Un fel de astenie. Altfel

Dintr-o sete nebună de culoare, m-am chinuit să visez curcubee.
Dintr-o sete disperată de cunoaştere, mi-am cumpărat cărţi.
Dintr-o sete covârşitoare de dragoste, te-am cunoscut pe tine.
M-agăţ în fiecare zi de orice fărâmă de speranţă, pe care cu greu o mai găsesc într-un colţ din mine. Zace în mine o ambiţie, ce devine prostească, de a crede că o să fie bine. Că fericire există undeva şi într-o zi o să ajungă şi la mine; că pot să râd fără motiv; că happy-endul nu e doar un sfârşit de poveste!
Fantome din dulap, vise neîmplinite şi dureri de-atunci îmi umbresc toate speranţele de-acum şi mă împiedică să visez curcubee. Azi-noapte am visat ruine. Parcă tu ai săpat până ai dat de ele şi m-ai chemat pe mine să le văd. Şi ca o nătângă ce sunt, în loc să mă minunez de tot ce era acolo şi că ai fost în stare să le descoperi, m-am apucat să sap cu mâinile goale în pământ. Căutam bucăţi pe care să le lipesc şi să reconstruiesc tot ce fusese acolo demult! Dar tu ai încercat să mă opreşti, spunându-mi că niciodată ruinele nu vor mai fi întregi. Şi mai mult, niciodată n-am să pot reconstrui de una singură. E nevoie de oamenii de-atunci. Doar ei ştiu cum au fost aşezate bucăţile. Iar eu parcă nici nu mai ştiam să aud. Şi-am tot căutat, până am reconstruit o bucată de frescă. Şi tocmai când să mă apuc de pictat, a început să plouă. Şi de atâta ploaie, într-o clipă n-a mai rămas nimic. Şi-am început să plâng. Şi m-am trezit. Şi erai tu aici, într-un colţ, tăcut şi rece, aşa cum ai fost dintotdeauna.
Şi-am întins braţele să te cuprind, dar te-ai făcut că nu mă vezi. Cu ochii mari, plini de lacrimi, am încercat să-ţi spun fără cuvinte, că am să plec. Că într-o zi ai să te trezeşti din ignoranţa ta şi n-ai să mă mai găseşti aici. Întocmai ca Ana lui Chirilă! În continuare eşti rece şi indiferent.
Mi-e frică să plec. Nu vreau să se termine aici şi acum. Cel puţin, nu aşa. Înainte să plec vreau să ştiu că am luptat pentru tine. Dar lupta asta n-am cum s-o câştig de una singură. Iar tu pari că nici nu vrei să fim pe-acelaşi câmp de luptă.
Mă simt ca într-o sală de spectacol, a unui teatru mic, de comedie. Tu eşti unicul spectator, iar eu amărâtul de actor care se maimuţăreşte pe scenă, încercând să-ţi smulgă o reacţie. Dar faţa ţi-e împietrită, mâinile ţepene pe spătarul scaunului şi nici pupila nu ţi se dilată. Iar când va cădea cortina eu am să plec plângând în culise, dezamăgită că cel din urmă spectator rămâne imun la sinceritatea şi dăruirea cu care îmi joc rolul.
Şi ştiu care e pasul firesc şi cel mai corect. Să mai cer ridicarea cortinei o singură dată, să fac o plecăciune până la pământ în faţa ta şi să aştept din nou coborârea catifelei grele, ce-mi va acoperi faţa arsă de lacrimi şi înnegrită de cearcăne.
Dar mi-e atât de greu să folosesc cuvinte! Pentru că n-am să le mai pot întoarce niciodată, odată spuse. O privire am să o pot reinterpreta întotdeauna, dar un cuvânt? Cum să te mint că nu l-am spus? N-am ştiut să mă folosesc niciodată de vorbe să-mi iau rămas bun. Oamenii care nu mai sunt aici n-am aflat niciodată câte aveam să le spun. Poate de-asta le vorbesc noaptea, când se sting toate luminile în oraş, poate de-asta le scriu din când în când, aici pe blog. Şi tot de-asta vorbesc de patru ani cu o cruce din marmură albă şi niciodată nu-mi găsesc cuvintele să-mi iau rămas bun. Port în mine un soi de vinovăţie că el s-a dus şi eu încă mai sunt aici. Dar asta-i altă poveste.
Momentan, te rog pe tine doar, să nu devii un om căruia nu ştiu să-i zic un rămas bun. Nu fugi doar dintr-o dorinţă de a nu părea slab şi nu mă lăsa să mă târăsc încercând să-ţi smulg un zâmbet!
Sau dacă vrei, mai bine spune-mi tu toate câte sunt. Cuvintele tale ultime am să le accept mai uşor. Am să ştiu ce să fac cu ele: o vreme am să plâng cu ele în timpane, apoi am să le aşez în sertarul cu vorbe uitate.
Iar pe tine... pe tine am să te aşez în cufărul cu oameni frumoşi şi-atât de dragi sufletului meu!

Poveste cu suflet...de azi

Cine a zis că sufletul moare? Eu. Şi încă de atâtea ori. Dar moartea sufletului meu nu e aceeaşi cu orice altă moarte fizică.
Azi, undeva printre rândurile unui mail, am găsit sufletul îngenuncheat de-atâta amar. Nu mai ştie să respire şi mai ales a uitat cum să iubească. Aş vrea să-i pun în braţe un clişeu, că totul o să fie bine, dar ne ştim de prea mult timp ca să-i zic vorbe de umplutură.
Învaţă-l să creadă, să spere, să viseze. Nu-i pune oprelişti şi lasă-l să zâmbească. Şi pe mine odată cu el. Dă-ne paloarea rozalie a vieţii. Pune în toţi porii fericire. Sau pune-o în suflet că o expirăm noi. Nu fugi. Ai rabdare cu mine. Acceptă-mi nebuniile şi zâmbetele. Nu fugi nici când râd, nici când în miezul nopţii se rostogolesc lacrimi pe obraji. Noi vrem să credem că poate fi şi bine. Ştii cum să faci asta? Noi nu. Noi ştiam doar să iubim, dar am uitat. Fii acolo să prinzi zâmbetul din cremenea dimineţii şi mâna ce ţi se plimbă prin păr. Umanizează-mă. Dă-mi suflarea cu care păpuşarul pune licărirea în ochii păpuşii şi cu care meşterul transformă lutul în diamant.
Ştii de când n-am mai zâmbit? Cum să-i spun sufletului că fericirea o să vină, când nu ştiu dacă tu, sau oricine, o poate aduce. Cum să-i pot spune că fericirea ţine o veşnicie, când el ştie că moare întotdeauna a treia zi? Îmi pare rău că nu poate să moară.
Mă aşez şi eu printre rândurile mailului şi ne plângem împreună veşnicia. Şi undeva, la celălalt capăt al lumii, într-o altă viaţă, e steaua noastră, în care credem de mici. Dar până acolo mai e mult, drumul greu şi lucrurile complicate. Viaţa de aici eşti tu şi restul. Şi nici unii n-aveţi răbdare cu noi.
Iar eu, în goana mea, mă ridic dintre litere, m-amestec în viaţă şi las sufletul plângând, undeva într-un inbox prăfuit.

De marti...

Oamenii vor in continuare sa citeasca povesti picante, frustrari si neajunsuri. Dar niciunul nu e in stare sa le asculte cand ma au in fata.
E adevarat ca blogul s-a nascut dintr-o frustrare hidoasa si o dorinta tampita de a spune la toata lumea ce vreau, de ce, si mai ales cum sa fie. Intre timp am renuntat la ideea asta, pentru ca, nu o data, am surprins oamenii din jur traindu-mi visele. Si mai frustrant decat faptul ca nu le poti implini tu e sa vezi ca le-ai dat altora idei la care nu s-ar fi gandit intr-o suta de ani.
Da stiu, sunt egoista. Nasol. Da' aia e. Si nu multumesc, n-am sa scriu la comanda. Ma doare in varful alb al baschetului rosu ca am scazut in ZeList.
Ideea e suficient de simpla, dar avand in vedere ca sunt destule capete seci, am sa o expun si aici. Am renuntat sa mai traiesc prin altii si pentru altii. Pentru ca mie imi traiesc altii viata si e al dracului de urat.
Dar poate nu asta e motivul principal pentru care in locul postarilor lungi si lacrimogene apar aruncate trei randuri razlete si un videoclip deprimant. Poate ca oamenii de piatra nu stiu sa scrie. Nu au ce,sau nu simt sa impartaseasca totul. Nu m-am obisnuit cu mine in pozitia ingrata de "om fara suflet". Dar rezulatele sunt pe zi ce trece tot mai motivante ca continui ascensiunea spre indiferenta absoluta.
Asa ca draga cititorule, care intri aici sa ma intrebi cum ma simt, de ce sunt trista, sau deprimata, sau sa-mi spui ca viata e frumoasa sau ca nimeni nu merita sa plangi, te rog sa pleci. Fa-ti un brain-wash si uita de site-ul asta. Sau sterge-l din bookmark. Sau din blog-roll. Sau vezi ca sus, in dreapta, ai un "x". Fa click pe el.
Si nu, nu m-a suparat nimeni in mod deosebit. Nu s-a intamplat nici un eveniment care sa-mi provoace starea asta. Sunt aceeasi eu, doar ca...altfel.

Poveste din mine

Sa cazi, sa incepi de la 0, sa te ridici, sa recladesti sau sa torni fundatii pentru constructii noi.
Tin in palme miliarde de piese de puzzle si nu stiu ce sa fac din ele.Bucati de suflet, de creieri si dorinte stau sa cada printre degete. Si eu nu mai stiu ce sa fac din ele!
Cum se construieste sufletul? Dar iubirea? Si lacrima? Dar viata? Ce se face cu ea? Unde sa ma ascund cand imi vine sa plang? Nicaieri. Ma inchid in mine.
Am avut grija ca intr-un cincinal sa nu ramana nimic din mine si din tot ce e al meu.
Stii cum arata o cladire in mijlocul unei implozii? Prima data se sfarma grinzile si cad peretii. Apoi se sfarma geamurile, si abia apoi se prabusesc zidurile exterioare. Ei bine, imagineaza-ti ca eu sunt rezultatul unei implozii nereusite.La interior totul e facut scrum si pulbere. N-a ramas nimic nesfarmat, neciobit, neatins de nimicire.
La exterior, insa, ici si colo cate o ferestruica ciobita. In rest nimic nu tradeaza dezastrul din interior.
In decursul acelorasi ani, despre care vorbeam mai devreme, in care am reusit sa distrug si ultima bucata din mine, in loc sa invat ce sa fac din toate piesele de puzzle, am invatat sa construiesc masti.Si mai mult, am invatat sa le port.Si zilnic le asortez cromatic si le port cu nonsalanta.
As putea sa numar pe degetele unei jumatati de maini oamenii care mai stiu cum arat fara vreo masca, si care vad haosul din interior.
In momentele de ratacire din diminetile in care colturile gurii refuza sa se mai prinda in pioneze, schitand o umbra de zambet, si cand din ochii seci si ciudati tasnesc lacrimi, atunci refuz sa mai depun vreun efort si ies pe strada exact asa, fara nici o masca. Si atunci se dezlantuie iadul!
Pentru ca n-am aratat ca pot sa fiu si jos, pentru ca nimeni n-a stiut ca pot sa plang! Si-n zilele ca astea le arat. Involuntar. Si poate ca lor le-a mai ramas o urma de umanitate, si chiar le pasa. Sau sunt doar curiosi, si motivul pentru care plang ar oferi subiecte de cafea, multe dimineti de-acum inainte. Si eu sunt obosita, si nu mai am nervi sa strig si sa-i fac sa inteleaga ca eu asa sunt! Si-n plus nimeni n-ar avea rabdare sa asculte.
Si-n alte dimineti, in care nu mai stiu ce vrea umanitatea de la mine imi pun toate mastile, amestecate. Rezultatul e un Turn Babel care, nu stiu de ce, ii fascineaza pe prea multi!
Si se intampla des sa ma intrebe cate unul " Ma, tu nu esti om?"
O vreme am raspuns ca am incetat de mult sa mai fiu umana.
Azi pot sa recunosc ca nu mai pot sa fiu, si nici macar in lacrimi rare nu mai gasesc farama de om de-acum ceva ani!

Povesti din Vama

Asa desculta sar din masina si alerg direct pe plaja.Nisipul pe care il simt sub picioarele goale imi confirma ca nu visez.
-Cum e?
Ii sar in brate si-l sarut de un infinit de ori.Acordurile perfecte din "petit fille de la mer"patrund prin protierele deschise.
-E frig,dar mai cald decat ma asteptam.
Imi ridic gulerul pana peste nas,bag mainile in buzunare si ne asezam pe plaja.Marea e agitata,iar sunetul valurilor imi mangaie toate simturile.
Mi-a fost dor de ea...Aproape 4 ani am asteptat intalnirea asta.Nici una nu e la fel.Nici nisipul din Zadar,nici sunetul valurilor din Bulgaria,nimic.Marea mea e aici!In Vama!Ea-mi poarta secretele,visele,dorintele,sfarsirile repetate,lacrimile si iubirea.Primul 1 mai dupa cea-i murit,aici am venit.Pe plaja asta am plans doua nopti si-as fi vrut sa nu mai plec.Am lasat aici ceea ce credeam a fi ultima lacrima.Dar marea m-a aruncat intr-un grup de vamaioti,care m-au dus intr-un personal,inapoi,la Bucuresti.Valurile de aici mi-au mangaiat de un milion de ori glezenele sarutate de tine.Si-acum,dupa atatea scenarii,sunt aici.Si habar n-am ce sa-i zic.Nu mai sunt copilul stingher care-si face prieteni imaginari,nici adolescenta indragostita care plange moartea ta.Nu mai sunt nimic din de-acum 4 ani.Nici macar"printesa cu ochii de smarald"nu mai sunt.Si-atunci ce sa-i zic?mai bine tac.
Valtoare de ganduri se potoleste,si brusc,in capul meu se face liniste.
-Ce faci?
-Bai,esti ultimul om la care m-as fi gandit ca o sa ma readuca aici!
-Da,stiu!Ada,Ada,Ada!
-Care Ada,ma?
-Vezi?Nici macar nu stiu cum o cheama!
-Ada nu exista!Sub nici un alt nume.Tu nu esti Karin,iar eu n-am sa-ti vorbesc niciodata despre Ada.
-Ada aia,care nu exista?
-Da.Imi pare rau doar ca n-o sa-i pot arata nciiodata Vama asa cum o stiu eu!
-vama n-o sa plece niciodata de aici.
-asa cum nici Ada nu mai exista!
...
-Mai plecam in seara asta?
-E deja 3 si mult de mers pana in Costinesti.Stam sa vedem rasaritul.
-Ma duc sa aduc paturile si ceaiul din masina.
M-as putea chinui mult incercand sa descriu senzatiile provocate.N-am s-o fac!Ce ni se intampla e suficient.
-Auzi ma,da' tu de unde vii?
-De nicaieri.
-Ma gandeam eu...ca nu semeni a nimic.Om nu esti,dar nici a vreo entitate fantasmagorica n-aduci!Esti un paradox.
-Exact!
-Te duci undeva?
-Niciunde!
-Data viitoare ne luam cortul?
-Faci palnuri?!
-Asta a iesit spontan.
-Mai avem tigari?
-De care?
Si rasetele noastre umplu plaja pustie din Vama.
-Hai sa ne plimbam.
-Trebuia sa luam o sticla de tequila!
-Nu mai beau!
-Da' el n-a fost ca tine?
-El e barbat!
-Si?
-Si nu purta pe umeri un prezent atat de haotic.
-Altceva?
-E poate singurul om care mai conteaza!
-Scoici?
-Maine,sa le aleg!
-Ma?
-Ce-i?
-Ma iubesti?
-Niciodata!
-De ce?
-Nu ma mai leg sentimental de oameni!
-Dar eu nu-s om.
-Atunci te iubesc!
-Eu nu te iubesc!
-Si mai bine...
-Pai?
-Cand o sa ma iubesti o sa-mi fie sila de tine!
-Zi-mi de Ada!
-Care Ada,ma?
-Aia care nu exista!
-N-am ce sa-ti zic!Daca m-ai fi intrebat acum aproape un an,cand aceeasi Ada,care nu exista,a disparut,te-as fi carat pe terasa la "La Scena" si ti-as fi vorbit fara intrerupere despre ea.Dar acum...
-Acum ce?
-Am obosit sa duc in carca povara intregului univers.E sufocant sa-ti asumi responsabilitatea deciziilor celorlalti.
-Dezvolta!
-Nu e cazul!De fiecare data i-am cautat scuze incercand sa gasesc hiba in comportamentul meu!De data asta nu.Daca avea ceva sa-mi spuna o facea.
-Tu ai ceva de zis?
-Vorbim despre un om care nu exista.Hai sa bem o bere!
-Nu mai bei alcool!
-Azi fac o exceptie!
-Mai scrii pe blog?
-Da.
-O sa scrii si despre mine?
-Despre tot!
-Inclusiv despre bere?
-Da!
-Si el?
-Citeste rar,si atunci in diagonala,de pe iphone!N-o sa observe.
Simpaticul meu prieten ma ia de mana si alergam pe plaja.
-Ploua!
-Ploua si ultima data cand am fost!
-Hia sa mergem!
-Du-te,eu mai stau.
O amestecatura ce pare rupta din alt film.Mare,ploaie,alta eu si simpaticul meu prieten.Ploaia imi spala si ultimele pacate,si aici,pe plaja,imi smulge cea din urma promisiune,si cea mai strasnica.Pe care n-am s-o mai spun nimanui.
Marea isi trimite un val care abia-mi atinge varful baschetului rosu,in semn ca a inteles.Stiam ca am s-o regasesc exact cum am lasat-o.
In cele din urma ma cuibaresc in bratele simpaticului meu prieten si-l sarut cu foc.Pentru prima data,impartim aceeasi camera.Se joaca in parul meu si-ar vrea sa-i spuna ceva.Adorm.A doua zi,pe aceeasi plaja,iau o scoica in mana,o strang tare,il sarut si-o aruc cat pot de departe.Am inchis in ea dorinte si vise,cuvinte nespuse si lacrimi neplanse.
Drumul spre casa e apasator.Imi lipsesc punkerii din anu'1.
Ploua pe A2 si stergatoarele nu mai fac fata.
-Sa stii ca te iubesc!
-Stiu...si lacrimile se rostogolesc peste mana care mangaie fata obosita!
Se contureaza blocurile orasului pe care am inceput sa-l urasc.Am sa ajung in aceeasi debara si incet,incet arunc in cutii si geamantane nimicuri care-mi construiesc universul.
Simpaticul meu prieten ramane tot acolo,inchis intr-o scoica!