"There was nothing in the world that I ever
wanted more than to feel you deep in my heart
There was nothing in the world that I ever
wanted more than to never feel the breaking
apart all my pictures of you"
miercuri, 25 februarie 2009
marți, 24 februarie 2009
Viaţă şi blestem
Capitolul 5
Se spune că atunci când cineva moare iar vremea de afară e urâtă, înseamnă că-i pare rău.
Şi acum se vedea că Mariei Vladinovici îi părea rău că a plecat. Tocmai acum când fiica ei începuse să trăiască şi ea simţea împlinirea pe care şi-o dorise toată viaţa.
Iarna se pornise dintr-o dată şi aduse multă zăpadă, cu ger şi viscol năprasnic.
Trenul cu care Andreea plecă spre oraşul în care mama ei zăcea fără suflare avu o defecţiune tehnică şi se opri în prima gară. De aici către destinaţie toţi călătorii fură urcaţi în nişte camioane acoperite, întocmai ca emigranţii din America Latină.
Cinci camioane porniră unul după altul, prin zăpadă de aproape un metru şi, deşi cauciucurile erau înlănţuite, parcă se învârteau în gol. Sau cel puţin aşa i se părea Andreei.
Oamenii din jur, zece la număr, aşezaţi pe băncile laterale ale benei, vorbeau zgomotos. Care mai de care se miră sau emitea câte o ipoteză cu privire la urgia de afară.
Numai Andreea privea în gol şi nu spunea nimic. Ştia că ce se întâmplă era singurul mod prin care fiinţa sfânta îi cerea iertare şi-şi lua rămas bun. Plângea înfundat. Vroia că timpul să treacă mai repede, să ajungă acolo şi să se convingă că nimic din ce-i spusese dădaca şi din ce-şi imaginase ea nu era adevărat. Îi era dor. Îi părea rău ca niciodată n-a fost în stare să-i spună cât de mult o iubeşte. Acum era prea târziu.
Unul dintre oameni se aşează lângă ea.
- Dumneavoastră unde mergeţi?
- La mama, răspunse Andreea şi ochii i se umplură de lacrimi.
- Adică acasă, continua bărbatul aşezat lângă ea.
Fata scutură din cap, în semn că "nu" şi tăcu, neştiind ce să mai spună.
"Oare acasă merg? Ce înseamnă pentru mine "acasă"? Cu siguranţă nu ceea ce este acum acolo. "Acasă"înseamnă mamă, iar ea... s-a dus!"
Andreea începu din nou să plângă şi se uită pe gemuleţul mic al benei în care se afla. Pustietatea de afară o înfiora. Nu se vedea nimic decât un infinit alb, copaci zgribuliţi de vânt şi tristeţe. Totul era mort.
Ajunsă în gara se aruncă într-un taxi şi ceru "pe Strada Măcrişului, nr.81".
Poarta mare a conacului se deschide greu, scârţâind, de parcă şi ea ar fi jelit moartea fiinţei blajine care a deschis-o de atâtea ori.
- Mamă!!! -şi toată curtea se cutremură la urletul Andreei.
O mulţime de oameni se iveşte în uşa conacului. Eduard aleargă spre ea şi o ia în braţe. Stau aşa minute în şir, plângând unul în braţele celuilalt.
- Andreea, doar tu mi-ai mai rămas.
Dar fata nu spune nimic. Doar murmură şoptit "mama". O cheamă şi speră că va veni.
Se desprinde brusc din braţele lui Eduard şi aleargă în salonul mare, ai cărui pereţi sunt împânziţi cu poze ale generaţiilor Vladinovici.
Andreea cade în genunchi lângă sicriul care îi ţine închisă mama. O durere imensă îi sfâşie pieptul şi-i smulge hohote de plâns. Niciodată n-a ştiut ce înseamnă moartea iar acum o simte atât de aproape şi este în tot ce o înconjoară.
Sleită de puteri rămâne nemişcată pe un scaun lângă sicriu şi plânge neîncetat. O mână grea, care i se aşează pe umăr o face să tresară.
- Andreea, hai să mergem. Trebuie să o luăm.
- Deja? Vă rog să mi-o mai lăsaţi. N-am să o mai văd vreodată...
- Stai aici de trei zile, nemişcată.
- Şi-aş rămâne lângă ea toată viaţa.
Vremea s-a încălzit brusc, ninsoarea s-a transformat în ploaie iar zăpadă în mocirlă.
Pe drumul cimitirului o mare de oameni îmbrăcaţi în negru merg în spatele unui dric, tot negru, care duce sicriul. Prinsă de braţul lui Eduard sta Andreea. Amândoi plâng. Ştiu că odată ajunşi acolo mama va dispărea pentru totdeauna. Nicicând mâna caldă n-o să le mai mângâie părul, buzele dulci n-o să le mai sărute obrajii şi nici "mama" nu mai au cui spune.
De aici totul se transformă în haos.
Cuiele care se bat în capacul sicriului le zguduie întreaga fiinţă şi le străpunge fiecare părticică a corpului.
Zgomotul primului pumn de pământ aruncat de preot se izbeşte violent de capacul din lemn, îmbrăcat într-o pânză neagră, şi le smulge din piept ultimele lacrimi.
Linişte, şi durerea sfâşietoare se aşterne din nou peste sufletele lor.
- Noi am plecat. La revedere!
- Andreea, te rog să nu pleci. M-am comportat îngrozitor cu tine, dar te iubesc. Sunt tatăl tău. Rămâi acasă.
- Nu aici este casa mea. Iar tu... nu eşti tatăl meu. Dacă aş fi avut un tată, cu siguranţă n-ar fi fost un criminal.
- Andreea...
- La revedere, domnule!
- Şi tu Eduard?
- Eu peste o săptămână plec la şcoală. Până atunci voi sta la Andreea.
Roţile trenului se pun în mişcare greoi. Andreea şi Eduard se privesc fără să-şi spună nimic.
Cuvintele sunt de prisos!
-va urma-
Se spune că atunci când cineva moare iar vremea de afară e urâtă, înseamnă că-i pare rău.
Şi acum se vedea că Mariei Vladinovici îi părea rău că a plecat. Tocmai acum când fiica ei începuse să trăiască şi ea simţea împlinirea pe care şi-o dorise toată viaţa.
Iarna se pornise dintr-o dată şi aduse multă zăpadă, cu ger şi viscol năprasnic.
Trenul cu care Andreea plecă spre oraşul în care mama ei zăcea fără suflare avu o defecţiune tehnică şi se opri în prima gară. De aici către destinaţie toţi călătorii fură urcaţi în nişte camioane acoperite, întocmai ca emigranţii din America Latină.
Cinci camioane porniră unul după altul, prin zăpadă de aproape un metru şi, deşi cauciucurile erau înlănţuite, parcă se învârteau în gol. Sau cel puţin aşa i se părea Andreei.
Oamenii din jur, zece la număr, aşezaţi pe băncile laterale ale benei, vorbeau zgomotos. Care mai de care se miră sau emitea câte o ipoteză cu privire la urgia de afară.
Numai Andreea privea în gol şi nu spunea nimic. Ştia că ce se întâmplă era singurul mod prin care fiinţa sfânta îi cerea iertare şi-şi lua rămas bun. Plângea înfundat. Vroia că timpul să treacă mai repede, să ajungă acolo şi să se convingă că nimic din ce-i spusese dădaca şi din ce-şi imaginase ea nu era adevărat. Îi era dor. Îi părea rău ca niciodată n-a fost în stare să-i spună cât de mult o iubeşte. Acum era prea târziu.
Unul dintre oameni se aşează lângă ea.
- Dumneavoastră unde mergeţi?
- La mama, răspunse Andreea şi ochii i se umplură de lacrimi.
- Adică acasă, continua bărbatul aşezat lângă ea.
Fata scutură din cap, în semn că "nu" şi tăcu, neştiind ce să mai spună.
"Oare acasă merg? Ce înseamnă pentru mine "acasă"? Cu siguranţă nu ceea ce este acum acolo. "Acasă"înseamnă mamă, iar ea... s-a dus!"
Andreea începu din nou să plângă şi se uită pe gemuleţul mic al benei în care se afla. Pustietatea de afară o înfiora. Nu se vedea nimic decât un infinit alb, copaci zgribuliţi de vânt şi tristeţe. Totul era mort.
Ajunsă în gara se aruncă într-un taxi şi ceru "pe Strada Măcrişului, nr.81".
Poarta mare a conacului se deschide greu, scârţâind, de parcă şi ea ar fi jelit moartea fiinţei blajine care a deschis-o de atâtea ori.
- Mamă!!! -şi toată curtea se cutremură la urletul Andreei.
O mulţime de oameni se iveşte în uşa conacului. Eduard aleargă spre ea şi o ia în braţe. Stau aşa minute în şir, plângând unul în braţele celuilalt.
- Andreea, doar tu mi-ai mai rămas.
Dar fata nu spune nimic. Doar murmură şoptit "mama". O cheamă şi speră că va veni.
Se desprinde brusc din braţele lui Eduard şi aleargă în salonul mare, ai cărui pereţi sunt împânziţi cu poze ale generaţiilor Vladinovici.
Andreea cade în genunchi lângă sicriul care îi ţine închisă mama. O durere imensă îi sfâşie pieptul şi-i smulge hohote de plâns. Niciodată n-a ştiut ce înseamnă moartea iar acum o simte atât de aproape şi este în tot ce o înconjoară.
Sleită de puteri rămâne nemişcată pe un scaun lângă sicriu şi plânge neîncetat. O mână grea, care i se aşează pe umăr o face să tresară.
- Andreea, hai să mergem. Trebuie să o luăm.
- Deja? Vă rog să mi-o mai lăsaţi. N-am să o mai văd vreodată...
- Stai aici de trei zile, nemişcată.
- Şi-aş rămâne lângă ea toată viaţa.
Vremea s-a încălzit brusc, ninsoarea s-a transformat în ploaie iar zăpadă în mocirlă.
Pe drumul cimitirului o mare de oameni îmbrăcaţi în negru merg în spatele unui dric, tot negru, care duce sicriul. Prinsă de braţul lui Eduard sta Andreea. Amândoi plâng. Ştiu că odată ajunşi acolo mama va dispărea pentru totdeauna. Nicicând mâna caldă n-o să le mai mângâie părul, buzele dulci n-o să le mai sărute obrajii şi nici "mama" nu mai au cui spune.
De aici totul se transformă în haos.
Cuiele care se bat în capacul sicriului le zguduie întreaga fiinţă şi le străpunge fiecare părticică a corpului.
Zgomotul primului pumn de pământ aruncat de preot se izbeşte violent de capacul din lemn, îmbrăcat într-o pânză neagră, şi le smulge din piept ultimele lacrimi.
Linişte, şi durerea sfâşietoare se aşterne din nou peste sufletele lor.
- Noi am plecat. La revedere!
- Andreea, te rog să nu pleci. M-am comportat îngrozitor cu tine, dar te iubesc. Sunt tatăl tău. Rămâi acasă.
- Nu aici este casa mea. Iar tu... nu eşti tatăl meu. Dacă aş fi avut un tată, cu siguranţă n-ar fi fost un criminal.
- Andreea...
- La revedere, domnule!
- Şi tu Eduard?
- Eu peste o săptămână plec la şcoală. Până atunci voi sta la Andreea.
Roţile trenului se pun în mişcare greoi. Andreea şi Eduard se privesc fără să-şi spună nimic.
Cuvintele sunt de prisos!
-va urma-
luni, 23 februarie 2009
Leapsa
Am primit-o de la Stelian,si o dau mai departe Marei si la SmallStranger
DACA AS PUTEA FI:
o floare: frezie
un anotimp: toamna
o culoare: albastru
un animal: caine
un obiect vestimentar: baschet
o piesa de mobilier: biblioteca
o piesa muzicala: Poets of The Fall - Carnival Of Rust
un vers: vrei soare,soare iti dau
un peisaj: valuri
un obiect: statueta
un instrument muzical: chitara
un copac: cires
un oras: New York
o persoana publica: Tudor Chirila
o alta persoana apropiata: George(fratele meu)
o carte: Anna Karenina
un fel de mancare (sau ceva dulce): amandina
un super erou: Hercule
un fenomen al naturii: ploaie
o masina: golf v
un fruct: mar
o parte a corpului: inima
un film: A beautiful mind
DACA AS PUTEA FI:
o floare: frezie
un anotimp: toamna
o culoare: albastru
un animal: caine
un obiect vestimentar: baschet
o piesa de mobilier: biblioteca
o piesa muzicala: Poets of The Fall - Carnival Of Rust
un vers: vrei soare,soare iti dau
un peisaj: valuri
un obiect: statueta
un instrument muzical: chitara
un copac: cires
un oras: New York
o persoana publica: Tudor Chirila
o alta persoana apropiata: George(fratele meu)
o carte: Anna Karenina
un fel de mancare (sau ceva dulce): amandina
un super erou: Hercule
un fenomen al naturii: ploaie
o masina: golf v
un fruct: mar
o parte a corpului: inima
un film: A beautiful mind
luni, 16 februarie 2009
duminică, 15 februarie 2009
Viaţă şi blestem
Capitolul 4
De la etajul 9 lumea e foarte diferită!
Oamenii sunt mici, zgomotul străzii aproape că nici nu pătrunde, răsăritul e mai vesel, iar culorile apusului sunt mai aprinse.
Camera nu e foarte mare, dar e caldă şi din ea parcă nu lipseşte nimic. Poate doar zâmbetul...
Biblioteca neagră găzduieşte zeci de cărţi, diferite ca mărime, formă, culoare şi conţinut. Statueta mare de abanos stă sprijinită de uşa balconului.
E un spaţiu intim, ce aparţine unei singure persoane.
Andreea s-a mutat aici imediat ce a plecat de acasă. Banii pe care mama i i-a strecurat în geanta au ajutat-o să-şi plătească taxa de admitere, chiria pentru câteva luni şi cheltuielile obişnuite.
Deşi acasă fusese obişnuită să nu-i lipsească nimic, niciodată, şi cu toate că nici acum nu se simţea privată de ceva, situaţia actuală n-o putea linişti întru totul. Realiză că e greu să fii singur, dar dacă asta era preţul cu care trebuia să-şi plătească descătuşarea, atunci era mai mult decât încurajator.
Prima lună şi-o dedicase ei şi atât.
Avea nevoie de linişte. Trebuia să se bucure de minunea pe care o trăia.
Facultatea nu-i ocupa foarte mult timp, mai ales că-şi dădu destul de repede seama că cele mai importante erau seminariile. La cursuri aproape că nu se ducea deloc.
Şcoala însemna oameni, implicit socializare, lucru pe care l-ar fi dorit acum în ultimul rând. Vroia şi îi plăcea enorm să stea singură.
Toamna, care era deja la jumătate, era foarte caldă. Era mai degrabă o toamnă târzie. Asta îi oferea posibilitatea să stea ore în şir pe balcon, să citească, să privească în gol sau să viseze.
În 19 ani niciodată nu fusese mai liniştită, mai fericită, decât acum. Simţea mirosul bucuriei de a fi singură, de a fi ea.
În serile în care fericirea atingea cote maxime, Andreea ieşea să se plimbe. Pe străzi, prin parcuri, în general seara, pentru că erau foarte puţini oameni. Mirosul de flori şi iarba din parc o îmbătau de fiecare dată şi trezeau în ea o poftă nebună de viaţă. Gustă din toate nebuniile ce i se iveau în drum.
Dar nici mirajul singurătăţii, nici garsoniera ei, nici cărţile, şi nici mirosul ierbii şi al florilor din parc nu puteau înlocui dorul de mamă. O iubea mai mult decât orice avea acum şi-i era greu. Păstrau legătura prin telefon, cel puţin o dată pe săptămână şi prin scrisori.
Glasul mamei o întărea şi-i ostoia dorul înfiorător. O auzea că este fericită pentru ea şi asta îi dădea forţele necesare să meargă înainte.
Aşa a trecut o zi, două, o săptămână, până când Andreea şi-a dat seama că a trecut aproape o lună şi jumătate de când era singură.
Deşi avusese întotdeauna cam tot ce-şi dorise, nu se obişnuise cu o existenţă extravagantă. Totuşi îşi dădea seama că va trebui să facă ceva ca să supravieţuiască. Banii pe care îi primise de la mama n-aveau să-i ajungă mereu.
Dar ce să facă? Chiria era asigurată doar pentru câteva luni, iar cărţile de la facultate costau destul de mult şi avea mare nevoie de ele, mai ales că pe la şcoala nu trecea decât pentru seminarii.
Prima dată şi-a făcut CV-ul şi apoi a început să caute anunţuri de angajare pe internet.
Primul anunţ l-a găsit destul de repede: "angajăm tineri studenţi sau absolvenţi în domeniul IT, cunoştinţe avansate limba engleză, cunoştinţe medii programare, sisteme de operare şi harware PC."
Studentă la Cibernetică era, engleza o ştia foarte bine; părea să i se potrivească.
Prima aplicaţie, primul interviu, primul job. Salariu suficient cât să-i acopere cheltuielile şi ceva în plus. Şi poate cel mai important, programul care nu-i afecta în nici un fel activităţile zilnice. Putea lucra de acasă. În prima zi a lunii primea taskurile iar la birou mergea o dată pe lună: când îşi luă salariul şi în aceeaşi zi preda şi proiectele.
Acum chiar se simţea cu adevărat norocoasă. Era mai mult decât ar fi putut spera vreodată.
A doua zi după obţinerea jobului, Andreea merse la târgul de carte şi cu tot ce-i mai rămăsese din primii bani, de acasă, îşi luă toate cărţile pe care şi le dorea sau al căror titlu o făceau curioasă.
Hrăni cu mare drag rafturile însetate ale bibliotecii negre din cameră.
Un prim vis, care se născute în noua viaţă, se împlinise.
La biroul micuţ din cameră, în faţa calculatorului, sta Andreea, care tastează de zor şi trage însetată dintr-o ţigară.
Lucrează la primul proiect. Nu e foarte greu, dar ar vrea să fie perfect.
Degetele lungi, care aleargă zgomotos pe tastatura sunt întrerupte de ţârâitul telefonului.
- Alo, mama?
- Bună seara, domnişoara Andreea! Sunt Ioana, dădaca dumneavoastră.
- Ah Ioana! Ce faci? Chiar vroiam să vă sun zilele astea.Vă dau o veste minunată. M-am angajat! Aş fi vrut să-i spun mamei prima dată, Dar ştiu că te pricepi să păstrezi secrete.
- Domnişoară, eu... vreau să vă spun că... adică... trebuie să vă spun. Doamna Maria, mama dumneavoastră... a murit!
Telefonul se izbeşte de parchetul maro închis şi se sfărâma în zeci de bucăţi!
-va urma-
De la etajul 9 lumea e foarte diferită!
Oamenii sunt mici, zgomotul străzii aproape că nici nu pătrunde, răsăritul e mai vesel, iar culorile apusului sunt mai aprinse.
Camera nu e foarte mare, dar e caldă şi din ea parcă nu lipseşte nimic. Poate doar zâmbetul...
Biblioteca neagră găzduieşte zeci de cărţi, diferite ca mărime, formă, culoare şi conţinut. Statueta mare de abanos stă sprijinită de uşa balconului.
E un spaţiu intim, ce aparţine unei singure persoane.
Andreea s-a mutat aici imediat ce a plecat de acasă. Banii pe care mama i i-a strecurat în geanta au ajutat-o să-şi plătească taxa de admitere, chiria pentru câteva luni şi cheltuielile obişnuite.
Deşi acasă fusese obişnuită să nu-i lipsească nimic, niciodată, şi cu toate că nici acum nu se simţea privată de ceva, situaţia actuală n-o putea linişti întru totul. Realiză că e greu să fii singur, dar dacă asta era preţul cu care trebuia să-şi plătească descătuşarea, atunci era mai mult decât încurajator.
Prima lună şi-o dedicase ei şi atât.
Avea nevoie de linişte. Trebuia să se bucure de minunea pe care o trăia.
Facultatea nu-i ocupa foarte mult timp, mai ales că-şi dădu destul de repede seama că cele mai importante erau seminariile. La cursuri aproape că nu se ducea deloc.
Şcoala însemna oameni, implicit socializare, lucru pe care l-ar fi dorit acum în ultimul rând. Vroia şi îi plăcea enorm să stea singură.
Toamna, care era deja la jumătate, era foarte caldă. Era mai degrabă o toamnă târzie. Asta îi oferea posibilitatea să stea ore în şir pe balcon, să citească, să privească în gol sau să viseze.
În 19 ani niciodată nu fusese mai liniştită, mai fericită, decât acum. Simţea mirosul bucuriei de a fi singură, de a fi ea.
În serile în care fericirea atingea cote maxime, Andreea ieşea să se plimbe. Pe străzi, prin parcuri, în general seara, pentru că erau foarte puţini oameni. Mirosul de flori şi iarba din parc o îmbătau de fiecare dată şi trezeau în ea o poftă nebună de viaţă. Gustă din toate nebuniile ce i se iveau în drum.
Dar nici mirajul singurătăţii, nici garsoniera ei, nici cărţile, şi nici mirosul ierbii şi al florilor din parc nu puteau înlocui dorul de mamă. O iubea mai mult decât orice avea acum şi-i era greu. Păstrau legătura prin telefon, cel puţin o dată pe săptămână şi prin scrisori.
Glasul mamei o întărea şi-i ostoia dorul înfiorător. O auzea că este fericită pentru ea şi asta îi dădea forţele necesare să meargă înainte.
Aşa a trecut o zi, două, o săptămână, până când Andreea şi-a dat seama că a trecut aproape o lună şi jumătate de când era singură.
Deşi avusese întotdeauna cam tot ce-şi dorise, nu se obişnuise cu o existenţă extravagantă. Totuşi îşi dădea seama că va trebui să facă ceva ca să supravieţuiască. Banii pe care îi primise de la mama n-aveau să-i ajungă mereu.
Dar ce să facă? Chiria era asigurată doar pentru câteva luni, iar cărţile de la facultate costau destul de mult şi avea mare nevoie de ele, mai ales că pe la şcoala nu trecea decât pentru seminarii.
Prima dată şi-a făcut CV-ul şi apoi a început să caute anunţuri de angajare pe internet.
Primul anunţ l-a găsit destul de repede: "angajăm tineri studenţi sau absolvenţi în domeniul IT, cunoştinţe avansate limba engleză, cunoştinţe medii programare, sisteme de operare şi harware PC."
Studentă la Cibernetică era, engleza o ştia foarte bine; părea să i se potrivească.
Prima aplicaţie, primul interviu, primul job. Salariu suficient cât să-i acopere cheltuielile şi ceva în plus. Şi poate cel mai important, programul care nu-i afecta în nici un fel activităţile zilnice. Putea lucra de acasă. În prima zi a lunii primea taskurile iar la birou mergea o dată pe lună: când îşi luă salariul şi în aceeaşi zi preda şi proiectele.
Acum chiar se simţea cu adevărat norocoasă. Era mai mult decât ar fi putut spera vreodată.
A doua zi după obţinerea jobului, Andreea merse la târgul de carte şi cu tot ce-i mai rămăsese din primii bani, de acasă, îşi luă toate cărţile pe care şi le dorea sau al căror titlu o făceau curioasă.
Hrăni cu mare drag rafturile însetate ale bibliotecii negre din cameră.
Un prim vis, care se născute în noua viaţă, se împlinise.
La biroul micuţ din cameră, în faţa calculatorului, sta Andreea, care tastează de zor şi trage însetată dintr-o ţigară.
Lucrează la primul proiect. Nu e foarte greu, dar ar vrea să fie perfect.
Degetele lungi, care aleargă zgomotos pe tastatura sunt întrerupte de ţârâitul telefonului.
- Alo, mama?
- Bună seara, domnişoara Andreea! Sunt Ioana, dădaca dumneavoastră.
- Ah Ioana! Ce faci? Chiar vroiam să vă sun zilele astea.Vă dau o veste minunată. M-am angajat! Aş fi vrut să-i spun mamei prima dată, Dar ştiu că te pricepi să păstrezi secrete.
- Domnişoară, eu... vreau să vă spun că... adică... trebuie să vă spun. Doamna Maria, mama dumneavoastră... a murit!
Telefonul se izbeşte de parchetul maro închis şi se sfărâma în zeci de bucăţi!
-va urma-
