Ultimul adio

Am strâns în cutii o viaţă de om. Mai mult sau mai puţin o viaţă. Mai exact ultimii 6 ani. Timp în care am adunat mai multe vieţi. Ale mele sau ale altora.
Garsoniera mică din Piaţa Iancului, care de-a lungul timpului mi-a ascultat şi lacrimile şi râsetele, rămâne pustie. Vine un moment în care simţi nevoia să o iei de la 0. Ăsta e momentul meu.
Iar pe TINE te las în urmă. Te-am închis în camera mică în care ne-am iubit, în care ne-am adorat şi, cel mai trist, în care ne-am urât. Tu mai puţin, eu mai mult.
Cu fiecare lucru pe care îl pun în cutii mă simt mai grea şi mai uşurată în acelaşi timp. E greu să las în urmă tot ce am trăit în anii ăştia, dar la fel de bine, simt că mă eliberez. Tot ce sunt azi am devenit aici. Aici mi-am trăit cele mai intense momente din viaţa de până acum, de fericire sau nu. Aici am simţit boala cum mă macină încet şi tot aici am învins-o. Aici mi-am plâns morţii şi am purtat doliul. La distanţă de ochii lumii. Casa asta mi-a fost scut împotriva răutăţilor, atât cât a putut şi cât i-am permis.
Aici ne-am început iubirea şi tot aici am omorât-o. Sec, într-o zi de duminică. Da, tot aici ţi-am plâns plecarea şi durerea şi frustrările şi golul pe care le-ai lăsat în urmă. După atâta vreme în care am simţit că mă sfârşesc fără tine, a venit momentul să plec. TU eşti tot ce s-a întâmplat, eu sunt tot ce urmează.
Aş fi ipocrită să nu recunosc senzaţia de pustiu pe care o am lăsând în urmă atâtea amintiri, în fiecare colţ al casei. N-am să iau nimic cu mine. Ce rost are să duc mai departe ce am trăit dacă nu pot întoarce nimic? De ce să mai port pietrele grele în spate când ştiu că pot face atâtea altele care să mă ajute să las în urmă toate durerile? Mi-am căutat alinarea în fiecare colţ al casei dar nu am reuşit să găsesc decât alte şi alte amintiri.
Iartă-mă. Iartă-mă că te las aici, că te abandonez şi te uit. Iartă-mă că nu iau nimic din tot ce-mi aminteşte de tine. Am lăsat doar o poză în colţul unei cutii, dar încă mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o arunc sau să o duc cu mine, în semn de amintire a unei dureri infernale.. Ah, mai e ceva. Cartea de la tine. Nu pot, în niciun fel, să mă despart de ea. Cred că la asta te-ai gândit atunci când ai luat-o de pe raftul unei biblioteci aflate la sute de kilometri depărtare. Ştiai că am o slăbiciune aproape fatală pentru cărţile vechi şi ai subliniat asta. “Cea mai veche carte din bibliotecă!” Ştiai că nicicând n-am să mă pot despărţi de ea. Dar am adunat între coperţile ei cele mai frumoase poveşti ale noastre. Cele mai dulci secunde pe care le-am trăit împreună, cafeaua băută în bucătăria mică în dimineţile de weekend, cuvintele scrise pe pereţi, cu carioca sau doar cu sufletul, strângerile de mână, timide la început, puternice pe măsură ce am învăţat să ne iubim şi să ne acceptăm mai tare.
Asta a fost tot şi nimic din ce urmează nu-ţi mai aparţine. Eu nu mai sunt a ta, iar tu nu mai eşti Semizeul meu sau Demiurgul. Nu mai sunt aceeaşi pe care ai iubit-o cu atâta disperare în ochi.
Am plecat şi le-am lăsat acolo pe toate. Ţi-am simţit ochii, cu cele mai turbate culori, dar mai ales albaştri, agăţându-se de suflet atunci când am răsucit cheia în uşă şi mi-am luat adio de la noi, de la mine, cea care am fost, dar mai ales de la tine, Semizeul pe care l-am iubit până la lacrimi. Să nu uiţi. Să nu uiţi niciodată cât te-am iubit şi nici vâltoarea care mi s-a aprins în ochi de fiecare dată când te-am privit.
Încep să mă regăsesc pe mine. Acelaşi copil cu ochi senini, care râde şi cântă şi care lasă să-i fie puşi maci în codiţe împletite. Încet, încet reînvăţ să iubesc. Poate că nu mai ştiu cum se face, poate că nu o fac aşa cum trebuie său nu suficient. Drumul spre mine e greu, dar sunt fericită. Nu-mi mai permit să uit cine sunt pentru că nimeni, în afară de mine, nu mai are răbdare să îngrijească un suflet schilodit şi să iubească ochii pângăriţi ai unei copile sfârşite de atâtea dureri.

TESTAMENT

Să mor acum, aici, sub cerul ăsta verde, pe iarba asta gri.
Dar vreau să văd din nou tot ce-am văzut odat'
şi să trăiesc din nou tot ce-am simţit odat'.
Vreau să te am pe tine,
să simt miros de primăvară şi raze roz de soare,
să muşc din măr cu gust de pară, din pieptul tău cu gust de vară.
Să văd copii ce sar de bucurie şi oamenii ce plâng dintr-o prostie.
Vreau să alerg din nou prin univers
şi să adun în păru-mi stele, iar mai apoi să-ncing un joc cu ele.
Vreau să te-ating şi să te-nchid într-acest vechi pahar cu vin.
Să simt un gust amar pe buze venit din dulcele-ţi venin
ce mă omoară şi mă-nvie făcând din noaptea mea un chin.
Şi de nu vrei să vii acum, în ultim ceas ca mângâiere
să-ţi fie viaţa ta un chin şi gândul tău doar o prostie,
iar visul tău doar un cosmar şi ziua fără răsărit,
căci m-ai lăsat sa mor, nebune, ca un bătrân nefericit.
Şi să rămâi un stih pe veci, să bântui lumea-n lung şi-n lat
şi niciodată să nu afli cum să-ţi iei viaţa de la cap.
Şi să iubeşti mereu femei ce te atrag în jocul lor
iar toate astea vreau să-ţi fie numai un drum amăgitor.
Să le implori să te iubească iar ele nici să te privească
şi tu să le oferi comori...
iar ele să-ţi zâmbească fals...
atunci îţi vei dori să mori căci îţi e vocea fără glas.
Şi de-ai muri să vii la mine! O să am eu grijă de tine.
Dar până când mă vei găsi să umbli-un veac, noapte şi zi
şi-n drumul tău să întâlneşti o apă dulce cu ochi verzi,
cu buze roz de mandarin, ce izvorăşte din pelin.
Şi-atunci să crezi că m-ai găsit,
dar te înşeli căci am murit.
Să te întorci atunci în lume, să-ti cauţi viaţa după nume,
un nume sfânt cu vast ecou, nu ca al tău de derbedeu.
Un nume cald de serafim, cu zâmbet dulce de sabin.
Îţi scriu acum un ultim vers, lăsându-ţi-l ca testament,
Să-ţi fie veşnic căpătâi, până la ziua cea dintâi.
Lăsa-ţi-mă să mor acum, sub cerul ăsta negru, pe iarba asta roz.

Reminiscenţe adolescentine

M-am aşezat din inerţie la masa vechiului bar în care îmi făcusem veşnicia în studenţie. Mai exact, m-am aşezat chiar la bar. Cum intrai pe uşă, în stânga, se desfăta un bar lung după care se ascundeau sticle care mai de care şi tablouri aduse sau furate (n-am ştiut niciodată) de prin America.

Virgil, barmanul, era tot acolo, aşa cum îl cunoscusem în studenţie.
- Virgile, ce faci mai?
- Drace, tu eşti?
- Da...
- Ce faţă de corporatistă ai! - Şi izbucnim amândoi în râs.
Pe vremuri făceam cele mai tari glume pe seama corporatiştilor.
Aici mi-am făcut veşnicia în anii din prima studenţie. Când nu mă duceam la cursuri sau la job, sau dacă mă duceam veneam musai când terminăm, să semnez condica. Mă găseai aici mai ales când îl uram pe tata. Şi cel puţin în primii doi ani s-a întâmplat în fiecare zi. Cred că într-un fel încă îl mai acuz pentru toate nenorocirile care au urmat. Deşi eu am luat decizia de a-i face în ciudă, am sfârşit prin a-mi rata toate starturile. M-am faultat singură.

Virgil îmi ştie toată povestea vieţii.
Îmi zicea mereu "Sunteţi proşti, băi! Alergaţi după fericire şi după adevăr de parcă o să le găsiţi vreodată. Drace, ascultă la mine, cu cât ştii mai multe cu atât îţi vine să-ţi iei câmpii şi eşti mai trist."
Nu credeam niciodată că o să ajung să îi dau dreptate lui Virgil, barmanul ratat din Regie, care vindea vin fiert, cu 3 lei cana. Azi, spre surprinderea mea, realizez că nu e deloc ratat. E doar complăcut într-o situaţie care îi convine şi-l face fericit acum. E însurat, are doi băieţi, casă, maşină şi face suficient bacşiş cât să-şi facă vacanţele în Antalya, la all-inclusive. În lumea lui, e fericit. De ce-ar vrea să renunţe?!

- Ia zi, un vin fiert?
- Da, cu multă scorţişoară...

Era un început de decembrie sec. Venise iarna. Zăpadă, polei, gheaţă, ger. La mine era frig şi gol. În suflet, în ochi, în minte. Nu mai aveam nici un chef să trăiesc. Voiam cu disperare să încetez să exist. Pur şi simplu să se trezească toată lumea într-o dimineaţă şi eu să nu mai fiu.
Bucăţi de suflet şi fărâme din mine se rupeau în fiecare zi. Nimic nu mai era logic în toată lumea mea.
Îmi căutam motive şi explicaţii, eram disperată să înţeleg unde am greşit eu în toată ecuaţia asta şi cum dracului mi s-a întors toată lumea cu curul în sus.
Am început să mă caut în toate cotloanele prin care îmi dusesem nenorocirile şi bucuriile în ultimii şapte ani, doar, doar ’oi găsi ceva care să mă ajute să înţeleg.
Nimic! Orice piesă de puzzle destrăma şi mai rău ceea ce mă chinuiam să adun, în loc să lipească bucată cu bucată. Mai multe neînţelegeri, mai multe dileme, mai multe frustrări.
Îmi dădeam seama că îmi lăsasem prea multe socoteli neîncheiate cu trecutul. Am plecat fără să zic de ce sau unde, am ales să fug. Şi acum trecutul părea că îşi cere partea, aşa mă întorcea pe toate feţele şi mă chinuia. Dar eu refuzam cu vehemenţă să-i dau ceva. Cine zice că trebuie să plătesc?! Toată lumea...
Cumva, într-un fel, reuşisem să ajung la capăt. La capătul unui vis, al unei dorinţe, al unei speranţe. Mă simţeam de parcă aş fi reuşit să ajung la capătul unei vieţi. „Reuşit” e puţin spus, având în vedere luptele pe care le-am dus de-a lungul vremii. Cu oamenii mai puţin, cu timpul mai des, dar cele mai rele au fost cele cu demonii dinăuntrul meu.
Ajunsesem în punctul în care simţeam că nu mai am nimic. Nimic de pierdut. Familia sau prietenii nu mi-au aparţinut niciodată ca să-i pot pierde. Faptul că mă aflam şi încă mă aflu în universul lor e doar o întâmplare. Tristă, uneori.

Am văzut şi simţit atâtea încât nimic nu mă mai uimeşte. Încrederea pe care le-am acordat-o unora am plătit-o scump. Prea scump. Iubirea şi devotamentul aproape m-au doborât iremediabil.
Şi ajunsesem să mă întreb cine sunt şi ce rost mai are măcar să încerc să mă lupt?! Mai avea vreun rost?! De ce şi pentru cine?! Era o întrebare la care acum câţiva ani aşteptam răspuns. Dar în clipele alea insistam să nu îl primesc şi îmi era teamă că o să se găsească vreun deştept, atoateştiutor, care să mi-l dea.

Ştiu, ştiu de ce mi se destramă universul şi mi se prăbuşesc toate visele. Cu disperare am încercat să-mi găsesc o vină. Una mică. Mai mult decât că te-am lăsat să pleci sau că nu am ştiut cum să te fac să rămâi nu am ce să îmi zic. Şi sunt mai mult decât subiectivă când e vorba de autoflagelare. Am fost toată viaţa campioană la a da vina pe mine.
Îngenunchez şi-mi recunosc neputinţa de a trăi fără tine. Declar Crăciunul îndoliat şi toate zilele care îi urmează nule!

Bunul și nebunul meu...

Prima dată când am citit povestea asta mi-a plăcut. A doua oară am empatizat, pentru că nu conştientizam că mi se poate întâmpla şi mie. Încă.
A treia oară am plâns. Puţin, pe înfundate, pentru că eram la birou. Când am ajuns acasă am citit-o iar şi iar şi iar... de zeci de ori, până când durerea a început să devină amorţeală, iar amorţeala o învăluire dulce de inconştienţă.
Pentru prima dată în viaţă simţeam durerea aia surdă şi acută pe care o auzisem de la vreo două prietene în momentele în care se despărţiseră de iubirea vieţii lor. Dar de înţeles nu o înţelesesem niciodată pentru că la mine fusese de fiecare dată o durere exactă. Scurtă şi precisă, care trecea, până la urmă, după mai mult sau mai puţin timp. Pe asta doar mi-o imaginam.

Dar azi... azi o simţeam. Şi o simţeam mai rău decât mi-aş fi dorit-o vreodată. Mi-am amintit, scurt, de dependenţii de heroină. Simt o durere atât de mare în tot corpul încât, în disperarea de a o alunga, încearcă să o înlocuiască cu o altă durere. Şi atunci îşi scobesc rănile groteşti provocate de ace infectate.
Exact asta eram eu acum. O dependentă capabilă să-şi taie o mână sau să îşi scoată un ochi doar să nu mai simtă durerea aia înfiorătoare în tot corpul. Aş fi tăiat bucăţică cu bucăţică din mine, aş fi fost în stare să mă rănesc, fizic, dar să arunc asupra lui vreo fărâmă de vină sau un singur cuvânt urât, nicicum.
Mă uram, literalmente, pentru că ajunsesem să îl iubesc în halul ăla. Nu aveam voie! Îmi era interzis să mă îndrăgostesc atât de tare de el, era inuman să îl iubesc până la durere. Dar cine să mă oprească?!
Nu era pentru prima dată când treceam peste o despărţire, nu era prima dată când mă întâlneam cu un individ cu care, la un moment dat, împărţisem aceeaşi cană de ceai şi aceeaşi bucată de pernă. Dar era prima dată când nu mă aşteptam la reacţia asta din partea mea.

Mai suferisem de câteva ori. Trecusem cu greu, plasesem, urlasem, ţipasem, mă duruse, dar trecuse. Mă gândeam cum o să fie următoarea întâlnire şi-mi imaginau situaţii dureroase în care aveam să fiu. Ba că izbucneam în plâns, ba că leşinam, ba că mi se făcea rău, ba că fugeam. Trecusem neaşteptat de bine peste orice inevitabilă întâlnire. Cu zâmbetul pe buze, senină, cu privirea omului care reuşise.

Dar nu şi de data asta. Pentru că după îndelungi închideri în mine şi în ascunzători ferite de ochii lumii mă simţeam vindecată. Mă gândeam la o următoare întâlnire, evident întâmplătoare, cu oarece seninătate, fără remuşcări, fără păreri de rău. Trecuserăm împreună prin câteva despărţiri repetate şi era de la sine înţeles că, într-un sfârşit, aveam să accept situaţia şi să mă împac cu ideea că următoarele revederi aveau să fie ca şi ultima: ne salutăm sec, fără prea multe cuvinte şi ne vedeam mai departe fiecare de ale lui. Aşa că nu mai vedeam nimic rău în a merge în acelaşi loc prăfuit care fusese martor iubirii irosite dintre noi doi. De la mine mai mult, de la el mai puţin. Dar, mă rog, nu vorbim acum despre cine a iubit sau cine a urât mai mult.

Se zice că în iubire niciodată nu suntem egali. Ori eşti unul care dă, ori unul care primeşte. Privindu-l acum, când ne-am întâlnit, mi-am dat seama cât de uşor e să fii în postura celui care primeşte. Cu câtă nonşalanţă, lejeritate şi neimplicare îmi vorbea. Ştiu că am reuşit şi de data asta să impresionez prin indiferenţă, iar scrumul şi miliardele de bucăţi în care mi s-a împrăştiat toată fiinţa le-am simţit doar eu.
Un om declarat şi apreciat, pe alocuri, pentru că mânuieşte brav cuvintele, în speţă eu, acum nu le mai găsesc. Nu ştiu ce să spun, nu ştiu dacă mai e ceva de spus.
Aş vorbi despre început, dar ce folos, căci noi l-am rata pe-al nostru, ne-am bătut joc şi l-am mutilat. Aş vorbi despre despre iubire, dar ce rost are căci numai eu am iubit şi, acum, numai eu sufăr. Aş vorbi despre sfârşit, sfârşitul nostru, dar ce folos dacă nu îl simt?!

Întotdeauna când ne-am despărţit, eu şi un el, am ştiut că acolo e sfârşitul. Am avut şansa să văd genericul nostru de final. Dar nu şi acum! Nu de data asta.
Simt durerea ascuţită, simt golul unei bucăţi din mine, care parcă ar fi fost acolo mereu şi dintr-o dată s-a rupt, îmi simt pustiită fiinţa, simt că l-am pierdut, dar nu simt sfârşitul. Nu al nostru. Poate dintr-o dorinţă disperată şi speranţa de a nu-l pierde pentru totdeauna mi-am indus, la nivel subconştient, ideea că sfârşitul nostru nu s-a întâmplat.
Mă mint singură, îmi închid ochii şi visez. Îi simt barba aspră cum îmi zgârie toată pielea, buzele pline cum mă sărută pe frunte şi mâna blândă care mă mângâie pe păr.
Este mai paradoxal decât orice bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Niciodată nu m-am simţit mai în siguranţă undeva decât în bartele lui, lungi şi osoase. Palmele, câteodată fine, altădată aspre, m-ar strivi într-o secundă. În acelaşi timp, nimeni n-a fost mai tandru cu mine decât a făcut-o el.

După ultima revedere am plâns mult, pe unde am apucat. Oriunde am găsit un loc în care să mă ascund de ochii curioşi. Când nu plângeam, mă sufocam. Îmi apăsa pe piept o cărămidă grea, pe care nu ştiam cum să o dau la o parte. Ştiam că l-am pierdut, ştiam că nu mai e al meu, cum de fapt nu fusese niciodată. Mi l-am însuşit singură, fără să-i cer părerea. Ce gest egoist... Tocmai eu, care nu am fost niciodată în stare să fiu a lui. Am fugit de iubire ca dracul de tămâie. Amândoi, pe rând. Ne-am căutat disperaţi dar nu ne-am sincronizat. Bad timming, zice-se. Şi totuşi, plâng şi sufletul din mine. Niciodată nu am ştiut cum să trăiesc cu el, dar nu mi-am imaginat că mi-ar putea fi şi mai greu să trăiesc fără el.

Îl urăsc şi îl iubesc în egală măsură, în acelaşi timp. Cu tot ce e al lui! Cu o structură a feţei prea osoasă, cu mâini şi picioare aproape scheletice, cu ochi senini cu un comportament schimbător, ce uneori mă făcea să-l tratez ca pe un copil, alteori îmi amintea de un Raskolnikov şi mai debusolat decât al lui Dostoievski.
Îl iubisem mult, şi încă îl mai uram... Rămâneam a lui şi a nimănui.

„Prostul și deșteptul meu... Bunul și nebunul meu..."

Sau cum am îngropat ultima bucată de credinţă

În mijlocul oraşului, pe cel mai mare bulevard dintre toate, se ridică cea mai aprigă clădire din câte existaseră vreodată. Înalta până aproape de ceruri, cu acoperiş din ţiglă bătută de soare şi de vânt, stătea acolo mărturie tuturor anilor care trecuseră.
De-afară părea impunătoare doar prin mărime şi cele trei turle care găzduiau în vârf simbolul creştinătăţii depline. În rest nimic nu trăda monstruozitatea din interiorul ei.
Nu avea de unde să ştie. Îşi făcuse o vagă impresie din ceea ce văzuse prin uşa crăpată de câteva ori, când se nimerise să treacă pe acolo. În rest, niciodată nu îndrăznise să-i trecă pragul. Mai ales ca cerşetorii care erau veşnic acolo o îndemnaseră, de la o vreme, să traverseze pe partea cealaltă a bulevardului când trecea prin dreptul ei. Îi era milă, de obicei de bătrâni şi de copii, dar aceleaşi cuvinte rostite, parcă în cor, îi făceau silă.
"Dă-mi şi mie un ban, să iau o pâine la copii. Să-ţi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului, frumoaso."
Ştia, de când era mică, că Dumnezeu există peste tot. Ştia că Dumnezeul ei este în ea şi se întorcea la el de fiecare dată când îi era rău. De prea puţine ori când îi era bine îl chemă din adâncul sufletului şi-i mulţumea.
Azi, însă, parcă toate erau diferite. O zi prea caldă, chiar şi pentru miezul verii. Tentativa de toc se afunda în asfalt şi îi dogorea tot corpul de atâta căldură. Simţea că parcă o ard flăcările iadului. Şi nu, nu atât pe exterior, cât mai ales îşi simţea sufletul pârjolit de toată dogoarea infernului.
Pentru prima dată în anii în care trecuse pe bulevardul mare se hotăra să intre. Îşi înfrânse dispreţul faţă de cerşetorii care erau nelipsiţi şi teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă intră acolo. Aşadar, păşi sfioasă pe treptele bisericii şi intră.
Un plâns lăuntric, rupt din toată fiinţa ei, izbucni până în exterior. Un plâns violent, hohotit, cu lacrimi mari şi fierbinţi. Reuşi să meargă până la capăt, tremurând din toate încheieturile. O sfială nemărginită îi cuprinse şi ultima rămăşiţă din ea.
"Nu maaaaiiii poooooooot!", se trezi fiinţă plăpândă urlând în faţa celei mai apropiate icoane de altar.
"Crede-mă, nu mai pot. Cât să le mai duc în spate, pe toate, singură? Sunt prea multe. Mai ia din ele, nu mă vezi cât am slăbit? Abia dacă mai am vreo 40 de kile, şi alea oase.
Ştiu, le merit pe toate, dar ce să fac? Nu mai pooot!" - urlă ea, din nou!
Vreo două femei, care-şi aşteptau rândul la miruit, se întoarseră speriate şi-şi făcură semnul crucii. "Doamne fereşte!"
Preotul ieşi din altar, primi liturghiile de la cei care aşteptau cu lumânări aprinse şi o chemă din ochi să îl urmeze.
Se apropie sfioasă de uşa întredeschisă a altarului, cu pieptul tremurându-i, încă, zdruncinat de lacrimi.
Îngenunche în faţa bătrânului preot şi el îi pune mâna blajina pe creştetul capului.
- Nu mai pot, părinte! Sunt încă prea tânără şi ele prea multe şi nu le mai pot duce pe toate. Am obosit. Am sufletul hârsit de toate câte au trecut peste mine, inima frântă în mii de bucăţi şi mi se-ntunecă minţile de atâtea gânduri.
- Ce doare cel mai tare, copilă?
- Doare... el. Dintre toate, el doare cel mai tare. Are ochii cusuţi, că o marionetă pe scenă unui teatru de păpuşi. Nu înţelege... nu vrea să înţeleagă. Şi pe mine mă doare. Până în adâncul sufletului.
- Ce nu înţelege?
- Că... Mă doare sufletul şi când mă gândesc la el. Îl... îl... - Şi cuvintele i se înecară în cerul gurii, scoţând la iveală o bolboroseală aiurită.
- I-ai zis? Ştie?
- Nu. Nu pot. Cum să-i zic? Dacă pleacă de tot? Ce mă fac? Cum să rămân aşa, goală şi pustiita fără el?
- Atunci...

Şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Am ieşit din biserică şi am traversat. M-am aşezat pe treptele clădirii de vis-a-vis (cred că e o bancă sau o instituţie de stat) şi mi-am aprins o ţigară.
Suntem, într-adevăr, nişte cretini şi nişte ignoranţi. Nu suntem în stare să ne recunoaştem neputinţa în faţa celui de-alături, dar alergam într-un suflet în biserica să-i spunem popii ce ne doare.
Nu sunt suficient de ipocrită încât să nu recunosc că, nu o dată, am alergat şi eu, înnebunită de durere, în biserica asta, mare. M-am dus să-mi caut Dumnezeul, sperând că odată ieşită voi fi deja alinata şi pe suflet nu va mai fi rămas nici o urmă de promoroacă. Şi am ieşit şi mai grea şi mai conştientă şi mai îndurerată. Chiar acum am făcut la fel.
Azi, prin faţa mea exact ca o oglindă, trece fiinţa asta. Arsă, pustiită, văduvită. Nu sunt în stare decât să-i scrâşnesc printre dinţi un "N-ai făcut nimic" şi să mă gândesc cu groază că şi ea se va întoarce într-o garsonieră prăfuită, care poartă, în fiecare colţişor, urme de el.
Strivesc chiştocul cu vârful baschetului roşu şi o pornesc agale în direcţia opusă, cu mâinile în buzunare şi mai hotărâtă ca niciodată.
"Stai sau pleci? De tot!" Dar până am să-l văd să-i spun asta, am să uit. Aşa că-mi fac bagajele şi plec eu. Departe! La zeci de mii de kilometri distanţă. Marea de oameni şi agitaţia oraşului ăla o să aline o vreme dorul de tine.
După o altă vreme o să-ţi uite până şi ochii. Oricum, acolo toţi sunt arieni.