Haos

Sâmbătă. 04:00 dimineaţa. Pe jumătate beată mă arunc într-un taxi şi abia reuşesc printre hohote de râs să-i spun adresa. Matei Voievod, 6. Aceeaşi casă, aceleaşi cearceafuri, aceeaşi mobilă. Mai puţin aceeaşi eu. Nu mai sunt.
Am reuşit în nimicnicia mea să mă sinucid. Cum am murit abia dacă-mi amintesc. Eram cel puţin la fel de beată ca în seara asta, doar că amăreala din gură nu era de la bere, ci de la whisky. Am reuşit, într-un final, după multe încercări disperate. Pe rând am încercat pastile, vodcă, lame, ştreanguri, poduri... pe toate le-am încercat. De data asta mi-a reuşit. Cum? Nu reuşesc să-mi aduc aminte.
Taxiul goneşte, cifrele pe aparat se schimbă rapid, iar eu îmi rătăcesc gândurile în copacii care se înlănţuiesc cu stâlpii de iluminat public. Din hohotele de râs izbucnesc într-un plâns disperat. Un plâns pe care nu-l pot opri. Aş vrea să mă opresc măcar din bun simţ faţa de acest taximetrist nevinovat. Dar nu schiţează nici un gest. "În sfârşit, un taximetrist decent în tot Bucureştiul ăsta!"
Alerg, alerg. Mă împiedic şi cad. Am podurile palmelor zdrelite şi pline de sânge. Mă uit la ele şi încep să râd. Vis-a-vis, o consignaţie veche, prăfuită, cu aer comunist. Mă aşez în faţa geamului şi-mi completez rictusul cu două dâre de sânge amestecat cu zgură lipicioasă de caldarâm. Îmi desfac părul şi-l rearanjez în două codiţe strâmbe şi de la chioşcul din col îmi ia o acadea.
Încep să alerg şi îmi place să sperii oamenii cu rictusul pe care îl afişez.
Mă întorc în taxi. Taximetristul, acelaşi, neclintit, îşi vede mai departe de drum. Trecem de pod şi ştiu că în mai puţin de 5 minute voi ajunge acasă. Aceeaşi casă. Plâng în continuare.
Închid ochii şi-mi doresc să dispar. Mă surprinde un zgomot ciudat şi atât de cunoscut. Marea. Nu îndrăznesc să deschid ochii, de teamă că aş putea alunga visul. Dar un val îmi atinge picioarele şi îmi confirmă că nu visez. Vamă. E frig. Iar eu, în euforia unui moment, m-am aruncat în apă îmbrăcată şi încălţată. Nu-mi rămâne decât să adorm aşa şi să aştept să mă usuc. Vodcă, jagger, cozonaci, vin alb, vin roşe, rom simplu sau cuba libre. Vomit şi nu-mi doresc decât să dispar. Alerg la colţul străzii şi opresc un taxi. Până să-mi dau seama, sunt din nou în taxiul care mai devreme mă lăsase în faţa casei. Aleargă în continuare pe străzile Bucureştiului şi, de la atâta alcool, nu pot să-mi dau seama unde sunt. O clădire veche, încă în construcţie, dar deja aproape demolată. Paradoxul perfect. E clădirea de la Eroilor. De ce-am ajuns aici? Deschid gura să-l întreb pe taximetrist ce căutăm aici dar mi se împleticesc cuvintele în gâtlej, şi în plus, coteşte brusc spre stânga.
Oprim în faţa unei clădiri de birouri. Stăm două minute şi pornim din nou. Nu ştiu de ce am impresia că taximetristul nici măcar nu ştie că exist pe bancheta din spatele maşinii lui.
Am impresia am aţipit pentru două secunde, altfel nu-mi explic cum am ajuns atât de repede în faţa casei mele din Matei Voievod.
- Da doamnă, am ajuns. Să coboare, aud ca prin vis vocea taximetristului.
Să coboare cine?
Uşile masive de la intrare, uşile casei MELE se deschid. Cine dracu e la mine în casă? Ce hoţ idiot îşi cheamă taxiul la adresa unde a intrat prin efracţie.
În capătul scărilor se ivesc picioare de un metru jumate, pe puţin. Păr blond, bucle, rochie neagră din dantelă. Ce mama dracului?
Domnişoara urcă în taxi PESTE mine! Nici nu mă bagă în seamă. Se aşează efectiv în braţele mele fără nici o jenă.
- Băăăă, futu-vă-n gură! Dar nici ea, nici taximetristul nu reacţionează la urletul meu.
Am murit. Pe bune, chiar am murit?
Mă trezesc în patul meu, din nuc, închis la culoare. Cearceafurile răvăşite, pe podea o cămaşă aruncată la întâmplare. "Aha, una dintre nopţile alea..."
Ca într-un vârtej, mă trezesc într-un bar, la masă. După muzică pare rockoteca de acasă. După fețe, sunt la Piraţi.
- Zi, mândro, mergi cu noi?
- Ce? Unde?
- Acasă, mă. Mergi la noi?
- Aaa, nu. Mai rămân...
Rămân că nu ştiu unde să mă duc. Acasă? Am murit? Mai stau în Matei Voievod? Am murit, mă, sau nu?

- Saru'mâna. Comandă, Andreea?
- Da...

M-am întâlnit cu el întâmplător pe stradă. Întâmplător, într-o zi caniculară de august. O zi în care mă trezisem de dimineaţă cu un sentiment de déjà vu, de parcă mă pregăteam să merg la cel mai mare concert al anului, un concert care se-ntâmplase cu un an în urmă. O zi în care mirosul gelului de duş îmi adusese aminte de dimineţile în care ne foloseam de scuza că ne grăbim ca să intrăm amândoi în duş şi ne acopeream cu acelaşi prosop. O zi în care până şi cafeaua avea gust de el.

Grăbită, cu tocurile afundându-se în asfalt şi cu toate gândurile care alergau spre el, m-am oprit brusc în mijlocul trecerii de pietoni, săgetată de o privire care mi se dusese până în suflet. Mi s-au înmuiat genunchii, iar pe şira spinării au început să curgă stropi de transpiraţii reci. Un alt déjà vu. Acela din seara în care mă îndrăgostisem de el.

Îmi era teamă să mă întorc, parcă ştiind că el era în spatele meu. Îmi era imposibil să cred că un oraş atât de mare putea să ne aducă împreună pe aceeaşi trecere de pietoni. Ştiam că programul nostru nu avea nimic în comun şi că întotdeauna am fost în contratimp. Chiar şi atunci când ne-am îndrăgostit. El prea devreme, eu prea târziu.
M-am întors şi tot universul a împietrit. Era acolo, la doi metri în spatele meu. Cu ochii mari, senini, dar mai goi şi mai trişti decât îi văzusem vreodată. Nici în ziua în care ne-am despărţit plângând în holul de la intrare nu-l văzusem atât de trist.
Era al meu, aşa cum fusese întotdeauna. Eu a lui, şi a nimănui altcuiva. Bunul şi nebunul meu!
Un tumult interior s-a produs într-o fracţiune de secundă şi toată furtuna care mocnea a răbufnit într-un plâns violent. Îmi doream să fug, să mă ascund, să nu-l mai văd. L-am apucat de mână şi l-am tras după mine pe trotuar, înainte ca maşina neagră care plecase în trombă, cu o secundă prea devreme, să ne izbească în plin. Mai târziu avea să-mi pară rău că am forţat destinul în ultima secundă. Oare e mai bine să murim împreună sau să trăim separaţi?!

Îl iubeam aşa cum o făcusem întotdeauna, mai mult decât ar fi putut-o face toată omenirea într-o viaţă întreagă.
Tristeţea de pe chipul lui mi-a răscolit toată fiinţa şi, dacă aş fi putut, aş fi murit acolo ca el să fie fericit. Obrazul nebărbierit purta în el un soi de nefericire care m-a sfâşiat de sus până jos în miliarde de bucăţi. Am zâmbit şi mi-am dat seama că tot plânsul de mai devreme nu se întâmplase decât în sufletul meu. Am întins mâna şi l-am mângâiat pe obraz cu toată dragostea pe care o aveam în mine. N-am văzut niciodată un zâmbet mai trist ca al lui în clipa în care mi-a simţit mâna pe pielea lui.

- Ce faci suflete?
- Iubirea mea, de când nu te-am văzut! Ce faci?
- Mă duc la birou. Tu?
- Eu alerg să rezolv cu actele pentru casă.
- Ce frumoasă eşti!
- Mi-e dor de tine.
- Te iubesc, suflete! – Şi prima lacrimă i s-a risipit în barba neîngrijită
- Eşti fericit?
- Sunt liniştit.
- Nu asta te-am întrebat. Eşti fericit?
- N-o să mai fiu niciodată fericit. Dar sunt liniştit şi asta-mi ajunge.
- Am fost în contratimp...

M-a sărutat pe frunte si am plecat sfâşiată de dor, durere şi neputinţă. Nici un dram din iubirea mea pentru el nu se rătăcise pe drum. Am uitat de toate, am alergat acasă şi m-am prăbuşit în pat plângând ore în şir. Cum ajunsesem aici? Cum îl făcusem să accepte să fie doar liniştit? El, singurul care mă făcuse pe mine fericită atâta timp? Iar eu?! Eu nu mai eram nimic, nicăieri. O stafie aiurea în viaţa asta, fără nici un rost, fără nici un scop, fără el... Îl iubeam pe el la fel de mult pe cât mă uram pe mine.
De ce? De ce am aşteptat atâta vreme să-mi recunosc slăbiciunea de a-l fi iubit? De ce am aşteptat secunda în care nimic nu mai putea fi salvat să-i spun că vreau să stau în braţele lui până la sfârşitul zilelor mele? De ce eram atât de laşă? De ce îl mai iubeam atât?

Nu există în nici o carte şi în niciun dicţionar de pe lumea asta cuvintele care să-mi exprime dorul şi iubirea pe care le port în fiecare celulă a fiinţei mele, şi, cu atât mai mult care să-l facă fericit. Nicicum, vreodată nu vom mai fi noi. Tristeţea lui e mai degrabă a mea. El va îmbătrâni liniştit, cu un alt suflet care să-i mângâie ridurile la bătrâneţe, iar eu voi muri cu dor de el în suflet. Fiece mână îmi va alina vreodată ridurile din jurul ochilor îmi voi imagina că e a lui. Cu mâna lui aş vrea să-mbătrânesc, iar sufletul meu în inima lui să fie până în ultima clipă a vieţii noastre şi dincolo de ea.

Cu capul greu şi pleoapele săgetate de lacrimi m-am ridicat şi mi-am jurat că n-am să mai sper vreodată că vom mai împărţi acelaşi prosop sau aceeaşi ceaşcă de cafea. Am să-l iubesc mereu la fel de mult, am să păstrez cele mai frumoase zile de sâmbătă şi fiecare secundă în care ne-am iubit, am să-i datorez cea mai curată iubire şi linişte trăită vreodată, clipele în care m-am simţit cea mai frumoasă femeie din lume pentru că eram a lui.
Voi rămâne a lui. Şi n-am să-l uit nici atunci când alte buze îmi vor săruta fruntea sau căuşul palmei, când alt bărbat îmi va spune “te iubesc”. Nimeni nu va şti să mă facă atât de fericită şi să mă iubească atât de mult şi atât de tăcut ca el, minunea mea, bunul şi nebunul meu.

“Mă gândesc neîncetat la tine, la viaţa pe care am fi putut-o duce împreună, la fiii pe care i-am fi putut avea... Te cunosc bine. Am fost camarazi şi prieteni, şi între noi n-au existat secrete. Îţi aminteşti planurile şi visurile pe care le împărtăşeam, promisiunile pe care ni le făceam? Niciodată şi alături de nimeni altcineva nu m-am simţit ca atunci. Ori de câte ori sărut alte buze, mă gândesc la ale tale...”

Dialog de gânduri

- Regreţi?
- Trecutul e marmură neagră a crucii...
- Visezi?
- Viitorul e nisipul ce încă nu s-a scurs
- Trăieşti?
- Prezentul e valul care uită să se mai spargă de mal.
- Te căieşti?
- Greşeala e o parte din mine.
- Iubeşti?
- Adierea vântului nu e a nimănui
- A tuturor.
- Speranţa e a tuturor.
- Adevărul...
- Durerea
- Ziua
- Noaptea...
- Cuvântul
- Tăcerea...
- Amăgirea
- Fata morgana e totuşi doar o iluzie
- Spui asta pentru că te-ai prins în mrejele ei de atâtea ori!
- Dar m-am eliberat de fiecare dată.
- Şuviţa de păr care îţi acceptă stigmatul de pe frunte e tot o iluzie?
- Nu, e o horă nebună de iele!
- Cine, viaţa? Într-adevăr, viaţa e doar o câmpie întinsă pe care ele o calcă în picioare în dansul lor. Întreabă-mă unde sunt!
- Orice întrebare are un răspuns!
- Dar cheia?
- Care cheie?
- Care deschide sipetul unde sunt ascunse toate răspunsurile.
- E îngropată în abisuri.
- Unde?
- În mormântul păcatelor lumii
- Absurd...
- Poate
- E târziu!
- Nu există târziu, există doar prea devreme!
- Dezleagă funia care te leagă de nemurire!
- A putrezit de mult... era mult prea devreme...
... Oricine poate distruge un castel de nisip.
Dar nu oricine îl poate clădi.
Oricine poate visa.
Dar nu oricine are puterea să-şi împlinească visele.
Oricine poate să însemne Universul pentru cineva.
Dar nu oricine poartă în el scânteia care să declanşeze explozia, Big-Bang-ul care să dea naştere acelui Univers...

Ego sum

Mă apasă liniştea singurătăţii şi încep să-mi fiu recunoscătoare pentru puterea de a nu-mi mai compromite existenţa. Mă apasă dorul de mine şi de toate ale mele şi încerc să readun frânturile împrăştiate de vânturi în toate părţile, cu speranţa disperată că voi reuşi să reconstruiesc un eu care am fost odată, sau măcar un nou eu, un nou om de care să fiu mândră şi de care să mă bucur.

M-am împrăştiat în toate colţurile lumii, în toate oraşele prin care mi-au umblat paşii şi în toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată în viaţa asta. M-am luptat cu demonii dinăuntrul meu şi am încercat să-i sufoc, crezând că ăsta este răspunsul unei existenţe desăvârşite: să fii curat, pur şi neatins de nici un demon interior sau exterior.
Târziu, poate nu prea târziu, mi-am dat seama că existenţa cea mai frumoasă nu sta în deşertul sufletului şi nici în absenţa demonilor, ci tocmai în acceptarea şi împăcarea sinelui cu sinele celuilalt, îmbrăţişarea fiecărui demon în parte şi a tuturor laolaltă. Învăţ. Învăţ să dansez cu toţi demonii şi cu toate nemulţumirile, cu toţi oamenii pe care vreodată i-am găsit şi cărora le-am dat voie să-mi facă rău.

Sufăr. Şi-mi place să sufăr. Iubesc durerea fiecărei bucăţi care se rupe din mine. Sunt cel mai neobişnuit om pe care l-am iubit vreodată. Cu fiecare lacrimă pe care o regăsesc pe obrazu-mi iubesc mai mult singurătatea în care mă scufund. Fiecare suspin mă readuce la viaţă. Salut fiecare demon cu care mă întâlnesc pe drum şi îl iubesc.
Simt o pustietate care mă îmbrăţişează şi de a cărei căldură mă bucur cu fiecare centimetru din mine. Binecuvântez nefericirea singurătăţii şi reconstruiesc un univers absurd, un paradox în care mă învârt, o dorinţă care pârjoleşte de a avea toţi oamenii în jur, şi, în acelaşi timp, dorinţa de a fi singură, cu toate ale mele.
N-am nimic şi, cu toate astea, deţin tot universul. O lumină ce mă transpune în fiecare eu care am fost vreodată. Câţi dintre voi reuşesc să fie un singur om toată viaţa? Eu nu mă văd rămânând aceeaşi mereu. Poate pentru că nu m-am cunoscut niciodată îndeajuns de bine, poate pentru că nu mi-am acordat niciodată suficient timp pentru a mă accepta în complexitatea gândurilor care m-au construit, poate că genetic nu sunt structurată să fiu liniară în orice aş face.
Nu am rămas niciodată aceeaşi şi nu m-am cunoscut niciodată în cele mai mici detalii ale fiinţei mele. Nu mi-am acordat niciodată şansa de a fi eu însămi şi de a nu mă lăsa influenţată de orice s-ar fi întâmplat în jur. M-am transpuns în pielea fiecărui om pe care l-am iubit sau l-am urât vreodată, în fiecare carte în ale cărei pagini m-am rătăcit, în fiecare zi pe care am trăit-o. Nu am fost nicicând eu, dar întotdeauna m-am acceptat. Cu toate ale mele. Cu ce-am iubit, cu ce am urât, cu ce am adorat şi cu ce am zâmbit. M-am acceptat şi am acceptat oamenii de lângă mine. Unii mi-au zis că am acceptat prea multe, alţii că nu am fost în stare să mă compromit mai mult. Unii au plecat, mulţi au rămas. Mai mult decât ei, eu însămi am plecat de prea multe ori şi nu am mai avut unde mă întoarce.

Mă iubesc pe mine de-acum mai mult decât am iubit vreodată oricare alt eu. Îmi iubesc singurătatea şi mă scufund în braţele ei. O accept şi o îmbrăţişez ca atare. Pentru că ştiu că imediat nu voi mai fiu eu şi nu mă voi mai bucura de ea. Imediat ce voi găsi un alt om în care să mă transform. Singurătatea mea e mai frumoasă ca a nimănui altcuiva. E a mea şi mă acceptă aşa cum sunt. În dimineţile în care mă trezesc ciufulită, în zilele în care îmi pun tocuri şi în zilele în care zac mahmură în pat. Singurătatea mea mă lasă să fiu eu, aşa cum sunt. Îmi dă voie şi chiar mă obligă uneori să stau de vorbă cu mine, să-mi caut sufletul, să mă duc înăuntrul lui şi să-l ţin în braţe, chiar şi cu forţa. În singurătatea mea pot să construiesc orice scenariu vreau legat de mine şi de viitorul meu, pot să mă transform în orice personaj al fiecărei cărţi pe care o citesc, pot să fiu una cu stiloul care aleargă disperat pe o hârtie.
Eu cu mine îmi sunt suficientă acum, să mă bucur de mine şi toate ale mele. Iar dacă vreodată am să mai găsesc vreun om în care să mă transform, îmi doresc ca din eu de acum să păstrez un singur lucru: singurătatea mea. Singurătatea cu care am început să dansăm aceeaşi paşi de vals. Momentele mele cu mine şi cu gândurile mele, puterea de a mă iubi în continuare, de a mă accepta fără nici un “dar”.
Eu n-am greşit niciodată. Pentru că nu mi-am trădat sufletul niciodată, nici măcar atunci când era întreg. Am făcut aşa cum am simţit, indiferent de argumentele logice. Nu am greşit niciodată! Am fost eu de fiecare dată, chiar dacă o altă eu în fiecare situaţie şi în fiecare om.
Iar dacă îmi doresc să mai păstrez ceva, este puterea mea absolută de a fi autentică în singurătate, ca nimeni altcineva.

Mă așez în mijlocul patului, golesc sticla de Garrus rose și îmi aprind o țigară de foi. Trag cât pot de adânc fumul în piept, de parcă în felul ăsta aș sorbi toată gloria momentului care tocmai s-a încheiat. Pe terasă îl văd cum se încheie la cămașă și cum încearcă să se ferească de vântul care îi încurcă pletele și îi răvășește barba.
Are ședință cu brigadă.
Intră în cameră și îmi zâmbește în cel mai masculin fel pe care l-am văzut vreodată în viața mea. Ochii verzi și barba deasă îi întregesc figura și îl așează în dicționar la definiția cuvântului „perfect”. Fizic vorbind, altceva nu mă interesează. Ah, ba da. Mă interesează că este singurul care mi-a acceptat nebunia și îndârjirea de a nu mă mai implica emoțional în nici un fel. Ba chiar a părut a aprecia sinceritatea când i-am înșirat motivele, majoritatea carnale, pentru care accept întâlnirile săptămânale.
Îmi ia paharul din mână și inspiră aproape la fel de însetat cum am tras eu din țigară. Amândoi avem motive de sărbătorit. Diferite. Îmi dă înapoi paharul și îi întind țigara. Trage două fumuri și mă săruta. I-a rămas pe buze aromă de vin și un puternic gust dulce de la țigară. Barba poartă un amestec de mirosuri. Primăvară cu cireșe amare, puțin tutun și mult Terre d'Hermes. Închid ochii și savurez zgomotul pe care îl face ușa când se închide în urma lui.
Termin țigara, mă ridic din pat și mă duc pe tereasa, unde într-o cană verde mă așteaptă cea mai amară cafea pe care mi-ar fi putut-o face cineva. Ăsta este alt lucru pe care îl ador la el. Face cea mai bună cafea. Dacă închid ochii în timp ce adulmec cana, mă trezesc fix în mijlocul plantației de cafea, în ziua recoltei.
Îl iubesc. Îl iubesc pentru că nu îl pot iubi. Îl iubesc pentru că e tot ce mi-am dorit vreodată mai mult de la un bărbat, dar nu mă pot îndrăgosti de el. Îl iubesc și mai tare pentru că nu e tu. Pentru că îmi acceptă toate nebuniile, ifosele și excesele de personalitate, pentru că nici măcar pentru o clipă nu am simțit că ar vrea să fiu altceva decât sunt, decât ceea ce îi spun că sunt. Îl iubesc pentru că știe cât de mult îmi place dimineața să mă îmbrac cu cămașa lui și nu o duce la spălat. Îl iubesc în toate felurile în care n-am iubit vreodată, îl iubesc de zeci de ori mai mult pentru că nu îl pot iubi așa cum te-am iubit pe tine.
El e tot ce nu ești tu. Tu ești ultimul bărbat pe care l-am iubit. Nu cel din urmă, nu cel mai recent. Ești ultimul și singurul. Cea mai frumoasă iubire din câte au existat pe pământ. Nici nu mai contează ce-a fost, de ce așa, de ce atunci și de ce acolo. Ce contează e că ai rămas. Și că azi, după aproape trei ani, tot te iubesc. Mai mult chiar decât atunci. Îți păstrez în nări mirosul pielii când ieși de la duș, mâinile lungi cu degete subțiri cum se joacă pe spatele meu, buzele moi pe fruntea mea. Pistruii, ochii albaștri și părul blond rămân în continuare imaginea sufletului meu de bună dimineața. Nu ți se întâmplă să auzi câteodată cum te strigă cineva “spiriduşule”? Eu sunt.
Azi sărbătoresc victoria faptului că nu te-am uitat. Când m-am trezit de dimineață ți-am simțit mirosul și am știut că nu te-am uitat. Că te iubesc la fel de mult, ba chiar mai mult. Că tu ești tot ce e mai frumos și drag în tot din jur. E bine. E zâmbet în tot, în suflet și simțire. E dor de tine, e aducere-aminte. O aducere aminte care face bine. Prima care nu doare, care nu sfâșie tot ce găsește în cale, de la piele până la cel mai adânc colț de suflet. De ce azi? Pentru că azi a fost și ieri, va fi și mâine și va fi în fiecare zi în care voi fi cu tine.
El e aici, tu mai mult decât el. Pe tine te iubesc pentru că pot să te iubesc, iar pe el îl iubesc pentru că nu pot să-l iubesc. E o amestecătură de sentimente și trăiri pe care le pot înțelege doar eu și tu, dacă te uiți atent. Pentru că amestecătura asta e scrijelită pe ultima bucată de suflet rămasă, bucată care e întru-totul TU.
L-am călcat de atâtea ori în picioare și l-am frânt de atâtea ori încât mi-e milă de el să-l mai chinui și să adun toate bucățile în încercarea de a reface din el un suflet întreg. Mi-e bine așa.
Mi-e bine cu tine departe și mai aproape ca nimeni altcineva; mi-e bine cu el, cu pielea lui închisă și barba care miroase a trabuc, mi-e bine cu mine, femeia care a fost în stare să te iubească mai mult decât propria-i ființă, mai mult decât a putut duce sufletul încă aproape întreg. Atunci.
Mi-e bine cu primăvara din suflet, cu soarele în ochi și vântul în păr. Dacă orice altceva pot explica, asta e paradoxul pe care nimeni nu l-ar putea înțelege vreodată, iar eu n-am să încerc să-l explic.
Iar în toată aducerea asta aminte nu-mi mai doresc decât să fii cel puțin la fel de fericit pe cât te simt eu, pe cât mă face el de fericită.
Și sunt fericită pentru că îl pot ferici pe el. Astăzi i-am promis că o să mergem în Vamă. Vama mea, pe care n-am mai arătat-o nimănui. Și o să ne plimbăm în picioarele goale, pe nisipul rece, prin locurile unde n-am mai dus pe nimeni niciodată. I-am văzut chipul cum se luminează și ochii fremetând de nerăbdare când i-am confirmat că e bucată din mine și-l voi face părtaș la toate minunile pe care Universul mi le-a arătat mie, femeia care te iubește mai mult decât ar putea-o face oricare alta.
În primăvara asta care-mi aparține în întregime nu sunt a lui. Și nici a ta. Sunt a mea, și numai a mea, a nimănui altcuiva. Explodez de iubire în tot ce mă înconjoară, mai ales în el, omul pe care-l iubesc pentru că n-am să-l pot iubi niciodată.
Bărbatul meu cu zâmbet de copil!

Mai trag un fum din ultima țigară și sorb ultima gură de cafea. În gând, cu ochii închiși, îi jur că am să-l iubesc mereu, atât de mult și-atât de în tihnă, încât nu am să-l distrug niciodată îndrăgostindu-mă de el cu adevărat, și-am să-i păstrez măcar lui sufletul întreg.
Se-aude cheia în ușă. Sar de pe scaun, arunc pe noptieră cămașa și-i sar în brațe. Niciunde pe lumea asta nu e mai acasă decât e acum în Matei Voievod, 6, în casa veche, cu ferestre înalte, în camera de la parter.