, de hohotele de plâns la fel de sincere ca râsul unui copil. Dar nu mi-a rămas nimic. Am plâns şi încă mai plâng. Oare, vreodată, am să mai fiu eu? Mi-a rămas amintirea unei curţi cu magnolii şi doi Saint-Bernard. Mi-a rămas mirosul cireşului sub care ne-am sărutat prima oară. Mi-a rămas o cutie de lemn închisă cu lacăt şi ascunsă într-un pod. În rest nimic. Îmi mai rămăseseşi tu în ceaşca verde din care îmi beam cafeaua şi în care ţi-am văzut zâmbetul, zi de zi, vreme de patru ani. Acum, nici măcar asta nu mai am.
Mi-e frică, Răzvane. Că ai murit şi ai luat tot ce a fost mai frumos în mine. Că n-am să mai pot niciodată să fiu eu, să mai iubesc, să mă mai joc. Cu totul, aşa cum am făcut-o cu tine. De asta mi-e frică. Şi mi se face şi mai frică atunci când mă gândesc că ai putea să fii tu ultimul bărbat pe care să-l fi simţit întru totul al meu. Că am să vreau să iubesc până dincolo de orice raţiune şi n-am să pot, Răzvane. De asta îmi este mai frică decât de moarte.
Că am să mă mulţumesc să-mi fie bine şi confortabil, că am să aleg să-mi petrec toată viaţa lângă un om pe care nu-l iubesc cu adevărat, căruia am să-i apreciez linia genetică şi-am să accept că vrea să ne creştem copiii împreună. De asta mi-e frică, Răzvane.
Sunt supărată pe tine. Nu trebuia să-mi iei tot când ai murit. Poate eu nu ar fi trebuit să-ţi dau tot, dar n-am ştiut cum să fac altfel. Sunt neputincioasă şi mă cert cu tine. M-aş certa cu Dumnezeu, dar care? Al cui? Ăla care a ales că tu să mori? Ăla care a ales ca eu să rămân? Care a ales că tu să iei tot şi eu să nu rămân cu nimic? Care Dumnezeu? Mă cert cu tine, pe tine te ştiu. De multă vreme nu mă mai întreb de ce ai murit. Dar mă întreb de ce ai rămas atât de prezent.
După atâta timp în care m-am minţit că nu pe tine te-am iubit cel mai mult şi că iubirea totală nu s-a întâmplat încă, mă văd nevoită să recunosc. Atât de schilodită mă simt de toţi anii ăştia de chin, încât nici respiraţia nu mi-o mai recunosc. Sunt singură, Răzvane. Nu mai am nimic şi pe nimeni. Nu mă mai am pe mine şi nu mă mai găsesc nicăieri.
Şi-am vrut, Răzvane. Am vrut să iubesc şi să mă îndrăgostesc. Am vrut ca tu să rămâi tatăl copiilor mei nenăscuţi, iar eu să iubesc. Şi m-am îndrăgostit, şi am iubit de nenumărate ori. Am iubit bruneţi, cu ochii negri, blonzi cu ochi albaştri, am iubit stomatologi, profesori, golani, poeţi şi barbugii, am iubit actori şi păpuşari, am iubit şi un anticar. Am iubit schilodiţi de decepţii amoroase şi am iubit bărbaţi însuraţi. Întotdeauna pe jumate. Niciodată complet, niciodată nu m-am dăruit în iubire. E ceva în mine care-a murit şi care nu va mai fi la fel niciodată. Răzvane, dacă ăsta e Iadul, un loc în care eu să nu mai pot niciodată iubi, nu-l vreau. Vorbeşte tu cu Dumnezeu şi zi-i să mi-l schimbe. Sau trimite-mă pe mine să mă cert cu el.
Am aşteptat şi am sperat că întotdeauna aţii să mă facă fericită. Am căutat totul în afara mea. Credeam că îmi venise rândul ca eu să stau şi alţii să dea. Nu merge. Nu pot. M-am întors către mine, către sufletul meu, şi-am vrut să mă împrietenesc cu mine. Dar nu m-am mai găsit, Răzvane. Când m-am întors era deja prea târziu. M-am risipit în tine şi în iubirea noastră, m-am pierdut complet în durerea inimaginabilă a morţii tale şi în cei sapte ani de doliu pe care încă ţi-i port. Unde să mă duc şi unde să mă caut? M-am căutat în lespedea rece din marmură care zace la căpătâiul tău şi în gladiolele albe pe care ţi le aduc de fiecare dată. Nici urmă de mine. Unde? În groapa care te-a înghiţit în cea mai ploioasă zi a unui noiembrie mohorât? Ştiu că nu e acolo, pentru că tu nu eşti acolo.
Unde să mă caut şi spre unde să mă întorc? Există Dumnezeu? Unde e? "Dumnezeu e iubire". Poate un Dumnezeu care e iubire să nu lase un om să iubească?

Şi-am suferit, Răzvane! Fiecare despărţire m-a mai frânt o dată. Dar nu durerea despărţirii m-a frânt, ci mai degrabă neputinţa de a mă fi îndrăgostit şi de a fi iubit în totalitate, cu toată fiinţa, cu fiecare bucată din mine. O singură dată am iubit mai mult, dar nici atunci pe de-a-ntregul. Am iubit pe trei sferturi, un blond cu ochi albaştri, pe care l-am sărutat mai ales în somn când m-am întâmplat să nu adorm înaintea lui. Şi-atât de mult l-am dorit şi m-am simţit a lui încât m-am speriat şi l-am alungat. M-am înspăimântat de neputinţa mea de a fi toată a lui, de puterea lui de a se fi îndrăgostit vreodată de mine, de măreţia minunii ce-ar fi putut fi şi care, mai devreme ori mai târziu, mi te-ar fi alungat.
M-am speriat, Răzvane, şi am fugit. Am fugit şi m-am oprit lângă mormântul tău. Am aşezat cu grijă gladiolele albe la căpătâiul locului care te-a înghiţit şi am sărutat lespedea rece, de parcă ar fi fost căuşul palmei tale, pe care l-am sărutat în cele mai frumoase zile şi nopţi ale vieţii mele. Câtă putere să ai asupră-mi, chiar şi dincolo de moarte? Într-o secundă am şi uitat de ochii albaştri şi m-am simţit atât de vinovată că ţi-am pângărit amintirea, încât trei ceasuri am zăcut în genunchi, plângând, rezemată de lespede. De ce mă chinui, Răzvane? De ce mi-ai luat tot? De ce mi m-ai luat? Până şi veşnicul cerşetor care îşi duce zilele prin cimitir îmi zice, de fiecare dată când mă vede plângându-mi sufletul, "Sunteţi tânără, domnişoară! Nu vă mai chinuiţi atâta!". Ce să ştie? Ce să ştie el, Răzvane? Cum să ştie că nenorociţii ăia au bătut cuiele mai ales în sufletul meu, mai mult decât în capacul coşciugului? Cum să ştie că fiecare lovitură de ciocan m-a lovit pe mine în moalele capului? Şi că fiecare lopată de pământ m-a acoperit şi pe mine. Mi-au îngropat iubirea, Răzvane, odată cu tine. M-au închis acolo, în mormântul ăla cu pământ reavăn şi nu le-a păsat, Răzvane, că eu eram încă vie. Şi tu n-ai zis nimic! Ai tăcut, ai rămas acolo şi m-ai lăsat pe mine aici, singură. Unde-ţi era, Răzvane, Dumnezeul când urlam de durere şi îi imploram să nu mi te ia? Unde era Dumnezeul meu când am rămas fără tine, fără mine, fără noi?
Cui să spun şi unde să mă duc? Cine să mă creadă că ai fost tot şi nu mai am nimic? Mă ascund, Răzvane. Mă ascund în carcasa care a mai rămas din mine, mă ascund în gladiolele albe, legământul nostru etern, florile care mă dor cel mai tare în lumea asta. Mă ascund în zâmbete aruncate la întâmplare, în flirturile de-o vară la mare, mă ascund în câte un dans frenetic şi în multe pahare de votcă. Mă ascund în muzica noastră, în amintirea ta şi în braţele prietenilor atât de dragi. Prieteni care nu îndrăznesc să mă întrebe de unde vine toată tristeţea asta şi neputinţa şi nimicnicia în care mă zbat. Pentru că o văd şi eu ştiu că ei o văd. Nu îndrăznesc să le spun. Ce să le spun? Că îl caut pe Dumnezeu să îl întreb de ce aşa? Că abia aştept să-l întâlnesc să mă cert cu el? Că tatăl copiilor mei nenăscuţi a murit, sec, într-o noapte de noiembrie? Nu ştiu cum să le zic, aşa că ne prefacem cu toţii că nu e nimic de spus şi ne vedem mai departe de viaţă. Ei cu ale lor, eu cu nimic al meu.
Trimiteţi Dumnezeul, Răzvane, să-mi arate drumul. Să mă aducă pe mine, mie. Să mă înveţe cum să trăiesc fără tine.
Mi-e sufletul în doliu, de sapte ani, şi oricâte culori aş purta, niciuna nu-mi şterge pata neagră din bucata de suflet rămasă. Nimic, Răzvane. E tot al meu şi nimic nu-mi aparţine. Alerg ca o disperată spre nicăieri şi spre nimic al meu. N-a mai rămas urmă de suflet şi simţire în mine, Răzvane. Nimic. Şi nu pot nici să te urăsc şi nici să mi te uit. Dar mă vreau pe mine înapoi! Pe mine şi al meu.
Sunt singură, Răzvane! Singură, şi tu nu eşti nicăieri...

...
- Bună ziua. Vreau şi eu patru gladiole albe, vă rog.
- Aoleo, da' cine a murit frumoaso? Nu vrei mai bine să-ţi fac o coroniţă frumoasă?
- Nu, mulţumesc. Patru gladiole albe.
...

Cine să-i zic, Răzvane, c-a murit?

marți, 28 octombrie 2014

Un fel de toamnă

Ştiaţi că soarele are gust de vată de zahăr? M-am trezit azi de dimineaţă cu o poftă nebună de viaţă! Am gustat dintr-un colţ de soare şi mi-au îngheţat dinţii! Are un gust dulce-amărui care-ţi provoacă cei mai minunaţi fiori de gheaţă! Mi-a adus aminte de copilărie, de viaţă, de tot ce mă înconjoară şi de tot ce iubesc!
Iubesc!
A trecut prea mult de când m-ai iubit ultima oară! De când sufletul a tresărit naiv la întâiul "te iubesc", de când te-am respirat prima oară! A trecut o veşnicie, cuprisă-ntr-o secundă, de când am stat amândoi pe bancă, eu cu genunchii ghemuiţi sub bărbie şi cu braţele tale, atent sculptate, învăluindu-mi trupul. Din când în când lăsăm capul pe umărul tău şi te priveam în ochi, încercând să-ţi spun o mie de lucruri! Dar surâsul ivit în colţul gurii tale îmi dădea de înţeles că nu mai este nevoie. Şi atunci mă ghemuiam şi mai mult la pieptul tău!
Mai ţii minte că eram blondă atunci, şi ochii, care astăzi, spălaţi de atâtea lacrimi, sunt verzi, atunci erau de un albastru cenuşiu!
Îmi place soarele, îmi place să alerg desculţă prin ploaia de vară, să las frunzele ruginite să mă ningă în parc şi mai ales, îmi place să găzduiesc pe propriile-mi gene fulgii de zăpadă în mijlocul iernii!
Iubesc valurile la fel de mult cât iubesc aerul tare de munte! Îmi plac oamenii, copiii, bătrânii... tot! Îmi plac zâmbetele, ochii, ador lacrimile!
Iubesc o mulţime de lucruri! Mă îndrăgostesc repede şi de orice.şi de fiecare dată îmi place altceva... niciodată nu abandonez nimic! Toate rămân acolo, toate îşi au locul lor. Poate de-aia încă mai păstrez pe noptieră petalele unui trandafir uscat, într-un pahar albastru!
M-a plouat cu flori de tei în braţele tale şi toată fericirea din lume s-a pogorât asupra mea, închizându-mi-te în suflet pentru o veşnicie!
Am gustat atunci pentru prima dată cea mai dulce aromă de vin. A fost prima gură din nesfârşitul pocal cu licoare veşnică. Atunci am simţit întâia dată fericirea! Am gustat iubire, amestecată cu mireasma de tei.
Vântul te-a învăluit în plete blonde cu iz de iasomie, ţi-a acoperit privirea, astfel încât tot ce-a rămas din mine a fost o adiere lină de vară!
Am rămas acolo, pentru prima dată dezgolită în văzul tău! Dezgolită de tot ce înseamnă uman, de tot ce înseamnă rău! Atunci m-am transformat pentru prima dată în iubire!
În frenezia clipelor ce s-au scurs am uitat de mine, am uitat de rânduirea lucrurilor fireşti! M-a trezit fiorul rece al singurătăţii şi-am încercat să-mi acopăr goliciunea trupului în ia de mătase. M-a cuprins disperarea şi m-am transformat la loc în om, cu ochii şiroindu-mi râuri. Am simţit ruşine, întocmai că Eva în grădina Edenului. Am înţeles că totul s-a sfârşit şi te-am strigat!
Ţi-ai întors privirea către mine şi mi-ai zâmbit! Mi-ai spus că tot ce fac e fără rost şi nu e goliciune, e puritate! Mi-ai făcut semn să te urmez şi m-ai chemat în şoaptă! Dar trupul, amorţit de fericirea care tocmai se-ncheiase, a refuzat să se mişte!
Atunci a fost ultima dată când te-am văzut, atunci a fost prima dată când am gustat fericirea şi tot atunci a fost prima, şi poate ultima dată când eu am fost fericire şi iubire!

Din toate câte au fost mi-a rămas câte ceva! Ghiocelul primit de la colegul din liceu, într-o agentă veche... mireasmă de Moeciu... sunet de valuri... o poză într-o ramă, de care stă agăţat un fluture mov. Toate sunt aici şi câteodată îmi pare că nu mai e nimic!
Vântul se-ndură de mine şi-mi aduce câte un "TE IUBESC" şoptit! Şi atunci îmi aduc aminte! Alteori visele mă mistuie cu dor şi dorinţă şi atunci... revin!
Încă învăţ diferenţele dintre goliciune şi puritate, deşi puritatea mi s-a pierdut în neant, odată cu ia de mătase.