Tranşee goale

Ne-am învăţat cu toţii să ne lamentam! Să ne aruncăm grijile şi deciziile în spatele altora, de parcă cineva ar fi obligat să poarte povara propriei noastre neputinţi. Sau dintr-o anume nesiguranţa, frică sau ce s-o întâmpla acolo în sufletul tău, hotărăşti să nu mai vrei. Ce? Orice! Să vezi, auzi, să simţi, să întâlneşti... nu are nici o importanţă. E suficient să nu mai vrei. Şi găseşti repede un altul din cauza căruia ai hotărât aşa.
Hai să facem un târg! Tu-ţi iei înapoi povara asta hidoasă pe care mi-ai prins-o de spate şi eu te salvez de clasicele văicăreli. Nu întreb nimic, nu zic nimic. Mă întorc şi plec. Atât! Dar du-ţi tu în spate greutate pe care, iresponsabil, mi-ai plasat-o mie! Ce zici?
Plec, mă ascund, fug... Nimic din toate astea. Rămân aici, cu picioarele bine înfipte în pământ, o coloană vertebrală încă dreapta şi un cap sus, a cărui privire atinge norii. Nu mai plec nicăieri! Tu fă ce vrei. Dar eu rămân aici să mă lupt cu stihiile vremii. Eu azi am chef să lupt. Şi e războiul meu, în care tu nu ai nici un amestec! Am să mi-l duc singură, decizia e a mea. E câmpul meu de luptă pe care am murit de atâtea ori şi dacă e nevoie am să mai mor o dată! Dar tu să pleci şi să nu-mi arunci în fata vorbe aiurea, cu iz de bice. Nu, nu e vina mea! Nu eu sunt responsabil pentru tot ce simţi sau ce nu vrei. Hai, du-te! Pe-acelaşi drum pe unde ai venit, sau alege altul. Pentru diversitate!
Şi să nu crezi că n-am să plâng! Sau c-o să o fac. Nu presupune, nici eu nu ştiu! Dar nu îţi face griji, asta e lupta mea. Sângele împrăştiat în şanţuri nu e de la tine. Amintirea baionetelor şi a sudălmilor, nici asta nu-i a ta! Ţipetele şi urletele, vaietele de care s-a cutremurat tot câmpul n-ai cum să le fi auzit. Pentru că-s ale mele şi mi le port cu mine! Iar tu?! Tu du-te! Cum de ce? Războiul ăsta n-am putea să-l ducem împreună. Un camarad rănit pe care să-l duc în cârcă e chiar prea mult şi pentru mine!
Ai să tresări, să zici c-ai să te lupţi! De unde?! Ai şi fugit deja! Aşa că... du-te! Du-te odată! Şi lasă-mă să mi le duc până la capăt. Sunt ale mele şi nu cer nimănui să-şi asume vreo parte dintre ele! Aşa cum nici atunci când am iubit sau am urât nu a fost vina nimănui. Nici când am plâns şi râs, sau am plecat, sau am ales să stau! Nici picioarele în mare nu mi-a zis nimeni să-i bine să le bag! Le-am simţit eu pe toate. Dacă a fost bine sau nu aveam să aflu mai târziu şi măcar n-aveam pe cine dă vina! Le-am luat, asumat, trăit şi unele... uitat! Şi dacă mi-am închis sufletul în carapace de scoică şi l-am ţinut în întuneric, ce? Şi dacă apoi l-am izbăvit şi i-am dat drumul şi el s-a-ndrăgostit? Eu, eu, eu! Doar eu am putut face toate astea! Aşa că nu te plânge... toate-s ale tale! TOATE! Poartă-le! Du-le cu tine, îţi zic eu că e mai bine! Şi lasă oamenii din trecut acolo unde sunt! Nu-i duce după tine şi nici nu-i mai chema. Lasă-i acolo, iar dulapul lor fereacă-l cu lacăte mari, cifrate!
Aşa că ştiu şi azi de ce e bine să nu-ţi împrăştii sângele pe câmpul meu de luptă! Şi-n plus, aici sunt ulii negri, şi corbi, şi ciori, şi vulturi! Au să te sfârtece să te mănânce, să te împrăştie şi să te amestece în rămăşiţele celor care nu au înţeles că trebuiau să plece. Tu ai înţeles, dar nu ştiu de ce vrei să fiu eu de vină!
Lasă-mă, că-s din trecut! Nu mă duce cu tine, că mi-e bine aici!
Hai, du-te! Că nu am timp de tine şi de explicaţii lungi întortocheate! Uite, mă mai ridic o dată din tranşee, să vezi că n-am murit şi sunt aici să lupt!
Hai du-te! Că nu ai tu ce face pe câmpul ăsta mare. E-o bătălie seacă, pe viaţă şi pe moarte, fără nici o altă miza! Ori mori, ori trăieşti! Pe-aici solii de pace au uitat cum să ajungă. Au fost odată, dar n-au avut cu cine, aşa că au plecat! Deci, poţi să pleci şi tu! Hai, du-te! Ah, era să uit că ai plecat deja!

Colecţionar de praf de stele

Acum două veacuri m-am trezit într-o dimineaţă morocănoasă de toamnă! Şi pentru că îmi isprăvisem toată treabă pe pământ şi nu mai era nimic rămas, mi-am pus paltonul cel nou, am luat jobenul şi bastonul şi am ieşit în stradă!
Pe scările din faţă faţa palatului m-am împiedicat de o mătură nouă! Din cel mai fin mei pe care îl văzusem eu vreodată, legată în fir nobil de borangic!
Am ridicat-o şi m-am uitat uluit la ea vreme de vreo patru ceasuri! Ce să caute acolo? Cine a lăsat-o? Sau poate a pierdut-o? Şi ce să se facă, oare, cu aşa minune? Să mături în grajdurile palatului nu se merită! Să-şi şteargă vreo fragedă domniţă condurii pe ea e prea aspră!
Şi totuşi cineva o făurise cu un anume scop!
Am făcut ochii roată încercând să găsesc meşterul care înfăptuise minunea! Nu era nimeni cale de vreo zece paşi! M-am aşezat pe întâia treaptă şi cu mătura în braţe am aşteptat! Un om, un semn, o scânteie! Ceva care să mă anunţe ce-aş putea să fac!
Dar lăsându-se seara şi eu găsindu-mă tot pe aceleaşi scări, m-am ridicat şi am apucat-o spre cer!
Cu mătura în mână, hotărât să o folosesc cumva! În mintea mea gândul că în cer e cel mai bun loc în care să pot folosi aşa obiect maiestuos începuse să prindă din ce în ce mai mult contur şi veridicitate!
Trec peste călătoria spre cer... veţi crede, poate, că exagerez sau inventez poveşti fantasmagorice!
Am ajuns în locul pe care îl privisem de atâtea ori, încă de mic. În toate nopţile copilăriei mele cerul mi s-a părut atât de aproape încât pot jura că, de câteva ori, l-am atins cu mâna.
Şi acum, iată-mă pe mine în mijlocul cerului, un biet muritor care doar a putut visa vreodată cum ar fi să se rătăcească printre stele. Uitându-mă când în mâna dreaptă, în care ţineam magicul obiect găsit pe trepte, apoi peste tot în jurul meu şi văzând marea de stele care sclipeau doar pentru mine, am început să mă întreb:
"Ce să fi făcut să merit atâta bucurie?"
N-am făcut niciodată ceva spectaculos, nu am fost centrul universului nimănui, nu am excelat în nimic. Am fost în schimb un mediocru perfect, amestecat în mulţimea şi multitudinea de oameni de pe pământ.
Mi-am oprit în loc toate gândurile care începuseră să-mi invadeze creierul şi m-am hotărât să privesc stele. Aş fi decăzut în mediocritatea mea dacă nu făceam asta! O bucată de meteorit, rătăcită printre atâtea stele, mi-a părut singuratică. Aşa că în mintea mea m-am minţit că îi ţin companie şi m-am aşezat pe ea! Fără să las vreo secundă din mâna obiectul magic, am dat din nou drumul la gânduri.
Fiecare stea a început să capete chipul unor oameni pe care i-am iubit, pe care i-am urât, pe care i-am pierdut sau au plecat şi încă vreo doi, cei care m-au dorit! Bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. Toţi au împânzit dintr-o dată cerul şi au înlocuit stelele. Mi-aş fi dorit să fi stat de vorbă cu fiecare în parte, dar de undeva s-a ivit o figură divină ce-mi părea cunoscută! O mai văzusem de atâtea ori în copilăria mea, dar n-am putut să o leg de nici un nume. Să zicem că era Dumnezeu!
S-a aşezat lângă mine, pe o altă bucată de meteorit ivită de nicăieri, şi am început să vorbim.
Aş vrea să vă povestesc toată discuţia, dar m-aţi crede, poate, nebun şi s-ar pierde tot farmecul poveştii! Am început să râd, am luat obiectul magic, m-am ridicat şi am început să mătur praful de stele!
Aşa cum în fiecare toamnă copacii simt nevoia să-şi scuture frunzele aşa şi stelele simţeau (nu aflasem încă în ce perioadă sau la ce interval) să scuture praful care le îngreuna şi le fură din strălucire! De parcă un meşter priceput venea şi şlefuia fiecare colţ de stea în parte, lăsând în urmă o pulbere gălbuie!
N-am să vă povestesc nici ce am vorbit cu stele! Doar că aşa am aflat unde e colţul cu oamenii pe care i-am iubit! M-am aşezat în genunchi şi le-am plâns nemurirea, dar mai ales am plâns nimicnicia mea! Atâta ură, suferinţă, regrete şi neputinţă câte adunasem în atâta amar de vreme s-au dus într-o clipă când le-am văzut chipurile încastrate în stele mici, cu o strălucire aproape divină! Am îngenuncheat în faţa lor şi am început iarăşi să plâng! Pe de o parte pentru că-mi fusese atât de dor de ei, iar pe de alta pentru că nu ştiam dacă am să pot rămâne acolo între ei, deşi mi-aş fi dorit!
M-am mai gândit şi că le-aş fi putut lua pe toate, să le îndes în buzunare şi să mă întorc cu ele pe pământ! Sau măcar praful din jurul lor! Apoi am văzut că, de fapt, tot ce iubisem vreodată în întreaga-mi viaţă se transformase în praf de stele! Ce era să fac eu cu atâta praf? Să-l împrăştii pe pământ? Nu era nimic din ce nu mai făcusem! Avusesem grijă să transform totul în nimic şi să împrăştii în toate zările!
Pe nesimţite cerul se deschise, şi cumva, nu-mi dau seama cum, revenisem pe treptele conacului meu, din bulevardul cel mare! De ce pierdusem tot ce iubisem până atunci? Poate că nu iubisem cu adevărat? Poate că trebuia să se întâmple? Poate că... Acum ştiam!
Fusesem prea orgolios! Nu avusesem capacitatea de a lăsa de la mine, de a accepta ceva diferit de convingerile cu care trăisem o viaţă întreagă! Făcusem totul praf! Praf de stele!
Buzunarele paltoanelor şi ale jachetelor înghesuite în şifoniere erau ticsite cu rămăşiţele fostelor iubiri, pe care nu le uitasem niciodată! Nu reuşisem să învăţ mare lucru din experienţele trecute! Păstrasem intact orgoliul fără măsură, şi acum eram pe cale de a pierde încă o dată! Doar pentru că nu-i puteam recunoaşte ce simt, pentru că nu-i puteam spune cuvintele care aveau să o întoarcă din drum! N-aş fi putut spune vreodată că sunt dependent de prezenţa ei, că aş fi vrut să fie aici, fără nici o altă explicaţie!
Eram prea bărbat şi trebuia să ţin armele sus! Oricum, avea să se transforme totul în praf de stele!

Povestea bătrânului pescar

Se sparge de ţărm un val furios, adus de furtună din mijlocul mării!
Atârnat de catargul din port stă atârnat sufletul unui pescar muribund!
Bătrân, şi uitat de vreme adoră valul care acum se sparge! Născut în mijlocul mării, dincolo de orizont, aduce cu el o durere surdă! O durere pe care numai pescarul o poate simţi, şi o mai poate înţelege!
Toţi au plecat, dar el a rămas! Un biet bătrân, pescar pe o barcă! Şi toată viaţa a dat-o mării, cu toate adâncurile ei! O viaţă anostă, fără nimic pentru alţii. Doar el a ştiut toate iubirile mării aruncate în larg. Şi viaţa lui a dat-o ei!
Şi de parcă nici nu l-ar fi cunoscut vreodată, marea l-a alungat acum şi i-a lăsat sufletul agăţat în catarg!
Iar el, aşa cum numai un om care a iubit cu adevărat o poate face, i-a iertat toate rătăcirile de-a lungul vremii şi nici acum când îl reneagă n-o poate ura! A iubit-o aşa cum un bărbat iubeşte o femei! Cu sufletul arzând de dorinţă, înşelând-o din când în când, crezând că poate duce o viaţă asemeni tuturor! Dar de fiecare dată s-a întors spăşit, dorind ca marea să-l ierte!
Iar ea l-a acceptat! Nu i-a reproşat niciodată nimic şi nu l-a făcut să simtă că ar fi greşit! Dar asta doar pentru că nu l-a iubit! Stăpâna tuturor, nu s-a îndrăgostit niciodată de bietul pescar! Prea ocupată să mânuie frâiele din adâncuri şi de pe valuri, aproape că nici nu i-a simţit prezenţa! Sirene momind marinari, haiduci şi piraţi în corăbii înalte, rechini şi balene şi fructe de mare. Corali şi perle în scoici argintii, pisici de mare şi moruni! Toate mai mari decât un pescar rătăcind într-o barcă!

De ţărm se mai sparge un val şi marea doboară catargul din port. Mai vine o dată şi-nghite sufletul de mult muribund!

Într-o altă cetate a marelui port o biată femeie păşeşte spăşită! În faţă un bătrân gârbovit merge alene, cu ochii-n pământ!
- Razvane, aşteaptă! Nu pot să mă ţin după tine!
- Atunci n-o mai face, scrâşneşte bătrânul, înfundat, printre dinţi!
- Razvane, unde te duci? De ce vrei să pleci chiar acum?
Dar bătrânul nu mai aude nimic şi sare peste zidul micuţ ce desparte faleza de mare! Păşeşte uşor pe nisipul dintre stabilopozi, de parcă n-ar vrea să deranjeze nici un fir din el!
Încet, se-ndreaptă spre marea-nspumata, mai fioroasă ca niciodată.
Nici în tinereţile lui nu a văzut-o aşa! Şi-acum, val după văl, de parcă ar vrea să împiedice bătrânul să se îndepărteze de mal!
Iar el motivat de prea multă dorinţă ştie că nimic nu-l mai poate opri! Întâlneşte un val care-i acoperă trupul până la gambe. Apoi, încă unul îl acoperă până la genunchi, şi până la şold, şi până la piept! Până când se arunca cu totul în mare şi nu mai rămâne nimic.
În marginea falezei bătrâna jeleşte şi-şi cere bărbatul înapoi! De parcă ar mai fi cineva acolo să o audă! Priveşte descumpănită în zare şi ştie că nici un val nu mai aduce trupul înapoi!
Se ridică şi pleacă mai departe, resemnată că n-o să mai fie niciodată al ei!
Era o bătălie pe care o ducea de prea mult timp cu marea, şi ştia că până la urmă avea să piardă!
Azi e aici şi acum! Nu mai există nici un mâine şi toate de ieri s-au şters de parcă nici nu ar fi fost!
Aşa e cu toate lucrurile pe care ţi le doreşti! După ce se întâmplă, îţi lasă un gust amar!

Cu drag, să-ţi fie bine!

Un pantof verde stă în mijlocul camerei. Celălalt, dreptul, în piciorul tinerei care aleargă nehotărâtă între baie şi şifonier.
Pe noptiera din stejar masiv sună enervant un telefon.
- Da Mara!
- Bă da' ce faci?
- Sunt machiată la un singur ochi, nu găsesc un pantof, am întârziat la şedinţă, şi nici după analize nu cred că ajung! E urgent?
- Mergem diseară la concert?
- Eu cu un picior în groapă şi ţie de concert îţi arde?
- Ce să zic, ai vorbit ca să nu taci!
- Ce m-aş face fără sufletul tău sensibil?! Hai că tre să plec, pa!
- Bine, iau eu bileţele în drum spre curăţătorie.
- Bine, pa!

Într-o bodegă, undeva în centrul oraşului, la o masă din lemn, scorojită de vreme, două fete râd. Râd cu poftă, ca doi copii în faţa une vate pe băţ!
Cine priveşte mai atent observă, însă, dâre care se-ndoadă în barba copilei blonde cu ochi albaştri. O amestecătură magică de râs şi plâns!
De ce să plângă oare, făptura adorată?!
- Lasă mă, că dacă mor îţi las ţie cărţile! De fapt, dacă mor nu pot să ţi le mai las, dar îţi spun acum, ca să ştii să le iei!
Şi izbucnesc într-un râs zgomotos, stârnind invidia celor câţiva meseni meseni posomorâţi!
- Nu mori, mă! Ai văzut tu drac mort? Ce noroc să am să scap de tine?
- Ha ha! Bă, să ştii că dintre toţi, pe tine te-am iubit cel mai mult!
- Ba pe mă-ta!
- Mm, tu şi glumele tale! - Şi încă o jumătate de bere dată peste cap
- Ştiu! Şi să ştii că şi eu te iubesc! Maxim de iubesc!
Din râsul de mai devreme totul căpăta o paloare sumbră! Ochii se umezesc, mâinile se strâng mai tare ca oricând, şi nimeni nu poate înţelege legătura asta, atât de strânsă!
- Dar ştii ce? Eu cred că nu o să mori! Nu ai cum să mă laşi singură cu atâţia nebuni!
- Mara...

Şi noapte se transformă în zi, şi nu mai rămâne nimic din bodega de-aseară.
Pe aragaz sfârâie apa-n ibric, pentru cafea! Cu periuţa de dinţi uitată în gură, şi cu ochii proţăpiţi pe perete, nu poate uita că a visat-o.
Unde să fie oare, prietena ei cu ochi turbaţi? Cu părul negru, tuns bob, Mara nu mai e nicăieri.
Acelaşi plâns, pe care nu-l vede nimeni. E un plâns de frustrare, un plâns de dor, de neputinţă.
Azi nu-şi mai caută nici pantofi asortai, nici sacoul cu două rânduri de nasuri. Azi aruncă o pereche de blugi, şi nelipsiţii bascheţi.

Deschide un mail şi-ncepe să scrie:
" Să ştii că nu te-am uitat! Să ştii că tot te iubesc! Să ştii că... Ce să mai ştii?! Nu mai ştii nimic! Doar că mi-e dor de tine!
Cumva te-am judecat, şi te judec în continuare pentru că ai plecat. Am tendinţa să cred că nu aveai nici un drept să faci asta. Nu aşa, fără să spui nimic.
Şi mi-e dor de tine, şi oamenii-mi spun că sunt nebună când le povestesc despre tine. Dar toţi contează prea puţin.
Mi-aş fi dorit să fii aici, astăzi! Nu pentru că mi-e greu, nu pentru că-s tristă, nu pentru că nu mai am prieteni! Pur şi simplu pentru că nu eşti tu.
Am învăţat atât de bine să mi le ascund pe toate. Să iert, să uit, să alung frustrările, să nu mai bag în seamă tristeţea, ce parcă nici nu mai e prin preajmă.
Mi-aş fi dorit atât de mult să fii aici, astăzi. Acum când râd, când sunt veselă, când visez, când fac, când dorinţele nu mai sunt doar nişte rânduri aşternute pe-o hârtie. Astăzi devin toate, pe rând realitate.
Şi tu nu eşti aici să vezi toate astea!
Mă simt, cumva, datoare să-ţi plătesc toate nopţile alea în care am plâns, şi zilele în care am urlat la tine, sau alea în care am considera că mi se cuvine să fii aici!
Azi aş vrea să-ţi râd, să vezi că îmi este bine, şi fericirea e peste tot.
Şi ştiu că eşti undeva, dar acolo unde eşti tu, eu nu pot ajunge. Orice încercare de a te găsi eşuează lamentabil. Pentru că tu nu mi-ai întins nici o mână, nu mi-ai da nici un semn că ai vrea să te găsesc.
Le-ai lăsat pe toate agăţate într-un crâmpei de trecut şi un noian de aduceri aminte. Atât!
Ai plecat de parcă nimic nu te-ar mai fi interesat, iar eu ştiu că nu-i aşa. Eu ştiu că în toată lumea asta de egoişti şi ipocriţi tu eşti unul dintre puţinii oameni rătăciţi aici, pe pământ!
Ai plecat înainte de toate. Înainte să mă vezi râzând, înainte să vezi cum arată Vama mea, înainte să ştii cât te iubesc.
Şi când nu mai pot de dor, şi-aş face orice să te găsesc, mă agăţ de gândul că a trebuit să fii aici cu un scop. Trebuia să mă ajuţi să trec peste nenorocirile vremii, să mă reînveţi să visez. Şi pentru că misiunea ta s-a încheiat, a trebuit să pleci.
Iar alteori gândul ăsta nu e de ajuns. Mă cert cu Universul că printre atâtea minuni pe tine n-a ştiut cum să te facă să rămâi. Şi nici eu... nici eu n-am ştiut să-l ajut.
Dintre noi două, tu ai ştiut să ierţi, eu nu! Iar asta te-a ajutat să te desprinzi. Iertarea este de fapt o acceptare a trecutului, o asumare a tot ceea ce a fost şi puterea de-a nu întoarce privirea. Or eu nu am ştiut să fac asta! Pe tine n-am ştiut să te iert! Şi nu mă pot desprinde, şi nici nu pot să te uit.
E vina mea că n-am ştiut să-ţi mulţumesc, e vina ta că ai plecat fără să spui nimic!
Sunt fericită şi râd aşa cum nu m-ai văzut niciodată. În cele mai frumoase momente mi-aş dori să fii aici, dar pentru că nu eşti mă gândesc la tine, şi orice împlinire o împart, în gând, cu tine!
De spus nu-ţi mai spun nimic. După atâtea tăceri ale tale la orice încercare a mea de a-ţi arăta că n-am uitat de tine, nu mai am curaj. Şi le las pe toate aşa cum sunt, şi rămân ca şi până acum, doar cu tine în gând, cel mai drag prieten al sufletului meu!
Să-ţi fie bine, amara mea!"

Şi ce urmează, e de prisos de povestit!

De dincolo de ziduri

Cu zâmbetul încleştat în tâmple, şi ochii goi, ce nu-s ai ei, fetiţa plăpândă mai cere o fărâmă de timp, în vremea lor. A oamenilor buni ce ştiu să-i zâmbească, a bătrânilor blajini. Mai cere o fărâmă de timp pe tărâmul cu soare, cu fluturi şi migdale.
La porţile cetăţii păzesc doi călăi înalţi, acoperiţi cu totul şi-n mâini ţin lance ascuţite.
Fetiţa, îmbrăcată-n negru, atârna de mâna bătrânei ce o târăşte care poartă.
- Te rog buno, nu mă mai duce acolo!
- Miruna, trebuie să pleci!
- Te rog, opreşte-mă cu tine! Rămân aici! Vorbesc eu cu Regele.
- Trebuie! Iar Regele nu-şi pleacă ochii asupra unei copile aşa de mici.
- Dar...
- Hai, grăbeşte-te, călăii ne aşteaptă.
Şi din tot trupul mic se naşte un vuiet şi-un zbucium, şi toată cetatea se zdruncină de plânsul fetiţei.
În barba bătrânei se-nnoadă râuri de lacrimi, şi peste tot la ferestre se văd oameni jelind.
Dar poarta-i aproape, iar în palatul mare Regele plânge şi el.
- Maiestate, fetiţa nu vrea să plece!
- Ce spui tu, slugă?
- Maria ta, hai s-o oprim printre noi. Vom spune că a murit.
- Macarie, naştem război cu oamenii dacă se află că fata nu e moartă!
În vremea asta poartă se deschide, şi bătrâna dă drumul fetei. Călăii o înfaşcă, şi o pornesc aşa, pe drumul spre Pământ.
Şi fata plânge, şi cere îndurare. Îi roagă să o lase acolo, în mijlocul pustiului, şi-or zice c-au mâncat-o lupii.
Dar oameni hâzi, călăii, uitaţi de Rege, nici nu aud suspinele copilei.
Bătrâna se întoarce, şi-n drumul spre palat, se aşează pe prispă unei case şi plânge înfundat. Din tinda casei iese un sugar, mergând de-a buşilea, şi o priveşte cu ochii mari şi curioşi. Un alt copil, mai mare, de vreo 5 ani, aşa, iese şi el şi se aşează lângă ea.
- Unde-i Miruna, buno?
- Miruna nu mai e! S-a dus!
- Adică s-a întors acolo? Şi Regele?
- Ce să ştii tu?!
Călăii mergeau grăbiţi spre cea mai îndepărtată ieşire din cetate. De aici, urma să o ia ceilalţi.
Dar copila nu se oprise din plâns, şi încă mai cerea îndurare.
Ştia deja ce o aşteaptă pe Pământ. Doar de acolo venise. Aceeaşi oameni reci, aceleaşi zile cu nori. Şi toată viaţa s-a luptat să scape de acolo. Şi-acum, când în sfârşit reuşise, doi călăi o duc cu forţă înapoi.
Un munte de pustiu, un veac de singurătate, o imensitate de rău, şi nici un zâmbet nicăieri. Nimic de bine. De mâine îşi va lua din nou în cârcă poverile de oameni mari, deşi ea nu-i decât un biet copil.
A simţit mereu că nu e de pe aceeaşi planetă cu ei. Acolo de unde vine oamenii nu-s răi, nu mint, nu ştiu să facă răutăţi, or să provoace suferinţă. Întocmai că în locul de unde pleacă acum.
Apropiindu-se de graniţa ce desparte cetatea de Pământ inima bubuie în piept, corpul tremură tot, şi picioarele se împleticesc. Cu buzele vineţii de-atâta durere şi plâns, fetiţa se scurge fără viaţă din mâinile călăilor, şi cade secerată. Dar fără să-ntoarcă capul spre biată copilă, aceştia doi o ridică pe sus, şi mai că aleargă, de parcă abia aşteaptă să scape de trupul micuţei.
Şi din tot gardul mic o poartă se deschide şi-n depărtare se vede tărâmul de dincolo de cetate. Călăii o lasă aici, urmând să vină alţii s-o ridice.
Auzind cum poartă grea se închide în urma ei, fetita revine la viaţă. Şi plânge, şi imploră. Zădarnici suferinţe! Căci mâna doctorului ei se-ntinde şi-o ridică. De fel nu-i doctor, dar se îmbracă-n alb, întocmai ca un înger, şi-alină oameni în durere. Ce nu ştie el acum e că pe micuţă n-o salvează. Din contră! Căci durerea îi e mai mare acum decât atunci când a plecat de pe Pământ.
- Să nu spui nimănui unde ai fost, şi nici ce ai văzut.
- Oricum n-o să mă creadă nimeni, aşa că... Dar nu m-aş putea întoarce?
- Miruna, eşti încă un copil, şi nu pot cum să-ţi spun. E doar o lege a firii!
- O lege a firii ce mă chinuie pe dinăuntru, şi-mi mistuie tot sufletul.
- Eşti numai un copil... ce ştii tu oare de suferinţi şi alte doruri?!
- Tu nu-nţelegi! Acolo, pe Pământ, eu nu mai sunt de mult doar o copilă. Dar tu n-ai cum să ştii. Când voi păşi dincolo de acest tărâm tu n-ai să mă mai vezi.
- Ba te-am văzut Miruna. Erai la fel de mică.
- Ah, ce să ştii tu? M-ai văzut atunci când am murit întâia dată. Tu oare nu-nţelegi că Regele nu vrea ca tu să vezi viaţa de pe Pământ. Ai suferi cât chin există acolo. Şi-apoi, nici n-ai mai vrea să-ntorci oamenii de-aici, de la Cetate.
- Dar tu nu eşti moartă. N-ai murit niciodată.
- Să ştii că n-am murit. Am înviat! Şi te implor acum, în ultima secundă, să mă laşi aici. Te rog!
- Aici unde?! Tu nu-nţelegi că doar te-ai rătăcit? Acum te-ntorci acasă, căci ea nu e aici.
- Eu nu-nţeleg... Ha! Ce să ştii tu, eşti doar un înger!
În timpul ăsta, la Palat, bătrânul Rege se-aşează pe un jilţ înalt, jelind şi întrebând de oare n-a greşit.
- Macarie, crezi oare, că ar fi bine ea să rămână aici?
Dar fu-ntrerupt de biata bătrână, ce intra şchiopătând.
- E prea târziu, Maria Ta! Călăii s-au întors la poartă, iar ea-i deja cu îngerul.
- În toţi vecii, de când mă aflu-aici nu s-a-ntâmplat să mă-ndoiesc de-un om. Şi ea... atâta suferinţă în aşa trup plăpând.
- Maria Ta, ce facem cu Matei? Că va-ntreba de ea! Acuma doarme, dar când se va trezi?!
- Vom spune că-i acasă, nu vreau să-l mai minţim.
- Dar Maiestate, el nu mai ştie că-i viaţă pe Pământ. Şi-ar însemna să-i spunem toate, şi ce caută-aici. Să-i spunem toţi ultimii 5 ani de când n-a mai plecat?
- Nu, ai dreptate! Atunci vom spune că am făcut-o înger, şi c-am trimis-o să cerceteze Dealul, de mână cu Gavril!
- Prea bine maiestate. Atunci mă duc, să fiu acolo acolo când se va trezi.
- Mergi!
Iar îngerul Gavril, în vremea asta, ducea cu el micuţa fată, de parcă nici n-ar auzi suspinele-i şi jalea.