De dincolo de ziduri

Cu zâmbetul încleştat în tâmple, şi ochii goi, ce nu-s ai ei, fetiţa plăpândă mai cere o fărâmă de timp, în vremea lor. A oamenilor buni ce ştiu să-i zâmbească, a bătrânilor blajini. Mai cere o fărâmă de timp pe tărâmul cu soare, cu fluturi şi migdale.
La porţile cetăţii păzesc doi călăi înalţi, acoperiţi cu totul şi-n mâini ţin lance ascuţite.
Fetiţa, îmbrăcată-n negru, atârna de mâna bătrânei ce o târăşte care poartă.
- Te rog buno, nu mă mai duce acolo!
- Miruna, trebuie să pleci!
- Te rog, opreşte-mă cu tine! Rămân aici! Vorbesc eu cu Regele.
- Trebuie! Iar Regele nu-şi pleacă ochii asupra unei copile aşa de mici.
- Dar...
- Hai, grăbeşte-te, călăii ne aşteaptă.
Şi din tot trupul mic se naşte un vuiet şi-un zbucium, şi toată cetatea se zdruncină de plânsul fetiţei.
În barba bătrânei se-nnoadă râuri de lacrimi, şi peste tot la ferestre se văd oameni jelind.
Dar poarta-i aproape, iar în palatul mare Regele plânge şi el.
- Maiestate, fetiţa nu vrea să plece!
- Ce spui tu, slugă?
- Maria ta, hai s-o oprim printre noi. Vom spune că a murit.
- Macarie, naştem război cu oamenii dacă se află că fata nu e moartă!
În vremea asta poartă se deschide, şi bătrâna dă drumul fetei. Călăii o înfaşcă, şi o pornesc aşa, pe drumul spre Pământ.
Şi fata plânge, şi cere îndurare. Îi roagă să o lase acolo, în mijlocul pustiului, şi-or zice c-au mâncat-o lupii.
Dar oameni hâzi, călăii, uitaţi de Rege, nici nu aud suspinele copilei.
Bătrâna se întoarce, şi-n drumul spre palat, se aşează pe prispă unei case şi plânge înfundat. Din tinda casei iese un sugar, mergând de-a buşilea, şi o priveşte cu ochii mari şi curioşi. Un alt copil, mai mare, de vreo 5 ani, aşa, iese şi el şi se aşează lângă ea.
- Unde-i Miruna, buno?
- Miruna nu mai e! S-a dus!
- Adică s-a întors acolo? Şi Regele?
- Ce să ştii tu?!
Călăii mergeau grăbiţi spre cea mai îndepărtată ieşire din cetate. De aici, urma să o ia ceilalţi.
Dar copila nu se oprise din plâns, şi încă mai cerea îndurare.
Ştia deja ce o aşteaptă pe Pământ. Doar de acolo venise. Aceeaşi oameni reci, aceleaşi zile cu nori. Şi toată viaţa s-a luptat să scape de acolo. Şi-acum, când în sfârşit reuşise, doi călăi o duc cu forţă înapoi.
Un munte de pustiu, un veac de singurătate, o imensitate de rău, şi nici un zâmbet nicăieri. Nimic de bine. De mâine îşi va lua din nou în cârcă poverile de oameni mari, deşi ea nu-i decât un biet copil.
A simţit mereu că nu e de pe aceeaşi planetă cu ei. Acolo de unde vine oamenii nu-s răi, nu mint, nu ştiu să facă răutăţi, or să provoace suferinţă. Întocmai că în locul de unde pleacă acum.
Apropiindu-se de graniţa ce desparte cetatea de Pământ inima bubuie în piept, corpul tremură tot, şi picioarele se împleticesc. Cu buzele vineţii de-atâta durere şi plâns, fetiţa se scurge fără viaţă din mâinile călăilor, şi cade secerată. Dar fără să-ntoarcă capul spre biată copilă, aceştia doi o ridică pe sus, şi mai că aleargă, de parcă abia aşteaptă să scape de trupul micuţei.
Şi din tot gardul mic o poartă se deschide şi-n depărtare se vede tărâmul de dincolo de cetate. Călăii o lasă aici, urmând să vină alţii s-o ridice.
Auzind cum poartă grea se închide în urma ei, fetita revine la viaţă. Şi plânge, şi imploră. Zădarnici suferinţe! Căci mâna doctorului ei se-ntinde şi-o ridică. De fel nu-i doctor, dar se îmbracă-n alb, întocmai ca un înger, şi-alină oameni în durere. Ce nu ştie el acum e că pe micuţă n-o salvează. Din contră! Căci durerea îi e mai mare acum decât atunci când a plecat de pe Pământ.
- Să nu spui nimănui unde ai fost, şi nici ce ai văzut.
- Oricum n-o să mă creadă nimeni, aşa că... Dar nu m-aş putea întoarce?
- Miruna, eşti încă un copil, şi nu pot cum să-ţi spun. E doar o lege a firii!
- O lege a firii ce mă chinuie pe dinăuntru, şi-mi mistuie tot sufletul.
- Eşti numai un copil... ce ştii tu oare de suferinţi şi alte doruri?!
- Tu nu-nţelegi! Acolo, pe Pământ, eu nu mai sunt de mult doar o copilă. Dar tu n-ai cum să ştii. Când voi păşi dincolo de acest tărâm tu n-ai să mă mai vezi.
- Ba te-am văzut Miruna. Erai la fel de mică.
- Ah, ce să ştii tu? M-ai văzut atunci când am murit întâia dată. Tu oare nu-nţelegi că Regele nu vrea ca tu să vezi viaţa de pe Pământ. Ai suferi cât chin există acolo. Şi-apoi, nici n-ai mai vrea să-ntorci oamenii de-aici, de la Cetate.
- Dar tu nu eşti moartă. N-ai murit niciodată.
- Să ştii că n-am murit. Am înviat! Şi te implor acum, în ultima secundă, să mă laşi aici. Te rog!
- Aici unde?! Tu nu-nţelegi că doar te-ai rătăcit? Acum te-ntorci acasă, căci ea nu e aici.
- Eu nu-nţeleg... Ha! Ce să ştii tu, eşti doar un înger!
În timpul ăsta, la Palat, bătrânul Rege se-aşează pe un jilţ înalt, jelind şi întrebând de oare n-a greşit.
- Macarie, crezi oare, că ar fi bine ea să rămână aici?
Dar fu-ntrerupt de biata bătrână, ce intra şchiopătând.
- E prea târziu, Maria Ta! Călăii s-au întors la poartă, iar ea-i deja cu îngerul.
- În toţi vecii, de când mă aflu-aici nu s-a-ntâmplat să mă-ndoiesc de-un om. Şi ea... atâta suferinţă în aşa trup plăpând.
- Maria Ta, ce facem cu Matei? Că va-ntreba de ea! Acuma doarme, dar când se va trezi?!
- Vom spune că-i acasă, nu vreau să-l mai minţim.
- Dar Maiestate, el nu mai ştie că-i viaţă pe Pământ. Şi-ar însemna să-i spunem toate, şi ce caută-aici. Să-i spunem toţi ultimii 5 ani de când n-a mai plecat?
- Nu, ai dreptate! Atunci vom spune că am făcut-o înger, şi c-am trimis-o să cerceteze Dealul, de mână cu Gavril!
- Prea bine maiestate. Atunci mă duc, să fiu acolo acolo când se va trezi.
- Mergi!
Iar îngerul Gavril, în vremea asta, ducea cu el micuţa fată, de parcă nici n-ar auzi suspinele-i şi jalea.

Despre iubiri

E aşa de greu să iubeşti o himeră. E greu să te trezeşti în fiecare zi din vis.
Citeam undeva... ba nu! Vorbeam cu cineva. Să zicem. Un cineva pe care nu-l cunosc. Sau poate mi-am imaginat... Mă rog, deviez.
Să zicem că vorbeam cu un străin. E mai bine aşa.
Un străin care iubea o fată. Ca-n poveşti! (şi fata şi iubirea) Şi o iubea de mult timp. Într-un fel cum n-am crezut că un bărbat poate iubi. Într-un fel în care numai imaginaţia unui om avid de iubire poate iubi. Da, da! Iubirea din imaginaţia ta n-are nici o legătură cu iubirea aievea. Mai ales dacă e... imposibilă, ca să nu-i zicem neîmpărtăşită.
Imaginea unei iubiri proiectate s-ar putea să-ţi dea universul peste cap dacă dai nas în nas cu ea.
Dar cum pot oare, să-ţi spun ţie, străine, că e totul o chestiune de imaginaţie?
Povestea e aşa: fiecare om e perceput într-un fel de tine, diferit de cum îl văd ceilalţi. În condiţiile în care îl mai şi iubeşti, situaţia se schimbă dramatic. Ai capacitatea de a vedea doar calităţile acolo unde toată lumea vede defecte. Îi contrazici pe toţi cei care cred că nu există perfecţiune şi-l arăţi cu degetul pe omul ăla, pe care tu-l iubeşti.
Dar atunci când cestiunea nu e reciprocă, găseşti tot felul de scuze şi cauţi argumentele pentru care iubirea ta nu se consumă. Da, am zis bine! Scuze şi argumente. Pentru că dacă tu iubeşti omul, şi omul te iubeşte pe tine, nu e nimic fizic care să vă stea împotrivă.
Ştiu, îţi sună a un fel de nemernicie din partea mea să-mi dau cu părerea despre ce simţi tu. Dar nu despre asta este vorba. Ci, cumva, dacă vrei, despre fiecare în parte, la un moment dat.
Opt ani la rând, am iubit acelaşi om. Nu m-a împiedicat în nici un fel să mă îndrăgostesc pe lângă. Mi-am văzut de viaţă şi de ale mele, cu el în suflet. Un prieten drag, un om frumos. Visăm cum e să fim împreună, ce vesel ar fi totul cu el aici. Dar nu am fi stricat o prietenie frumoasă, eram departe, ştiam prea multe, universul era împotriva noastră şi altele. Scuze şi argumente.
Şi într-o zi s-a întâmplat. Şi-a fost frumos şi a fost bine. Minunile ţin 3. Trei zile, trei săptămâni, trei luni. Iubirea ţine trei ani. La noi minunea a fost trei săptămâni. Am lungit-o vreo două luni, dar asta-i altă poveste.
Ce încerc să-ţi spun e altceva. Când lucrurile nu funcţionează pe principiul văzut-plăcut-luat, e de rău. Mă rog, poate fi de bine, doar dacă eşti un personaj al lui Marc Levy. Dacă ajungi să-ţi imaginezi iubirea cu un om şi într-o zi se întâmplă, o să trebuiască să-ţi aduni sufletul făcut bucăţi.
Ok, hai să-ncep să fiu coerentă, zic! Bun...
Tu o iubeşti pentru că: e frumoasă, arata bine pe tocuri, râde mult, trăieşte fiecare clipă, e delicată, e deşteaptă, citeşte mult, e cultă... e mimosa pudică, iar ţie ţi-ar plăcea să ai grijă de ea toată viaţa.
Ne-am înţeles până aici? Bun. Mai departe.
Se-ntâmplă întâmplarea şi-ntr-o dimineaţă cu ea lângă tine în pat. Dezbrăcată şi nemachiată. Încet, încet prinţesa îşi pierde din strălucire.
Mâine îşi aduce un tricou (periuţa de dinţi deja i-ai cumpărat-o tu), poimâine două cărţi şi tot aşa. Şi iacă în două luni v-aţi mutat împreună.
Şi uite-aşa, se duce toată minunea. Şi ai s-o vezi şi plângând şi tristă şi nervoasă. Şi când aruncă toate cărţile şi citeşte reviste glossy şi când în loc de teatru preferă un soap opera.
Şi toate visele tale se duc pe apa sâmbetei, că tu altfel ţi le-ai imaginat pe toate.
Şi nimic n-ar avea vreo importanţă dacă ea te-ar iubi la fel. Dar aşa-i că nu vrea să stricaţi o prietenie frumoasă?!

À bientôt

Nu poţi să vii şi să pleci când ai tu chef. Nu poţi să dispari fără nici un cuvânt. Nimic nu-ţi dă dreptul să condamni un om, prin tăcere.
Încearcă să faci un exerciţiu de imaginaţie. De data asta, faci schimb de locuri cu celălalt. Şi o să fii tu cel care iubeşte, cel care crede, cel care speră. Şi într-o zi te trezeşti singur, în mijlocul tuturor.
Şi nu e nici pe departe ceea ce ţi-ai dorit. Când te trezeşti singur, în mijlocul tuturor, când n-are cine-ţi întinde o mână, când nu ai cui să zâmbeşti. Abia atunci începi să crezi că viaţa ta e doar un vis, din care, cu disperare, ţi-ai dori să te trezeşti.
Şi ce faci atunci? Nu faci nimic. Te aşezi şi dormi. Şi ţi-ai dori ca somnul să se termine când vei fi uitat de tot şi de toate. Dar nu poţi. Societatea şi viteza cu care se petrec lucrurile nu-ţi dau voie să te opreşti. Nu ai forţa materială şi nici fizică să fugi, să te ascunzi, să uiţi. Nu eşti singur împotriva tuturor. Eşti singur şi atât. Şi ca să eviţi dramele şi mila şi cuvintele de complezenţă, ce faci? Zâmbeşti. Un zâmbet fals, pe care nu-l mai citeşte nimeni.
Încerci să-ţi pui o armură şi să mergi mai departe. Să faci să pară că totul e bine.
Şi când inevitabil cineva întreabă ce e cu faţa asta, de câteva zile, cine răspunde i locul tău. " Nu doarme! " Şi e bine. E bine ca lumea să creadă că faţa posomorâtă se datorează doar câtorva nopţi de nesomn. E bine că nimeni nu vede mizeria în care te zbaţi şi nimicnicia pe care o simţi.
Când nu pui lacăt pe toate uşile şi nu dai nimănui răgazul să observe ce e dincolo de zid, îţi acorzi ţie timp. Şi răgazul necesar să cauţi soluţii şi variante şi metode să ieşi. Te aduni, tu pe tine, pentru că nu ştie nimeni să lipească bucăţile aşa cum o faci tu.
Dar e o chestiune de timp până când toată lumea să înţeleagă că nu e chiar totul cum vrei să fie. Şi tu nu-ţi mai permiţi să nu-ţi fie bine.
Şi atât. Că sună ceasul şi trebuie să te ridici şi să abandonezi patul şi pijamalele în care ai zăcut bolnav de victimita.
Şi ţii capul sus încercând să te comporţi altfel decât simţi, că oamenii să nu vadă decât zâmbet şi cel mult o faţa obosită.
Şi o să fie bine, ştii. E doar o chestiune de timp.

Jocuri de cuvinte

Eu nu mai ştiu ce să-ţi mai spun. De fapt, nu mai am ce să spun, aşa că tac!
Şi nici tu nu-mi mai spui nimic. Pentru că nici tu nu mai ai ce.
Mai ştiu că, din când în când, în vis, ne plimbăm ţinându-ne de mână, pe malul stâncos al unei mări frumoase şi, ce să vezi, nu ne spunem nimic. Pentru că nu mai avem ce.
Şi te întreb străine, sunt suficiente oare strângerile de mână? Înlocuiesc zâmbetele toate cuvintele de mai înainte? Eu nu ştiu se să zic. Pentru că nu mai am nimic de spus.
Ce-i spui unui prieten care pleacă pur şi simplu? Ce-i spui unei iubiri care se pierde undeva pe drum, transformată în fum? Ce-i spui unui părinte pe care l-ai înjurat, chiar şi în gând, sau ce-i spui unui frate pe care l-ai minţit? Nu-i spui nimic. Pentru că nu mai ai ce.

Poate în universul tău, îngrădit de nişte ziduri groase, imaginare, de altfel, nu mai ai nimic de spus. Şi universul tău a fost şi al meu la un moment dat. O bulă, în care am trăit ani în şir, convinsă că locul meu nu e în epoca asta. Şi toţi oamenii îmi erau cumva inferiori şi parcă nimeni nu ştia să aprecieze frumuseţea lumii, mai bine ca mine. Şi de fapt, eu eram singura care nu vedea frumuseţea lumii în care trăia. Pentru că-mi îngrădisem universul în coperţi groase, de cărţi vechi, mirosind a anticariat. Ştiam că fericirea supremă stă doar acolo şi-n devotamentul total pentru un sigur prieten.
În lumea ta poate nu mai e nimic de spus. Dar lumea mea s-a schimbat.
Am ieşit din bulă şi am inspirat adânc, cu teama că lumea de afară m-ar putea strivi. Dra nu a fost aşa. Pentru că în lumea mea de acum sunt multe de zis. Şi strângerile de mână şi zâmbetele goale au fost înlocuite de cuvinte. Multe şi frumoase. În lumea mea sunt multe de spus. Eu ştiu să-mi cer scuze, ştiu să spun "te iubesc", ştiu să acord şansa celor care la un moment dat îmi păreau inferiori, datorită statutului şi perfecţiunii imaginate de universul de-atunci.
Şi acum ştiu că a fost o alegere bună să fac pasul, să ies din bulă, să mă amestec cu lumea. Să trăiesc printre oameni, să-mi fac prieteni noi, să-mi recunosc greşelile şi să zâmbesc nu e chiar aşa rău.
Şi atunci când tu zâmbeşti şi nu mai spui nimic, pentru că nu mai ai ce să spui, eu mă împletesc într-un joc vesel de cuvinte, frumoase toate şi-n culori.

Ping-pong între gânduri

- În legătură cu personaja ta de pe Matei Voievod: ba eu cred că e umană pentru că altfel n-ar durea-o şi nu i-ar mai păsa. Vei spune că nu-i pasă dar nu e adevărat pentru că ăsta e un comportament de om răzvrătit şi unui om răzvrătit îi pasă. Deci e umană doar că are o mică problemă de laşitate şi un spectru prea restrâns de cunoştinţe parcă toate alese după acelaşi tipar, un tipar nasol şi care nu i se potriveşte. Sau poate că pur şi simplu nu se uită în direcţia în care trebuie. Dacă apare cineva în viaţa ei altfel decât tiparul cu care s-a obişnuit nu înseamnă că-i stricat, nu înseamnă că încearcă să o schimbe, ci pur şi simplu e din altă lume şi poate, aşa cum şi tu spuneai că nu-i nimic întâmplător, a apărut tocmai să o facă să privească într-o direcţie diferită, nu neapărat una mai bună dar nici una mai nasoală, ci alta. Orice schimbare în final are ceva bun în ea. A minţit??? Tu de câte ori n ai făcut-o şi o vei face??? Te face să tresări??? Te simţi femeie sau te face să ţi doreşti să devii?? Te face să-ţi urăşti partea aia inumană şi tare??? O ştie şi vrea s-o distrugă ca să poată ajunge la tine???
Dacă ai fi umană l-ai vrea înapoi lângă tine??? Dacă e da la toate şi cu toate astea i-ai dat flit, ÎŢI MERIŢI SINGURĂTATEA ŞI INUMANIZAREA ŞI SECUL în care simţi că te afli. Şi nu, nu e umilinţă dacă încerci să-l aduci înapoi, atâta timp cât eşti sigură că asta îţi doreşti. Şi cred că merită pentru că da, în orice circumstanţă şi oricum ai da-o, e mai bine pentru orice femeie să fie femeie, decât fatală sau... penală.
Iar o femeie este femeie doar, decât şi datorită unui bărbat... Am zis UN bărbat!!! Aşa că bagă-i minţile în cap fetei ăleia, că n-are dreptate. Explică-i că a trecut de vârstă în care era amuzant şi mişto să fie Drama Queen şi-i stătea bine, dar acum nu se mai poartă. Revine moda clasic. Şi clasic, de fapt, nu s-a demodat niciodată, pentru că e simplu, frumos şi funcţionează. Se poartă nu diva, nu penală, nu dramatică, nu gospodina, nu femeia independenta, ci femeia... Cam asta... În rest să ai o săptămână plăcută!

- Te-am căutat. Te-am căutat mult.
O săptămână uşoară şi ţie!
...
Mda... poate n-a fost cea mai bună reacţie, dar e singurul lucru pe care-l poate scoate un om abia trezit din somn. Şi-n plus, după o absenţă de un an jumate.
Habar n-am ce te-a intrigat atât de tare la personajul din Matei Voievod, dar să ştii că nu pot să-i transmit nimic. E doar un personaj de poveste. Poate vreodată a fost despre mine, dar nu mai e demult. Cum multe din poveştile de acolo nu mai sunt. Aşa cum nici eu nu mai sunt cea de demult. Am încetat să mai consum energie şi nervi pe lucruri inutile, pe oameni şi pe orice altceva îmi poate face rău la un moment dat. Mă rog, mă lungesc şi nu e cazul.
Cât despre ce se poartă, sunt de acord, cu o singură completare. Mai important decât să fii femeie, mi se pare să fii tu însăţi. Or să fie puţini cei care acceptă, dar restul nu merită efortul de a intra cu bocancii în viaţa lor, sau de a te milogi în faţa uşilor închise.
I rest my case: The Drama Queen, no longer here.
Încă o dată, o săptămână uşoară!

- Sunt absolut şi total de acord cu tine. Nu e vorba că m-a intrigat neapărat, ci pur şi simplu e tiparul pe care-l văd la orice femelă, indiferent de vârstă, de statul social sau profesional. E o idee, o stare şi o mentalitate generală... E obositor şi groaznic.
De obicei creai personaje originale şi ieşite din tipar. Când ai creat-o era într-adevăr încă o raritate, doar că acum e una dintre cele multe. Ar putea să facă şi ea ceva nebunesc, să fie altfel. Am zis şi eu aşa ca un simplu cititor. Doar atât... Nu încercam nici să mă bag neapărat în seamă, nici să-mi fac vreo intrare, nici nimic, deci nu e cazul să-mi explici sau să-mi reproşezi ceva. Dacă poţi, ia faptul în sine ca atare şi atât. Nu-ţi mai urez nimic de data asta că devin plastică şi cordială.

- Nu mi-am schimbat niciodată personajele în funcţie de preferinţele cititorilor.
Poate că ăsta e riscul când creezi personaje din vârful pixului. Când te hotărăşti să ieşi din balonul tău şi să te amesteci cu toată lumea, când ajungi să crezi că trebuie să faci parte din oameni. Cam atunci încetezi să creezi personaje originale (sau cel puţin nu toate), pentru că inspiraţia îşi găseşte rădăcinile în clişee, în cotidian şi în rutină.
Cât despre intrarea ta sau reproşuri, nu zic nimic. Ca să-ţi respect decizia, de a nu deveni cordiale şi ca să nu depăşim linia "simplu cititor" - scriitor.

- Nu-ţi spuneam, Sabina, să schimbi ceva. Îmi dădeam şi eu pur şi simplu cu părerea, ca tot românul, atât. Nu intenţionam să stârnesc şi să dezvolt o întreagă dezbatere pe tema asta, tocmai de aceea nu am comentat direct pe blog. Îmi cer scuze, n-o să se mai repete.

- Am crezut că atunci când ai spus că"ar putea să facă şi ea ceva nebunesc, să fie altfel", îţi exprimai dorinţa de a schimba ceva la ea. Mea culpă!
Şi să ştii că dezbaterile sunt bune, constructive. Iar mie îmi plac oamenii cu păreri diferite de ale mele. Ce nu e ok e să-ţi cer scuze că ai curajul să-ţi exprimi părerile. Nu-ţi mai cere. Zi ce crezi, fii tu altfel, ieşi din tipar!

- Bine.

- Super!

- Şi acum trecem şi la monosilabice, apoi la interjecţii şi gata.
Iar linişte.

- Ar mai fi emoticoanele şi după aia mai găsesc, dacă e cazul.

...

Şi s-a făcut linişte şi n-a mai fost cazul!